Un ocean de clipe între beton și vis: poezia ca adăpost - „colțul liniștit al pernei” de Ada Lupu

„numai cine și-a găsit prelungirea ființei în altcineva / înțelege.”

Cât din trecutul nostru putem înfășura în versuri? Nevoia de a citi poezie adâncește întrebările din interiorul nostru, din miezul lumii și deschide, astfel, posibilitatea ca visătorii să își găsească locul. Cred că poezia nu înseamnă doar cuvinte, ci și viață într-o formă pură, prezentă, dar fragilă. Trebuie protejată, pentru că versurile sunt un limbaj al durerii, al sentimentelor, al liniștii și mai ales al sufletului.

Citind volumul „colțul liniștit al pernei”, am descoperit că prin poezie ne putem completa, ne putem înțelege și putem respira. Poemele o dezvăluie pe Ada Lupu în spatele mai multor măști, ca într-un spectacol confesiv, un fragment subacvatic de amintire lucidă, pâlpâitoare, care pulsează în interiorul fiecăruia dintre noi. Volumul este o radiografie fluidă a sinelui, prin derularea, ca pe o peliculă, a unor ipostaze trăite între beton și intimitate. Perna este simbol al spațiului protector, ce face trecerea dintre vis și realitate, oferind posibilitatea de cufundare într-un univers al nimănui. „colțul liniștit al pernei” este o mărturie care duce spre vindecare, spre găsirea de sensuri în labirintul complicat al cotidianului și resemnarea în vis.  

Dacă viața contemporană ar fi un bloc al memoriei, poemele Adei Lupu ar fi ferestrele prin care intră lumina în fiecare amintire, fragmente de speranță într-o eră a tranziției.

„în pereții deveniți în timp un tablou/ fragmentat în patru etaje/ plus parter/ al lumii așa cum o vedeam noi” 

Prin poezie, ajungem să regăsim acel „acasă” al copilăriei, în care totul pare la fel, dar odată cu trecerea timpului, absurd și ilogic. Poezia „nostalgia” este precum un ciob de melancolie, căzut din oglinda spartă și răsturnată a unei copilării pierdute. Înstrăinarea de trecutul ce însemna siguranță și înțelegere este începutul pe care îl simte adultul în momentul în care viața devine ilogică. Blocul nu mai aparține Adei, dar e prezent încă în amintire,  se schimbă pe măsură ce realitatea este mai stranie, iar trecutul nu mai corespunde cu prezentul.

„rama unei oglinzi răsturnate,/ înăuntru /oamenii merg cu picioarele pe tavan, / mă cheamă în casă,/eu nu-i cunosc”.

Poemul este un amestec între real și imaginar, între trecutul ideal și prezentul străin, comparat cu un desen greșit, al nostalgiei distorsionate, care se frânge între adevăr și dorința de a scăpa de propriul destin.

Prăbușirea cunoscutului se reflectă în multe poezii din volum, dar mai ales în grupajul poetic „el, ea & ei”, în care capătă formă iubirea platonică, dar fragilă care se poate destrăma foarte ușor. Viziunea lui aparține visului, intimității și dorinței de a-și păstra universul, cel acvatic, fără să deranjeze, fără să marcheze o graniță între povestea sa și realitatea ei. Renunțarea la sine îl apasă, îl poate scufunda, dar este vitală pentru ca relația să funcționeze.

„mă transform într-un animal subacvatic,/ să nu crezi că te-am părăsit/ când /o să mă scufund”.

Aceste versuri surprind frica de abandon, care devine un gest de protecție, chiar dacă implică pierdere de sine. Pe de altă parte, ea este simbolul nesiguranței și al dorinței de a schimba orice, doar pentru a păstra echilibrul. „iar am găsit o meduză sub masă,/ noi nu locuim la mare” - ea își vede viața ca singura certitudine, privind orice element diferit ca parte a compromisului imposibil. Cele două perspective se reunesc în poezia „ei”, fiind un fragment de durere al unei despărțiri fragmentate, care nu se mai poate reface, chiar dacă trecutul se reconstruiește în spate. Despărțirea nu a marcat sfârșitul iubirii, ci cel al comuniunii între uscat și acvatic, dintre conștient și subconștient.

René Magritte - Memory

Iubirea este, pentru masca-copil a Adei, singura cale prin care cineva se poate vindeca de răutatea lumii și de prăpastia dintre corp și minte, așa cum este evidențiat în poemul „Ancuțica”. Fata este, de fapt, proiecția dragostei sincere și nevinovate, care reușește să răzbată, chiar și dacă realitatea nu acceptă diferențe. Versul „cu Ancuțica am călătorit cel mai mult în toată viața” este o dovadă a devotamentului față de cei slabi, care nu reușesc să își găsească locul în această lume, singura cale prin care ei pot călători fiind sufletul. Ancuțica are capacitatea de a vedea cu inima, de a găsi perla din interiorul fiecăruia, repetând la nesfârșit „te besc, te besc, te besc”, fără să simtă că iubirea are un sfârșit la un moment dat. Poezia mi-a amintit de Micul Prinț, de inocența lui și de puterea de a vedea lumina în oricine, chiar și în șarpe, fiindcă fiecare are scopul și drumul său.

Poemul „14 februarie” este despre pierdere, despre finalul copilăriei, care ne face să ne simțim mici și slabi în fața maturității, în fața lumii. Boala și moartea bunicului sunt momentele care înrădăcinează copilul, cu adevărat, în prezent. Familia devine un acvariu, un spațiu sigur la început, dar transparent, în care totul poate fi văzut din afară. Moartea ne face să ne simțim neputincioși, ne apropie, dar și ne distanțează, fiindcă smulge din viață tot ce era mai frumos și rămâne doar iubirea care ne poate salva. Nu cuvintele spuse, ci cele nespuse. Nu „dragostea kitsch”, ci cea înghesuită într-un acvariu neîncăpător. Copilul începe atunci să caute ceea ce îl poate lega de bunic, să fie cola sau laptele ceea ce mai poate lega generațiile? Ada-copil, însă, se rătăcește pe drum, acel drum al viitorului în care o bucată din suflet lipsește, pentru că fără chipul bunicului, nicio față nu poate fi reținută.

„m-aș fi dus singură la spital/ dar/ eu mă rătăcesc pe orice drum,/ nu sunt descurcăreață,/ nu țin minte fețele oamenilor/ și plâng”

Volumul este și despre război, unul interior, dar și unul dintre suflet și lume. În poezia „jungla nu crede în lacrimi”, fragilitatea vieții se măsoară în cât de des ne ascundem în buncărul din noi înșine doar pentru a fugi de propria existență. Poemul este un manifest pentru viață, pentru bucuria de a trăi și pentru frumusețea unei reveniri vii din dărâmăturile create de conflicte. Poezia este despre viața ca forță de rezistență, într-o lume violentă, dezumanizată, aflată în criză. Nu e un poem al resemnării, ci al încăpățânării de a trăi. Iar în mijlocul ororilor, există umanitate, există speranța că în lume este un fir al destinului, un sens. Copiii, cărora nu le-a mai rămas decât viitorul, și soldatul care dansează pentru fiica sa sunt imagini-limită ale unei umanități care supraviețuiește prin iubire și speranță.

Poezia mea preferată  a fost „încă mă mai gândesc la sfârșitul lumii”, deoarece e o mărturie vie a finalului lent, aproape imperceptibil, care nu se produce printr-o catastrofă spectaculoasă, ci printr-o uzură continuă a lumii și a omului. Sfârșitul nu este unul apocaliptic, ci interior, manifestat prin fragilitatea relațiilor, prin pierderea treptată a siguranței și prin nevoia de adaptare într-un spațiu tot mai ostil. În acest context, grădina cu maci din spatele blocului devine un simbol al rezistenței intime, un loc unde viața își permite, pentru scurt timp, să respire. Iubirea, casa și tinerețea sunt prezentate ca forme fragile de salvare, conștiente de propria lor efemeritate, dar asumate cu luciditate.

„când eram mică am primit un puzzle cu 1000 de piese, / una singură a fost de ajuns să rătăcesc/ și 999 au devenit inutile.”

Metafora puzzle-ului accentuează ideea că existența este un sistem extrem de vulnerabil, în care lipsa unei singure piese poate anula sensul întregului. Limbajul tehnic contrastează cu imaginile intime și afective, sugerând dezumanizarea lumii contemporane, în care viața este evaluată, ierarhizată și supusă verdictelor reci. Astfel, poezia devine o reflecție profundă asupra supraviețuirii într-o lume aflată în declin, unde adaptarea nu mai înseamnă fericire, ci menținerea pe linia de plutire, iar speranța se păstrează doar prin gesturi mici, personale, dar esențiale.

Pentru mine, „colțul liniștit al pernei” este un volum lucid, fluid, în care emoția devine cu cât e mai camuflată, mai ascunsă în versuri, cu atât mai puternică. Poemele Adei Lupu sunt un ocean de clipe, adunate și cusute pe o pânză de amintiri acvatice. Când am terminat volumul, singurele cuvinte pe care am putut să le spun au fost: m-am vindecat.

SOFIANA DARABAN, clasa a VIII-a D

Fundal copertă:

Ivan Aivazovsky - Azure Grotto. Naples