Uneori, e bine să ignori detaliile. Nu mai privi frunzele, ignoră picăturile de ploaie. Ignoră adierile de vânt și nu mai simți nici frigul. Rupe-te puțin de realitate și lasă doar ochii să simtă totul. Nu mai lua în seamă foșnetul copacilor și vezi dincolo de ramurile lor. Ignoră frunzele, dar nu le ignora culorile. Ignoră păsările, dar nu le ignora negrul de noapte ce le strălucește în lumina apusului. Nu urmări nimic și nu asculta nimic. Să nu simți nimic pentru câteva clipe. Blochează-ți privirea spre centrul de culori, spre locul în care galbenul sângeriu al apusului se întâlnește cu păsările pătate de noapte. Locul în care frunzele apusului se întâlnesc cu norii iernii. Ramurile nu mai contează, nici vântul și nici picăturile de ploaie. Lasă doar stropii de culoare să cadă pe pământ. Și apoi, fie amestecate-n apă de ploaie, caută-le. Fie duse de vânt, caută-le. Fie aruncate prin ramuri, caută-le. Fie aruncate pe clădirile arzânde, caută-le. Caută-le în frunze și pe păsări. Caută-le în fiecare picătură de ploaie. În oglinzile sparte de la tramvai, prin mătasea perdelelor, caută-le. Caută-le pe fiecare fulg și în fiecare nor. Și apoi pierde-le iar. Pierde-le pe toate, pierde-le-n mijlocul culorilor. Pierde-le, pierde-te, regăsește-le și regăsește-te.
Căci în unele momente, când te pierzi și nu te regăsești, când vântul rupe crengile și ploaia nu se mai termină de peste o oră, când păsările sunt fugărite de vijelie, oamenii de timp, iar lumea de noi, doar culorile contează. Doar lumina lor și jocul lor de lumini. Nu asculta nici freamătul naturii și nici freamătul lumii. Ignoră privirile greoaie și grăbite din tramvai. Pentru câteva momente, încearcă doar jocul de culori. Tot ce e înainte și după nori. Ignoră orice altceva, doar pentru câteva momente. Dă perdeaua de mătase la o parte și nu mai încerca să-ți minți privirea.
Dimineața...
Noaptea și-a lăsat câte o oglindă în fiecare copac. Între frunze galbene, între trandafirii răniți și printre petalele lor găurite, noaptea a împletit oglinzi de stele. Oglinzi de stele, de cristale, de nori: noaptea a rupt câte o parte din cerul ei, din norii și stelele ei și le-a pus pe împletiturile dintre frunzele moarte, printre ramurile înghețate, printre petalele frânte, pe sub cuiburi uitate și chiar și pe cer. Pe cer a lăsat o singură oglindă.
Noaptea a luat din infinitul ei și l-a pus pe pânză, a pictat și a creionat oglinzi mici, la lumina lunii. Toate schițele erau la lumina lunii, albe, noi, imaculate, strălucitoare și pure. Sclipeau toate. Toate oglinzile sclipeau.
Doar că atunci când primele raze de soare au început să apară, totul a început să se topească. Vedeam cum stelele, luna, norii și cerul din împletituri se topeau. Vântul bătea, dar ele nu se desprindeau. Doar se topeau. Și picături de apă cădeau de pe pânza subțire de toamnă.
Seara...
Cerul nu se mai oprește, de dimineață plouă. Ce puțin a răsărit soarele azi! Lumina lui a avut nevoie de doar câteva minute ca să facă să dispară totul. Infinitul nopții, infinitele pânze și picturile au dispărut. Nici stelele, nici luna și nici cerul înghețat de toamnă nu sunt în seara asta. S-au topit toate. Pe jos doar frunze, trandafiri și oglinzi sparte. Țesături luate de vânt și înecate. Cât va dura?
Și crede-mă: oamenii și privirile lor nu contează. Nici măcar goana naturii de a se ține după noi. Nici măcar gândurile și problemele tale, mai ales gândurile lor. Uneori e vorba doar despre culori. Încearcă. Ține minte: doar culorile.