Am petrecut aproape toată ziua vorbind întruna, mâncând nuci și mere, dar fără a spune esențialul. M-am despărțit de mama fără ca ea să știe că am iertat-o. După-amiază se pornise vântul și m-am dus în casă să-i aduc o pătură, iar când m-am întors, mama se legăna moartă în hamac ca o crisalidă cu început de fluture.
Romanul Vara în care mama a avut ochii verzi, scris de Tatiana Țîbuleac, a fost publicat în 2017, fiind distins cu premii precum „Observator cultural 2018”, „Observator Lyceum 2018” și bucurându-se de o largă apreciere critică.
Pentru mine, experiența acestei lecturi a început brusc, cu un limbaj dur, atipic față de ceea ce am mai întâlnit într-o carte. Am simțit cum am pătruns în nucleul realității în sine, cu riscul de a alege întâlnirea cu durerea în detrimentul fericirii smulse cu lăcomie, închisă într-o carceră și scoasă la lumină incredibil de dificil.
O familie imigrantă din Polonia, stabilită la Londra, provoacă, în cele 122 de pagini, sensul cuvântului familie. Dependența de alcool a unui tată absent pe plan emoțional, în viața copiilor, a soției, cu un comportament de netolerat, distructiv, a condus la divorț. Rodul iubirii, existente la un moment dat, poartă două nume: Aleksy și Mika. Cea care le-a dat naștere, având grijă ca nu doar în pântece, cât și în viață să fie protejați, este o mamă pusă la încercare de destin în nenumărate rânduri. Părăsirea țării natale a presupus ca respectul cuvenit unei profesoare de biologie să fie înlocuit de un salut banal, adresat unei vânzătoare de covrigi, a cărei educație părea că nu mai are niciun cuvânt de spus în fața dificultăților existenței. Descoperirea poveștii Mikăi, cu tot ceea ce a însemnat ea în viața lor, se face treptat, parcă respectând suferința mamei și a lui Aleksy. Moartea ei, pe cât de dureroasă este, odată afirmată devine salvatoare pentru noi ca lectori, privind totul dintr-o altă perspectivă. Bunica din partea mamei, oarbă, este pentru Aleksy cea mai agreabilă prezență din familie, unica păstrătoare a echilibrului, singura care rămânea cea mai normală.
Culorile Londrei se estompează pe tabloul inițial conturat, locul fiind luat de un sat pitoresc din Franța. Aleksy, adolescent cu probleme psihice, urmând tratament într-o școală specială, a fost convins de mama sa să o însoțească, prin promisiunile materiale ce satisfăceau dorințele vârstei de optsprezece ani și care urmau să îi revitalizeze pactul cu viața. Dorința femeii de a-și petrece vara cu fiul, ce zi de zi se lepăda de legătura lor de sânge, apare ca urmare a veștii aflate încă din primăvară: aceea că avea cancer. Scena în care mărturisirea cade ca un trăsnet ce a decis restul jocului a fost emoție vie. Lanul de floarea-soarelui care devenise martor tăcut era încununat de imaginea angelică a mamei, reliefată prin fragmente dantelate din părul despletit și rochia albă. Și un fiu care a înțeles că nu trebuie să se teamă. Parcă tocmai tristețea își avea a sa frumusețe, electrizată de razele soarelui ce poleiau locul, dar fărâma aceea de frumusețe pe care am idolatrizat-o, care m-a purtat o clipă spre divin, m-a pedepsit pentru că am îndrăznit să o ating și aceasta s-a petrecut prin agravarea bolii mamei. Trupul se subția, chipul se schimba ca printr-o jertfă, pentru ca fiul ei să aibă puterea necesară să dea piept cu viața, care pentru ea nu mai avea același sens. Sensul s-a pierdut la moartea Mikăi, în care două suflete s-au destrămat, doar că trupul mamei a rămas pe pământ, cu un loc în Rai prin steaua ei.
Mama nu a bătut câmpii în ziua în care fusesem la iaz – chiar a avut o stea. I-a cumpărat-o Pavel, polonezul care a murit la un șantier de construcții strivit de un perete. Am găsit printre lucrurile păstrate în casa bunicii un certificat care atesta procurarea unui corp ceresc cu numele ei. Steaua mamei se numește Wiosna și e cea mai strălucitoare din Ursa-Mică. (...) Avea ochi albaștri Pavel – ca și mine – și știa multe colinde în polonă.
Îngrijirea mamei, asumarea responsabilităților casnice de către Aleksy devin o lecție veritabilă de viață, în care copilul ajunge să-i fie sprijin părintelui, un apărător așa cum și semnificația numelui provenit din grecescul Alexios confirmă.
O dimineață specială. O mamă și un fiu aflați la malul mării, dar nu în orice fel, ci într-un joc suprarealist al vieții care mai smulge timp morții. Mama îngropată până la jumătate în scoici, rugându-și fiul să îi acopere și partea rămasă, iar el încercând să o salveze de valurile care dădeau să vină. Mama devenise perla, iar scoicile luaseră povara trupului greu, ros de boala necruțătoare, devenite zalele mării. Astfel, prin plăcerea mamei de-a se afla lângă mare, leagăn al vieții, și datorită turbanului portocaliu pe care îl purta, am regăsit-o în gândurile mele pe nimfa apelor, oceanida Clytie. Îndrăgostită de Helios, a așteptat privindu-l până când membrele i-au intrat în pământ și a devenit planta căutătoare de lumină cunoscută drept floarea-soarelui.
Apariția florală reprezentată de câmpul cu maci, precum cei de pe mușamaua nouă cumpărată la început de mamă pentru aniversarea zilei ei de naștere, cel pe lângă care Aleksy trecea cu bicicleta, mi-a evocat mitul labirintului, firul roșu al unei veri în care moartea s-a transformat miraculos în dragoste, deși nimic nu poate vindeca rana pierderii acelor ochi verzi, înmuguriți apoi în tablourile fascinante ale unui artist chinuit de remușcarea că omul din el nu a putut pune în cuvânt iubirea de mamă.
Mitul androginului este reiterat surprinzător prin venirea Moirei, nepoata proprietarului casei pe care mama și Aleksy o închiriaseră pentru acea vară. Numele ei este corespondent al zeițelor destinului, iar evoluția lui Aleksy s-a aprofundat odată cu apariția ei. Întâlnirea dintre ea și mamă a fost parcă o schimbare a rolurilor, o confirmare primită de Aleksy, prin care viața părea să continue frumos, printr-o dragoste menită să-l întregească. Dar și de data aceasta viața refuză să vindece, loviturile nu-l iartă pe Aleksy, i se amputează toate legăturile firave oricum ale vieții de familie, iar arta lui devine strigăt înțeles de prea puțini, terapie prin amplificarea suferinței, păstrând vii, senine și dureroase, exuviile experiențelor alături de mama sa.
... turbanul mamei naște și apare moira mică în formă de măslină fără sâmbure pe o scobitoare începe a tropăi pe mine ca să îmi intre în gură îmi crește burta nasc o mamă fără cancer curată pe dinăuntru ca o vază smălțuită mama mă naște din nou nu sunt nebun tata mă iubește bunica începe să vadă și strigă tractorul tractorul mika fuge pe copaci cu burta cusută și are coroană de prințesă e măritată și nu lucrează ca vânzătoare vopselele turbează dansează obscen și apare toamna merele cresc mari și roșii pensulele împing viermii înăuntru nucile ies de sub pielea mamei ca niște buboaie au coajă de melc ne rotim toți prin cameră și cerul coboară ca să urcăm culegem maci pe boltă aruncăm petalele în patul meu în formă de sicriu...
Jignirile adresate de către Aleksy mamei sunt glasul unui copil, copilul de opt ani care, la moartea surorii sale, cu doar doi ani mai mică, s-a simțit privat de iubirea maternă cuvenită. Vocea suferinței este camuflată în ignoranță, crize în care corpul și mintea nu mai erau controlate decât de agresivitate, pe care doar mama, cu trupul ei cald, și le însușește ca fiind o parte din ea.
Astfel, de la o singură celulă ce își schimbă cursul, dezvoltându-se, multiplicându-se altfel decât o fac celelalte, alegându-și trupul ca pradă, cursul vieții mamei s-a modificat ireversibil. Cancerul s-a împotrivit vieții mamei lui Aleksy. Și-a croit drum, prin lanul de floarea-soarelui, dar a lăsat ca o ofrandă pentru lupta atât de grea, pe care doar ea s-a încumetat să o ducă, sentimentele, emoțiile pentru fiul ei, ce stăteau într-o casă cu obloane verzi – ochii de smarald pe chipul alb-angelic al mamei, așteptând o furtună pentru a izbucni. Povestea – anamneză cutremurătoare a unui timp care nu s-a terminat niciodată – a condensat toate acele celule devenite cuvinte, iar pe parcurs am început chiar să privesc întreaga experiență ca fiind chimioterapia mamei și tratamentul psihiatric al fiului. Prin ea, s-au dat la o parte după fiecare ședință, constituind un capitol, celulele canceroase, cuvintele pline de ură ale băiatului, lăsându-le pe cele sănătoase, căci își au temelia în iubire, să devină armonie, poezie în sufletul cititorului.
Capitolele de un vers, pasaje lirice descriind ochii mamei, parcă filtrând frumusețea din durere, au omogenizat sentimentele, proiectând intrinsecul din relația mamă-fiu. Verdele din ochii mamei a fost cel ce l-a renăscut pe Aleksy. Prin el s-au condensat cuvintele nespuse în anii de după moartea Mikăi. Prin el Aleksy a văzut în mama sa frumusețe și dragoste, vii mereu, precum în casa descrisă de Aleksy: casa era mereu plină de o lumină neobișnuită, care părea independentă de cea solară și avea o consistență străină tuturor felurilor de lumină pe care le văzusem până atunci.
Am văzut cum, pe tot parcursul lecturii, iubirea lor a devenit o energie potențială, pe care la un moment dat doar finitudinea existenței umane a oprit-o din a-și manifesta forța regeneratoare pe pământ. Timpurile dintre capitole au alternat, conferind autenticitatea dată de viziunea ulterioară unificatoare. Un bărbat cu probleme psihice, ajuns pictor, câștigând milioane din tablourile vândute, dar infirm din pricina unui accident rutier, pentru care drogurile sunt o modalitate de transcendere într-o falsă fericire, o mimare a beatitudinii, încercând să acopere cicatricele trecutului. Parcurgând amintirile, muzicalitatea ce se dezvăluia, ascunsă în memorie, devenea tot mai puternică.
Ochii mamei erau o greșeală
Ochii mamei erau resturile unei mame frumoase
Ochii mamei plângeau înăuntru
Ochii mamei erau dorința unei oarbe împlinită de soare
Ochii mamei erau lanuri de tulpini frânte
Ochii mamei erau poveștile mele nespuse
Ochii mamei erau geamurile unui submarin de smarald
Ochii mamei erau scoici crescute pe copaci
Ochii mamei erau cicatrice pe fața verii
Ochii mamei erau muguri în așteptare
Poezia despre ochii mamei, precum subtila muzică a sferelor, părea a fi însuși universul concentrat în cele zece versuri. Centrul lor – ochii luminoși de verde limpede, solar. Fiecare vers cu o tonalitate imperceptibilă, venită din altă Cale Lactee, formată parcă din picături ale trupului tot mai firav și alb al mamei, ai cărei sâni au purtat, sfidând timpul, ca o dovadă a darului femeii de a crea viață, mușcăturile sugarului Aleksy. Fără utilizarea punctului se deschide iarăși vara, într-o memorie fără sfârșit, la finalul poeziei – spectru cromatic al ipostazelor materne reflectate în ochii albaștri ai fiului, moșteniți de la un tată ce i-a dat mamei o stea doar a ei. Cu un ultim vers evidențiat, devenit fluid pe pagina cărții, ca un val oprit, Tatiana Țîbuleac a lăsat un timp solar deschis, izvorât din iubirea dintre copil și mamă.
コメント