Minerale și greutăți
Azbestul cancerigen sub picioare.
Mă uit cum călcâiul mi se freacă
agresiv de piatra necizelată.
Fac o cruce cu vârful tocit
și mă gândesc că într-adevăr
se poate să fi salutat
șerpii și morții lor.
Morții se apără cu azbest
să nu audă, doar să simtă
greutatea pământului
pe care calcă atâția oameni
în neștire învățând calculul stelelor
în loc să se pregătească umil
cu calculul greutății Pământului.
Anaconda păianjen
Anaconda roșcată zâmbind șiret
din două sute de perechi de ochi
lichid-translucide ca râsul
țipat ritmic cu ploaia.
Anaconda roșcată prinzând în vis
un fluture de mărgean deschis.
Oh, mic mormânt de plasă albă,
cum te-a cuprins!
Și anaconda roșcată, tupilată cu grijă
pe o frunză de lăstar suspină
cum s-ar fi golit de sine
fără a ucide?
Vis
Hai, vino, tu, străine, să bem din palmele aspre
apa lunii ce nu s-a stins încă.
Să sorbim cuvântul nematerializat
în vocală sonoră,
ci doar întunecime apărată
în oglinda lacului.
Hai vino, tu, străine,
să vezi salcia turbată
de mânia nimfelor.
Să înțelegi sunetul embrionar
al disperării intime.
Iartă-mă, străine,
îmi pare rău că m-am tupilat
în fierbințeala fericită a
gândurilor tale.
Dar așa sunt eu,
V-i-s (viziune iradiantă a străinului).
Devenire
Gândește-te, în joacă,
cum ar fi să faci o sferă.
Un origami fluid
de stele și pământ.
Să creezi schița
în dimensiunea hârtiei,
dar să nu se facă.
Să încerci din nou,
să rupi foaia sensibilă
întru perfecțiune.
În jurul tău să se adune
mii de planuri rupte
ale universului.
Și ultima foaie, întru disperare
să devină sferă nouă.
Îți spui, așa să fie?
Probabil că da, când fericit
oferi lumii de hârtie
noul gând al perfecțiunii tale.
Și creezi și flori și păsări
și un animal urât
să țină în palma aspră
sfera ta de hârtie.
Și te uiți obosit cum
o schimbă neîncetat, perfid,
și tu stai într-un colț,
cu rebuturi de hârtie.
Și omul nu știe că
există materie mai
presus de el, distrusă.
Dar tu știi și
acesta e jocul devenirii.
Regresiune în alb
(Pentru un capricorn)
Am deschis ochii și am visat treaz
cum mă pictai în lumina neagră
despuiat de bumbacul hainelor
și de o celestă mândrie,
mă vedeam, cu ochii minții,
nud, după șevaletul alb.
Adorai forme pline, smede
și mă conturai pe alb, încet,
însă nu m-ai pictat.
Alt nud, cu păr de aramă
îți umplea pupila neagră, toată.
Pradă focului am dat, tăcut,
tușe kitsch de smoală
sorbind satisfăcut delirul sfârâitor,
furasem pânza ta cea mai
de preț, pe mine,
iar pagina ta era albă,
ochiul negru și gol,
din nou.
Floare
(Pentru fumătorul meu de lavandă)
Picură floare din cer,
peste fantezia de pământ,
răspândită sub frunză moartă.
Unde ești, când obosit,
sufletul meu te strigă la răscruce?
Plecat sub valurile de humă.
Petală albă putrezită
în apa pe care o sorb ca și cum
nu ar fi parte din mine.
Picură floare din cer și apa de ploaie
nu contenește cu gelozie să
alunge moliile așezate
pe mormântul nostru.
— ☁️🪐