În romanul Fetița care se juca de-a Dumnezeu, Dan Lungu surprinde nuanțat și autentic gândurile și multitudinea de sentimente ale personajelor, povestirea urmărind contrapunctic contrastul și, în același timp, dialogul dureros dintre sufletul fetiței, Rădița și al mamei sale, Letiția, despărțite de greutățile și neputințele vieții, dar căutându-se neîncetat într-o lume în destrămare.
Ne aflăm în România postcomunistă, după Revoluția din 1989, când libertatea învinge constrângerea politică și morală. Privim viața unei familii puse la încercare din toate punctele de vedere, de la sentimente până la bani. Subiectul cărții surprinde separarea familiei cauzată de nenumărate lipsuri și dificultăți. Letiția, o educatoare apreciată, mama Rădiței și a Mălinei, este nevoită să plece să muncească în Italia pentru o perioadă nedeterminată. Fetițele rămân în România, Rădița – la părinții mamei sale, iar Mălina, cu tatăl lor, Vali, un inginer șomer. Este urmărită amplu evoluția personajelor, acestea trecând prin niște schimbări majore cauzate de lipsa de comunicare, de lipsa de afecțiune, de lipsa familiei în sine.
Rădița, aflată în anii de școală primară, a fost nevoită să își trăiască astfel copilăria în lipsa ambilor părinți, deoarece tatăl ei a decis să aibă grijă doar de Mălina, iar ea a fost lăsată cu bunicii care, inevitabil, se luptă și cu problemele înaintării în vârstă. Intrând în clasa a V-a, la 10-11 ani, Rădița era la vârsta tuturor curiozităților, tuturor întrebărilor la care ea nu are de la cine primi vreodată vreun răspuns. Era la vârsta ieșirilor în parc după școală, a serilor fericite și distractive în familie, de care nu a avut și nu va avea niciodată parte. Mălina era deja adolescentă, confruntându-se cu frica de viitor, de necunoscut, de eșec. Ea trecea pragul de la copilărie la maturitate, atunci când ar fi trebuit să fie îndrumată mai ales de către mama sa în definirea propriei personalități. Așadar, cele două suflete fragede sunt nevoite să treacă prin aceste perioade ale vieții fără sprijin adevărat, cu povara singurătății, a incertitudinii în relațiile interumane și a nesiguranței de sine.
Cu toții ne gândim, la un moment dat, cum ar fi să nu mai avem în jurul nostru familia, cei mai importanți oameni din viața noastră, iar aceste gânduri sunt, poate, mai dureroase decât moartea. Din păcate, Rădița, Mălina și mulți alți copii au fost și sunt obligați să se despartă de părinți, de cele mai multe ori, din cauza lipsei banilor, a mijloacelor materiale în general. La un moment dat, în carte este surprinsă, din perspectiva Letiției, mama fetelor, o ceartă a familiei la care muncea. Problemele italienilor erau radical opuse față de cele cu care se confruntau oamenii din România. În timp ce Letiția se gândea cum să economisească sau să mai facă rost de bani pentru a-și întreține familia și a-i asigura un trai decent, italienii își făceau probleme referitoare la locația viitoarei vacanțe anuale: cum vor ajunge acolo, ce hotel vor alege sau cât de departe să călătorească. Astfel, putem observa problemele sociale, familiale, financiare, consecințe ale ieșirii din comunism într-o lume aflată mult în urma țărilor occidentale ca ritm și nivel de dezvoltare și cum îi afectează psihic pe cetățeni lipsurile materiale și spirituale, stresul zilei de mâine fiind apăsător și adâncind disensiunile în cadrul familiilor ce trec prin momente de cumpănă.
Titlul Fetița care se juca de-a Dumnezeu explică, poate, cel mai bine starea sufletească a tuturor copiilor care cresc singuri, lipsiți de grija și dragostea, sprijinul și implicarea părinților care au plecat în străinătate pentru a le asigura un viitor, de preferat peste limita supraviețuirii zilnice. Rădița, de pe acoperișul unui bloc-turn, le dă porunci oamenilor de jos: ,,Citește!” dacă ai un ziar în mână, ,,Joacă-te!” dacă ai o minge. Prin aceste îndemnuri, fetița înțelege, de fapt, că oamenii fac exact ceea ce este firesc să facă. Ea intuiește ceea ce trebuie să se întâmple în mod normal în viața oamenilor și transformă în ,,legi date de Dumnezeu” activitățile lor de zi cu zi. Jucându-se de-a Dumnezeu, Rădița speră timp de trei ani de zile că mama ei se va întoarce și va rămâne alături de ea, așa cum îi promite mereu când vorbesc la telefon. Această identificare cu Dumnezeu o ajută pe fetiță să treacă peste problemele din viața ei, transformând realitatea în joc – darul cel mai de preț al copilăriei și, pentru ea, o experiență terapeutică, prin care încearcă să-și păstreze echilibrul și cel mai luminos gând, speranța. Astfel, puterea interioară de care dă dovadă micuța fată este asemănătoare cu bunătatea infinită a lui Dumnezeu, cu iubirea plină de grijă a unei mame a întregului univers al copilului. Prin intensitatea sentimentelor și a gândurilor sale, acest copil, care a avut parte de o soartă dramatică, ne învață cum durerea provocată de lipsa familiei poate fi transformată din dorință în speranță, din neputință în certitudine și din singurătate în iubire.
Impresionant este modul prin care scriitorul Dan Lungu surprinde din toate unghiurile problemele dintr-o familie destrămată de goana după banii care să asigure copiilor strictul necesar pentru un trai decent. Cartea subliniază efectele pe care le are singurătatea asupra oamenilor în general, dar accentul este pus pe psihicul copiilor în contextul vidului de comunicare directă, caldă, vie cu adulții, în primul rând părinții și, poate, mai ales mama, chipul pământesc al lui Dumnezeu. Rănile provocate încă din copilărie nu pot fi vindecate niciodată, consecințele sunt teribile pe termen lung în dezvoltarea celor mici, în relațiile lor cu oamenii ca viitori adulți, în construirea personalității, pentru că această perioadă de formare din viața fiecăruia dintre noi este cea mai sinceră, cea mai pură, cea mai fragilă și ar trebui să fie și cea mai fericită, cea plină de binele și frumosul iubirii. Subiectul abordat face și diferența dintre nivelul de trai al românilor din perioada postcomunistă și cel al locuitorilor altor țări democratice din acea perioadă și poate constitui un semnal de alarmă asupra viitorului copiilor care sunt nevoiți să treacă prin situația ilustrată în paginile romanului.
Puterea exemplului unui copil care iubește, crede și speră constituie mesajul esențial al cărții. Să avem forța să urmăm poruncile Rădiței, să ne ridicăm transformând durerea în putere, asemenea ei, să păstrăm firescul și armonia vieții de familie ca pe principii fundamentale ale unei lumi ce se zbate să nu-și piardă frumusețea. Cele trei virtuți pomenite de Sfântul Apostol Pavel în Corinteni I, 13 sunt salvarea găsită de Rădița: Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea.
Uneori, trebuie să știm să fim Dumnezeu. Uneori, cu toții suntem Dumnezeu.