Elif Shafak, o autoare a subiectelor tabu pe care le abordează cu un curaj admirabil, destramă, în acest manifest feminist, granițele dintre credința spirituală şi cea morală, dezvăluindu-ne o formă de credință unică, bazată pe descoperirea sinelui.
Dacă ești o persoană nehotărâtă, oscilând între rațiune și iubire, credință și ateism, curaj şi confort, atunci cu siguranță te vei regăsi în multe momente ale romanului Cele trei fiice ale Evei. Ce ne salvează, iubirea sau curajul?... O întrebare cu mai multe răspunsuri posibile. Astfel, în debutul romanului, curajul lui Peri, ajunsă la vârsta maturității, căsătorită cu un turc și mamă a trei copii, ne transpune temporal într-o călătorie, în care o cunoaștem pe tânăra studentă aflată la Oxford. Iubirea este cheia metamorfozării ei și astfel, la finalul cărții, descoperim o nouă Peri, asumată, capabilă să le arate tuturor adevărata ei identitate și să lupte pentru convingerile ei.
Elif Shafak reușește astfel să ne dăruiască o carte a acceptării și a conștientizării clișeelor, puse împreună asemenea unor culori contrastante ce alcătuiesc un tablou perfect. Mozaicul temperamentelor şi al convingerilor personajelor se armonizează în haosul unui univers radical. Pătrundem în această lume a contradicțiilor prin intermediul unui triunghi format din trei ipostaze feminine, la început de mama, fiica lui Peri şi Peri şi apoi de cele trei prietene, studente la Oxford, adevăratele fiice ale Evei, cu aceeași identitate religioasă, dar cu o percepție diferită asupra lumii. Prezența triunghiului și a cifrei trei ne sugerează comuniunea dintre credințele mondiale, regăsindu-se astfel în lumea evreilor, în Steaua lui David precum şi în Sfânta Treime a creștinilor.
În universul relației mamă-fiică, Peri este prinsă la mijloc, între două extreme, pe de o parte acceptarea și respectarea cu strictețe a tuturor normelor de către mama ei, în contrast cu fiica rebelă, hotărâtă să încalce orice fel de regulă. În momentul când este atacată de un cerșetor, frica o determină pe Peri să încline balanța spre universul fiicei sale, astfel încât capătă curaj de a-l înfrunta. În prima ei revoltă ca persoană matură, cu ajutorul unei fotografii polaroid din trecut, se regăsește tânără și plină de angoase, având dorința de vindecare.
Pătrundem astfel în universul prieteniei, al iubirii, al acceptării şi al urii celor trei fiice ale Evei. Shirin este o studentă de origine iraniană, spirit rebel şi extravagant, ajunsă la studii la Oxford care îşi exprimă disprețul față de lumea musulmană, considerând, mai presus de orice, că libertatea personală este legea fundamentală a vieții. În opoziție cu aceasta, se află Mona, o studentă egipteană, care este o practicantă desăvârșită a credinței islamice, purtătoare de hijab, fiind o persoană echilibrată, care reușește să îmbine principiile divine cu cele ale lumii moderne. Aflată iarăși între cele două extreme, Peri, prin ochii căreia se desfășoară firul narativ, încearcă să adopte o cale de mijloc, cu privire la credința sa încă din copilăria petrecută în Turcia, alături de o mamă ghidată doar de voia divină şi de un tată ateu.
Cele trei convingeri ale studentelor se vor confrunta în cadrul unei diversități etnice și religioase la seminarul profesorului Azur, non-conformist şi controversat, ce abordează eterna temă ambiguă, legată de noțiunea de Dumnezeu, o luptă pe viață şi pe moarte în care fiecare se crede câștigător.
Contrapunctul constant dintre cele două planuri narative, între copilăria şi studenția lui Peri, marcate de încercările cunoașterii de sine şi cel al maturității aflate sub semnul superficialității sociale şi asumării propriului destin, ne face să rezonăm sufletește cu ea în fiecare moment important al vieții.
Pe parcursul călătoriei ei spirituale, ea nu se dezice niciodată de originea sa, fiind singura certitudine a identității sale. Dorința de cunoaștere devine astfel impulsul evoluției, reușind să treacă peste granițele impuse de societate. De ce rădăcinile erau atât de prețuite în comparație cu ramurile sau frunzele, Peri nu înțelesese niciodată. Copacii aveau o grămadă de lăstari şi filament care se întindeau zilnic în toate direcțiile […] Dacă nici rădăcinile nu voiau să stea într-un loc, de ce să aștepți imposibilul de la oameni?
Peri, fata care nu-şi poate lăsa țara în urmă şi o poartă cu ea oriunde se duce; reprezintă proiecția autoarei înseși, care nu se desprinde de Turcia natală, punând mereu în balanță nedreptățile şi valorile culturale și religioase. Țările natale sunt iubite, fără îndoială, însă uneori pot fi și exasperante și înnebunitoare. Totuși am ajuns să aflu că pentru prozatori și poeți, care pun sub semnul întrebării, iar și iar, granițele naționale și barierele culturale, există cu adevărat doar o țară natală perpetuă și portabilă. Țara Poveștilor.
Trăindu-și copilăria în mijlocul unui conflict religios continuu, un lanț nesfârșit al nedreptăților, Peri participă la seminarul profesorului Azur sperând că va găsi răspunsuri la dilemele sale existențiale. Se dovedește a fi însă un bun experiment al autocunoașterii, dar jocul de-a Dumnezeu al profesorului devine periculos şi va duce la haos şi destrămare. Astfel cele trei studente devin, în concepția lui Azur: Păcătoasa, Credincioasa şi Nehotărâta.
Pe de altă parte, lipsa unor răspunsuri certe conduce la crearea unei identități proprii a personajului principal şi la o renaștere a ființei sale. M-am aflat mereu pe tărâmul acela dintre da şi nu. Niciodată sigură pe mine. Poate că toată incertitudinea aia m-a făcut să fiu cine sunt.
Faptele ei instinctive din perioada studenției se bazau pe lipsa existenței unui Dumnezeu mai bun, încercând să repare greșelile universului. fata care așteaptă ca Dumnezeu să-şi ceară scuze în timp ce ea îşi cere scuze de la semenii ei fără să fie nevoie… Odată cu trecerea prin maturitate, realizează că, până la urmă, Dumnezeu este fiecare din noi, pentru propriul univers lăuntric. Astfel, cu ajutorul deciziilor noastre, putem depăși limitele impuse de conștiință, modificând cursul destinului.
Concomitent cu evoluția lor personală, relația dintre “cele trei fiice ale Evei” parcurge trei etape esențiale şi semnificative: cunoaștere, conflict şi acceptare. Împreună reușesc să prăbușească zidurile concepțiilor credinței în virtutea experiențelor lăuntrice, ce stau la baza tuturor religiilor: Iubirea şi Armonia.
Construcția romanului este simetrică, personajele se află la poli opuși şi, totodată, într-o schimbare continuă, constituind o oglindă a universului în centrul căreia se situează mereu Peri.
Astăzi ea era profesorul şi el, studentul. Rolurile se schimbă. […] Viața are forma unui cerc, şi fiecare punct de pe circumferința lui se află la distanță egală de centru – fie că îl numești Dumnezeu sau altcumva.
Elif Shafak a reușit să creeze, prin “Cele trei fiice ale Evei”, o operă cameleonică, unde ne propune o cale prin care să nu renunțăm niciodată, indiferent de povara pe care o ducem, de cât de nefericită este călătoria şi de cât de singur se simte fiecare.
…nu renunța. Nu uita, să ai curajul să te cunoști pe tine însuți înseamnă să te distrugi pe tine însuți. Mai întâi trebuie să ne facem bucăți. Şi abia apoi să asamblăm aceste bucăți într-un nou EU.
Ce contează este să crezi în ceea ce faci!
Maria Gorodea, clasa a XII-a E
Surse imagini:
Coperta:
imaginea 1: https://en.wikipedia.org/wiki/Hagia_Sophia#/media/File:HagiaSophia_DomeVerticalPano_(pixinn.net).jpg
foto 2-3: Casandra Deliu, clasa a VII-a D
Comentarios