Un dialog între interior și exterior: corpul și orașul, vulnerabilitatea personală și structura colectivă, intimitatea și spațiul public - Două expoziții la Galeria ARTEP: Cezara Pâțâligă și Leo Bîrcu

O nouă vizită la Galeria ARTEP, o nouă experiență care a transformat imaginile expuse în repere ale unei călătorii spre înțelegerea de sine și a locului nostru în lume. Expozițiile PĂMÂNT PALEOLITIC și PÂINEA DOAMNEI le-au oferit liceenilor din clasa a X-a E ocazia de a descoperi, alături de cei doi artiști, două dimensiuni fundamentale ale existenței – spațiul comunitar și propriul corp. Provocați de Leo Bîrcu, adolescenții au reflectat asupra valorilor, creativității și resurselor celor care construiesc și dau sens spațiilor în care trăim, iar Cezara Pâțâligă a deschis o discuție sinceră despre vulnerabilitate, nesiguranță și acceptarea propriului corp într-o lume în care presiunea standardelor de frumusețe se simte tot mai puternic. Două teme diferite la prima vedere, dar care se întâlnesc firesc în două nevoi esențiale: să aparținem și să ne acceptăm.

Coordonatori: prof. Lorina Iacob, prof. Lavinia Ungureanu, prof. Anda Boțoiu

Activitate în cadrul Clubului GROW CNI

30 martie 2026

Din impresiile liceenilor care au vizitat galeria:

Daria Bortică

            Unghiul din care alegem să privim

Galeria Artep ne-a purtat într-un dialog artistic rar întâlnit: două expoziții distincte, dar profund complementare, reunite în același spațiu. Întâlnirea directă cu artiștii și curatoarea a transformat vizita într-o experiență nu doar vizuală, ci și personală, aproape confesivă. A fost o ocazie de a înțelege nu doar lucrările, ci și mecanismele interioare care le-au generat.

Expoziția Cezarei Pâțâligă, ,,Pâinea Doamnei”,  reprezintă o explorare sensibilă și curajoasă a vulnerabilității. Din mărturisirile artistei reiese clar că punctul de plecare al proiectului îl constituie propriile insecurități. Însă ceea ce impresionează nu este doar această sinceritate, ci transformarea ei într-un act de confruntare. Nu este vorba despre retragere, ci despre asumare. Curajul de a vorbi despre propriile fragilități devine, paradoxal, un gest de forță și, în același timp, un început al vindecării.

Tema abordată este una dificilă, resimțită de milioane de femei: presiunea asupra corpului și standardele impuse de societate. Totuși, artista nu cade în dramatism excesiv, ci propune o formă poetică, subtilă, prin care invită privitorul la reflecție. Ideea că ceea ce considerăm „imperfecțiune” poate deveni esență este una dintre cele mai puternice direcții ale expoziției. În acest sens, lucrările ei nu sunt doar imagini, ci spații de întâlnire între sine și privitor.

Lucrarea care se remarcă în mod special, pentru mine, este „Omogen”. Aceasta este construită dintr-un ansamblu de plăci rotative, fiecare având două fețe: pe o parte sunt reprezentate fragmente ale corpului uman, în special zone unde se acumulează grăsimea, iar pe cealaltă parte apar forme de aluat modelate asemănător acestor fragmente. Această paralelă vizuală este extrem de sugestivă. Aluatul, simbol al hranei și al vieții, devine o extensie a corpului, sugerând că ceea ce respingem este, de fapt, parte dintr-un proces natural.

Contrastul cromatic amplifică această idee: imaginile corpului sunt plasate pe fundal alb, sugerând expunere, vulnerabilitate, poate chiar judecată, în timp ce aluatul apare pe fundal negru, creând o senzație de interioritate, de ascuns, de necunoscut. Această opoziție alb-negru nu este doar estetică, ci conceptuală: exterior vs. interior, vizibil vs. invizibil, acceptare vs. respingere. Faptul că plăcile se pot roti introduce și ideea de perspectivă schimbătoare, ceea ce vedem depinde de unghiul din care alegem să privim.

În contrast, dar și în complementaritate, expoziția lui Leo Bîrcu, „Pământ Paleolitic”, propune o abordare contemplativă asupra spațiului urban. Lucrările sale fotografice surprind Iașul nu în ipostazele sale cele mai cunoscute, ci în zone mai puțin vizibile, marginale sau ignorate. Nu sunt locurile turistice, ci acele spații cotidiene, uneori banale, care compun, în realitate, structura orașului.

Prin această selecție, artistul reușește să construiască o imagine alternativă a orașului, una care scapă privirii obișnuite. Fiecare fotografie devine un fragment, iar ansamblul lor creează o compoziție stratificată. Modul de expunere, imaginile dispuse în succesiuni lineare, sugerează ideea de straturi, asemănătoare celor ale pământului. Astfel, titlul expoziției capătă o dimensiune simbolică: orașul este perceput ca un teritoriu sedimentat, în care trecutul, prezentul și intervențiile umane se suprapun constant.

Lucrarea ,,Locuire. Administrație. Economie. Cultură. Spiritualitate.” evidențiază tocmai aceste dimensiuni ale existenței urbane. Fiecare cadru adaugă o piesă în puzzle-ul identității orașului, iar privitorul este invitat să observe ceea ce, de obicei, trece neobservat. În acest sens, fotografia devine nu doar un mijloc de reprezentare, ci și unul de conștientizare.

Privite împreună, cele două expoziții creează un dialog între interior și exterior: corpul și orașul, vulnerabilitatea personală și structura colectivă, intimitatea și spațiul public. Dacă lucrările Cezarei ne invită să ne privim pe noi înșine cu mai multă acceptare, cele ale lui Leo Bîrcu ne învață să privim lumea din jur cu mai multă atenție.

În final, experiența de la Galeria Artep nu a fost doar una estetică, ci și una de introspecție. Faptul că două perspective atât de diferite au fost reunite într-un singur spațiu a creat o tensiune fertilă, o conversație vizuală care continuă și după ce părăsești galeria.

Sofia Butnariu

            Am nevoie de timp, de răbdare, de acceptare

Am intrat în galerie fără să știu exact la ce să mă aștept, dar am ieșit cu o liniște ciudată, caldă, ca atunci când ții în mâini o bucată de pâine abia scoasă din cuptor. Expoziția a fost împărțită în două, iar ambii artiști au fost alături de noi să ne împărtășească povestea din spatele creației. Imaginile cu corpuri abstracte, cu texturi moi și imperfecte, m-au făcut să mă gândesc la propriul meu corp altfel – nu ca la ceva ce trebuie corectat, ci ca la ceva viu, în continuă transformare.

Textul de pe perete, despre aluat, despre frământare, despre creștere, m-a atins mai mult decât mă așteptam. M-am regăsit în ideea asta de a fi ,,luată”, modelată, trecută prin sita privirilor altora, dar și în dorința de a rămâne eu, autentică, chiar și în imperfecțiune. Mi-a plăcut enorm cum artista a vorbit despre insecurități, fără rușine, fără să le ascundă. Era o vulnerabilitate sinceră, care nu cerea compasiune, ci doar înțelegere.

  Fotografia cu colăceii, videoclipul cu trupul acoperit de aluat, toate piesele expoziției au reușit să mă facă să realizez ce putere are arta asupra unui om. Nu era despre perfecțiune, ci despre prezență. Despre a fi acolo, în propriul corp, chiar și atunci când nu e ,,ideal”.

  Am plecat cu gândul că, la fel ca aluatul, și eu am nevoie de timp, de răbdare, de acceptare. Că nu trebuie să fiu ,,felii egale”, cum scria acolo, ci pot să fiu exact așa cum sunt: puțin haotică, puțin imperfectă, dar întreagă.

Ștefan Căciulă

            Să sapi mai adânc și să observi lucruri

După ce am trecut prin cele două expoziții, mi-am dat seama că, deși stilurile sunt foarte diferite, ambii artiști încearcă să transmită ceva mai profund decât pare la prima vedere. La Leo Bîrcu, fotografia cu imaginea lui Dumnezeu mi s-a părut interesantă prin simplitatea ei, dar și prin locul în care este pusă. Așa cum spune și el în interviu, fotografia e pentru el un mod de a observa mai atent realitatea și de a înțelege mai bine lumea din jur. Imaginea aceea mică, aproape pierdută pe un perete mare, m-a făcut să mă gândesc că, în prezent, oamenii nu mai pun atât de mult accent pe credință, deși ea există în continuare. Faptul că nu este pusă în centrul atenției pare intenționat, ca și cum ar arăta că lucrurile importante nu trebuie să fie mereu evidente ca să conteze.

Icoana pare să stea liniștită într-un spațiu banal, dar tocmai asta îi dă o valoare aparte. Se leagă și de ideea lui despre „straturi” și despre cum realitatea nu e doar ceea ce vedem la suprafață. Parcă te face să sapi mai adânc și să observi lucruri pe care în mod normal le-ai ignora.

La Cezara Pățâligă, lucrurile sunt mult mai directe și mai personale. Imaginea cu corpul acoperit de aluat mi s-a părut puternică și puțin incomodă, dar în același timp foarte interesantă. Ea spune că proiectul e o critică la adresa presiunilor din societate legate de corp și imagine, iar asta se vede clar. Aluatul, care în mod normal e ceva simplu și esențial, devine aici un fel de „strat” care acoperă corpul și parcă îl transformă. M-a făcut să mă gândesc la cum oamenii ajung să se ascundă sau să se schimbe din cauza așteptărilor celorlalți.

Corpul pare prins între două stări: pe de o parte e acoperit, limitat, dar pe de altă parte aluatul sugerează și transformare, pentru că din el se face pâine. Se leagă și de ce spune artista despre legătura dintre corp și materie și despre procesul prin care a ajuns să se înțeleagă mai bine pe sine. În final, mi s-a părut o imagine care nu doar că atrage atenția, dar te și face să te gândești mai mult timp la ea.

Ștefan Ciobanu

            O încercare de acceptare a imperfecțiunii ca formă de adevăr

În cadrul galeriei Artep au fost prezentate expozițiile „Pământ Paleolitic” și „Pâinea Doamnei”, care au vorbit ambele despre om din unghiuri diferite. „Pământ Paleolitic” de Leo Bîrcu prezintă o serie de imagini ale orașului Iași, ale societății ieșene, surprinse ca strat acumulat de sensuri, ca o sedimentare de vieți, credințe și experiențe. În acest sens, fotografiile sale nu caută zona centrală, deja cunoscută și expusă, ci se îndreaptă spre acele spații în care trăiește, de fapt, majoritatea populației, adică spre cartierele obișnuite, locurile marginale, detaliile aparent nesemnificative. Tocmai de aceea, identitatea colectivă devine mai autentică, mai puțin filtrată, deși, cred eu, din anumite puncte de vedere, incompletă. Această privire nu este întâmplătoare, artistul dezvoltând, și prin fosta sa meserie de polițist, un ochi format pentru observarea împrejurimilor. Am apreciat că, în aceste imagini, orașul pare suspendat într-o formă de stagnare, ca și cum evoluția ar fi doar o iluzie, dând impresia că omul este blocat într-un ciclu care, în loc să îl apropie de frumusețe, îl îneacă într-un gri monoton. „Pământ Paleolitic” sugerează întoarcerea la începuturi, la momentul în care omul a început să modeleze pământul, dar și să fie modelat de el, dar și o lipsă de evoluție spre culoare.

„Pâinea Doamnei” a Cezarei Pâțâligă mută centrul de greutate dinspre spațiul exterior către interior, către corp, într-o explorare în care artista își pune în joc nu doar discursul vizual, ci și propria relație cu trupul și la insecuritățile personale. În acest sens, proiectul nu rămâne doar o construcție estetică, ci devine un proces de confruntare și transformare, în care corpul feminin nu este idealizat, ci expus în fragilitatea și imperfecțiunea lui, într-o paralelă directă cu aluatul moale și vulnerabil. Fata nu mai este doar reprezentată, ci începe să se scrie, să se descompună și să se recompună ca în poezia scrisă lângă fotografii, iar în acest proces se poate observa cum relația cu propriul corp este recalibrată, traversată de nesiguranțe, dar și de o formă de asumare. În film, granița dintre corp și pâine se estompează, ea nu mai ține pâinea în mâini, ci devine pâinea însăși, se contopește cu aluatul, respiră odată cu el, se lasă crescută și dospită de o materie care o reflectă. Instalațiile rotative amplifică această senzație de schimbare continuă, iar covata care se leagănă singură devine martor al acestei relații dintre corp, memorie și materie. În acest sens, „Pâinea Doamnei” este o formă de reconfigurare a relației cu propriul corp și identitatea, filtrată prin insecurități, dar și printr-o încercare de acceptare a imperfecțiunii ca formă de adevăr.

Smaranda Cojan

            În căutarea autenticității

În timpul vizitei la galeria Artep am avut ocazia să descopăr două expoziții diferite dar care totuși aveau un punct comun, și anume frumusețea imperfecțiunilor și acceptarea acestora.

Prima expoziție, intitulată "Pământ Paleolitic", aparține fotografului Leo Bîrcu. Acesta surprinde elemente din peisajul urban al Iașiului, dar nu pe cele monumentale, ci pe acelea considerate inestetice sau fără sens. Prin lentila lui, aceste detalii capătă o importanță nouă. Artistul folosește fotografia ca pe un instrument magic, făcându-ne să realizăm că fiecare construcție sau obiect considerat "urât" a avut cândva un scop și poate ne-a fost util. Este un soi de meditație prin care trecem dincolo de frumusețea arhitecturii “perfecte” a orașului și ajungem să analizăm lucrurile mai puțin estetice, care nu se încadrează în standardele impuse de elementele monumentale, dar care oferă autenticitate orașului.

Cea de-a doua expoziție, "Pâinea Doamnei", aparține Cezarei Pâțâligă și a fost o experiență extrem de emoționantă. Dacă Leo se uită spre exterior, spre straturile orașului, Cezara ne introduce spre o alta profunzime, spre propria persoană și acceptarea propriilor insecurități. Expoziția ei este o critică adusă standardelor nerealiste de frumusețe, transformând “imperfecțiunea” din pozele sale într-o formă de vindecare și de alinare a suferinței provocate de aceste standarde, cu care multe femei, dar și bărbați se confruntă.

Ceea ce m-a surprins plăcut a fost să descopăr că Cezara are un simț artistic care depășește vizualul, îndreptându-se spre poezie. Prezentarea ei a fost plină de sensibilitate, iar scrierile ei precum cea de pe peretele galeriei sunt de-a dreptul copleșitoare: "M-aș transforma în pâine. Să mă iubească toată lumea. [...] Nu voi fi felii egale. Să rupeți din mine miez."

Un element central din fotografiile ei este aluatul, iar asemănarea pe care Cezara o face între corp și pâine e atât de profundă, dar și dureroasă în contextul social. Cu toate că pâinea este un aliment de bază în dieta noastră, ea devine paradoxal primul “inamic” pe care îl eliminăm din alimentația noastră atunci când ne dorim să atingem standardele de frumusețe. Prin această dorință arzătoare de a ne remodela corpul ajungem sa uităm alimentul care ne hrănește cel mai profund. Artista transformă aluatul, acea materie care crește necontrolat sub acțiunea drojdiei, într-o metaforă a corpului uman care este într-o continuă schimbare și nu are limite. Astfel nu mai privim pâinea sau propriul trup ca pe ceva ce trebuie redus pentru a ajunge la acea frumusețe închipuită, ci să acceptăm textura reală a corpului și “imperfecțiunea” vieții.

Maria Cot

            Vulnerabilitate și profunzime

Expoziția semnată de Cezara Pățâligă propune o perspectivă neașteptată, corpul uman privit prin analogia aluatului. Modelabil, viu, imperfect, dar esențial. Aluatul din care este frământat trupul nostru devine o metaforă a devenirii, o materie care nu aspiră la perfecțiune, ci la autenticitate.

Corpul, departe de a fi un ideal imposibil, este prezentat ca o sursă continuă de inspirație, dar și ca un spațiu al conflictului interior. Uneori aliat, alteori rival, el poartă urmele nesiguranțelor noastre, ale comparațiilor, ale dorinței de a corespunde unor tipare. Astfel, ele nu ascund imperfecțiunea, ci o transformă în identitate.

Sacrul, prezent subtil în întreaga expoziție, nu este ilustrat direct, ci sugerat prin absență. Se reduce, simbolic, la acea operă care nu poate fi fotografiată, ieslea universală, locul nașterii, al creației pure. Puterea corpului feminin, indiferent de formă, este celebrată ca origine a vieții, ca act suprem de creație. Un spațiu unde acceptarea este cheia și în care zbaterea împotriva imperfecțiunii este inutilă.

Pe de altă parte, expoziția lui Leo Bîrcu schimbă registrul, dar păstrează aceeași profunzime a reflecției. De această dată, nu trupul, ci orașul devine subiectul vulnerabil. Un Iași uitat, fragmentat, prins între trecut și nepăsarea prezentului.

Fotografiile sale surprind stiluri arhitecturale diverse, fiecare purtând în sine o poveste, o memorie, o identitate. Clădiri care au fost cândva martore ale vieții, dar care astăzi riscă să devină invizibile. În acest univers, sacrul este coborât în profan, uneori chiar ignorat. Imaginea unei icoane scufundate într-un spațiu îngust de scară de bloc devine motto-ul întregii galerii de artă.

Un fost polițist care încearcă să depășească prejudecățile, de a regăsi autenticitatea în natură și în detalii aparent banale, însă care scoate în evidență și pericolul uitării originii, care nu mai asigura continuitatea societății.

Casiana David

            Un îndemn la pace cu noi înșine

Expoziția de fotografie a Cezariei Pâțâligă ,,Pâinea Doamnei" găzduită de galeria ,,Artep"  prezintă un spațiu de introspecție care ne invită la o meditație profundă asupra legăturii dintre anatomia corpului feminin și aluatul dospit al pâinii pe care o punem zilnic pe masă. Artista ne propune o comparație vizuală între formele rotunde ale trupului și aluatul care crește la căldură. Instalația centrală este formată dintr-o rețea de cuburi din lemn care par să plutească, pe care sunt așezate fotografii în alb și negru. Într-o parte, vedem detalii ale corpului feminin, pliurile abdomenului, linia șoldului sau textura pielii, fără niciun retuș. În cealaltă parte, apar imagini asemănătoare: textura aluatului frământat cu grijă, colaci împletiți sau miezul pufos al pâinii. Această așezare ne obligă să privim altfel „colăceii” de pe burtă. Ceea ce noi numim adesea defecte sau motive de îngrijorare devin aici forme firești, pline de viață, la fel de naturale ca pâinea proaspătă.

În centrul acestei povești stă rolul ciudat pe care pâinea îl are în viața noastră. Pe de o parte, este simbolul bunătății și al căminului – spunem despre cineva că este „bun ca pâinea caldă” și știm că pâinea merge cu orice fel de mâncare. Este cel mai vechi aliment, plin de istorie. Pe de altă parte, trăim într-o lume în care pâinea este primul lucru pe care îl scoatem din meniu atunci când vrem să slăbim. Ea a devenit un simbol al „îngrășării”, iar acest lucru creează multe insecurități. Femeile ajung să se teamă de propriile forme rotunde, de parcă a fi „dospită” ar fi ceva greșit. Expoziția arată exact acest conflict: cum un aliment care ne hrănește de mii de ani a ajuns să ne facă să ne simțim vinovate de felul în care arătăm.

Pentru artistă, realizarea acestor fotografii nu a fost doar o sarcină de lucru, ci un mod de a se împăca cu propriul corp. A fost o cale prin care și-a regăsit liniștea interioară, învățându-ne și pe noi să nu ne temem de formele noastre naturale. Această vindecare se simte și în textul scris pe peretele din colț, care sună ca o mărturisire: „M-aș transforma în pâine. Să mă iubească toată lumea. Cum crește drojdia, așa să cresc eu în ochii voștri... Dar îmi voi dospi sufletul în climatul meu. Și să dau pe afară... Nu voi fi felii egale.”

Finalul textului, „Să rupeți din mine miez”, ne spune că este în regulă să fim vulnerabili. Expoziția ne învață că, la fel ca pâinea, corpul femeii este o sursă de viață și de căldură, idee susținută și de imaginea coveții care se legăna, folosită ca sugestie a maternității. Această expoziție este pentru noi toate, un îndemn să nu ne irosim viața certându-ne cu oglinda pentru niște forme care sunt, de fapt, semnul că suntem vii. Este un îndemn la pace cu noi înșine și la acceptarea faptului că frumusețea nu trebuie să fie „trasă prin inel” ca să fie valoroasă.

Diana Drugu

            Amintirile vieții trăite și rănile trecutului

Expozițiile "Pământ Paleolitic" și "Pâinea Doamnei" din cadrul galeriei de artă Artep au coexistat, parcă completându-se.

Iniţial, "Pământ Paleolitic" a lui Leo Bîrciu a constat, în mod concret, dintr-o serie de fotografii, precum și în cazul proiectului "Pâinea Doamnei" a Cezarei Pâțâligă, care surprind diverse ipostaze ale orașului Iași "înțeles ca strat material și simbolic ce susține actualul peisaj urban". Domnul Leo a pus în evidență detalii arhitecturale, locuri și simboluri neoficiale ale culturii, religiei, ca indicii ale identității colective. Cumva, locurile obscure surprinse în fotografii portretizează o stagnare a evoluției așezărilor umane, omul fiind reflectat în teritoriul ocupat. Titlul, "Pământ Paleolitic", invocă faptul că pământul a început să fie modelat de către oameni încă din Paleolitic.

Proiectul "Pâinea Doamnei" a Cezarei Pâțâligă asociază corpul, cu imperfecțiunile lui, cu aluatul, devoalând realitatea cu o sinceritate brută. Această expoziție poate servi și drept critică, revoltă față de această lume în care "imaginea devine mai importantă decât realitatea însăși". Pe lângă instalațiile ce se puteau roti, înlocuind corpul feminin vulnerabil, pur, cu bucăți de aluat poros, moale, mi-a plăcut cel mai mult covata care se legăna singură. Această covată simbolizează, inițial, dualitatea vieții, mai ales a femeii, ce devine obiect central al expoziției, atâta timp cât în cursul zilei covata era folosită pentru a frământa aluatul, iar seara pentru a legăna pruncul. De asemenea, covata este încă acoperită de făină și resturi de aluat, având chiar și o crăpătură peticită cu un material metalic, devenind un martor al vieții femeii, o oglindă a sa chiar, păstrând pe suprafața lemnului din care este făcută amintirile vieții trăite și rănile trecutului ce încă încearcă să se vindece.

Alesia Mihoc

            Condiția umană între memorie și transformare

Vizita la Galeria Artep oferă o experiență imersivă care începe cu explorarea originilor prin expoziția ,,Pământ Paleolitic” a lui Leo Bîrcu. Privirea este întâmpinată de o serie de cadre alb-negru care funcționează ca niște fragmente dintr-un peisaj arheologic contemporan. O stivă de plăci dreptunghiulare, așezată cu o precizie aproape ritualică, pare să imite straturile geologice ale pământului, în timp ce elemente metalice precum o scară izolată sau o structură ce amintește de un altar din beton apar suspendate într-o vegetație sălbatică. Aceste compoziții surprind o liniște densă, unde natura și obiectul creat de om se contopesc sub o lumină difuză, sugerând o lume în care timpul a încremenit.

Tranziția către expoziția ,,Pâinea Doamnei” de Cezara Pâțâligă mută atenția de la exteriorul vast către un spațiu al intimității și al transformării simbolice. Centrală în acest parcurs este o instalație formată dintr-o structură metalică neagră ce susține panouri rotative din lemn. Pe fațetele acestora sunt imprimate detalii anatomice ale corpului feminin, unde liniile curbe, pliurile pielii și jocul de umbre sunt tratate vizual asemenea texturii unui aluat care crește. Această fragmentare a trupului invită la o reasamblare continuă a identității, transformând carnea într-o materie vie, aflată în plin proces de dospire.

Întregul concept este ancorat emoțional de un text de o forță poetică deosebită, aplicat direct pe peretele galeriei, care explică metamorfoza artistei într-un simbol al hranei și al dăruirii. Cuvintele descriu dorința de a fi cernută, frământată și transformată în pâine pentru a fi iubită, păstrând totodată un avertisment subtil despre refuzul de a fi livrată în „felii egale”. Această confesiune culminează cu un îndemn la comuniune care invită vizitatorul să rupă metaforic din miezul ființei expuse, transformând actul de a privi arta într-un consum spiritual profund.

Ambele expoziții reușesc astfel să creeze un dialog între duritatea pietrei paleolitice și maleabilitatea caldă a pâinii, definind condiția umană între memorie și transformare.

Renata Norocea

            Vulnerabilitatea devine un gest de forță

Expoziția „Pâinea doamnei” semnată de Cezara Pâțâligă propune o reflecție delicată și profundă asupra relației dintre corp, identitate și presiunea standardelor impuse de societate. Pornind de la materialitatea aluatului, artista construiește o metaforă vie a corpului. Un corp care nu este fix, ci în continuă transformare, supus modelării, dar și capabil să se definească în propriul ritm. În acest spațiu, frământarea aluatului devine echivalentul unei frământări interioare, o tensiune între dorința de a corespunde și nevoia de autenticitate. Drojdia care face aluatul să crească sugerează aspirația de a fi văzut și acceptat, în timp ce presiunea de a deveni uniform și „perfect” reflectă modul în care societatea încearcă să ne reducă la forme ușor de înțeles și de consumat.

Expoziția aduce în prim-plan o problemă prezentă, dar adesea insuficient discutată: raportarea la propriul corp într-o lume dominată de imagine. În loc să ofere un răspuns, „Pâinea doamnei” creează un spațiu de confruntare și, în același timp, de liniște, un loc în care imperfecțiunea nu mai este ascunsă, ci pusă în lumină. Unul dintre cele mai sugestive momente ale expoziției este textul așezat pe perete, care, prin tonalitatea sa poetică, concentrează întreaga tensiune dintre dorința de a fi acceptat și refuzul de a deveni uniform.

Prin această abordare, artista transformă vulnerabilitatea într-un gest de forță. Corpul nu mai este privit ca un obiect care trebuie ajustat, ci ca o prezență vie, care își revendică dreptul de a exista în afara comparațiilor. Astfel, expoziția devine o meditație asupra acceptării de sine, unde, asemenea aluatului care dospește în propriul climat, identitatea capătă libertatea de a crește, de a se extinde și de a nu se lăsa fragmentată în forme egale.

Daiana Palic

            Față în față cu adevăruri adesea ignorate

Activitatea din cadrul galeriei Artep aduce în prim-plan aspecte ale cotidianului pe care mulți dintre noi alegem să le ignorăm sau să le trecem sub tăcere. Cei doi artiști, Leo Bîrcu prin Pământ Paleolitic și Cezara Pâțâligă prin Pâinea Doamnei, reușesc să surprindă prin fotografie exact acele detalii care scapă ochiului grăbit sau minții obișnuite cu rutina. Ei transformă fragmentele uitate ale realității în obiecte de reflecție, obligându-ne să privim cu atenție ceea ce, în mod normal, ar rămâne ascuns sau neobservat în viața de zi cu zi.

Leo redă prin expoziția sa “Pământ Paleolitic” o viziune asupra modernității ca o nouă eră a pietrei, unde asfaltul și rețelele electrice constituie noua scoarță terestră, la fel de implacabilă ca mediul preistoric. Titlul sugerează o regresiune paradoxală: în ciuda avansului tehnologic, omul pare să fi pierdut conexiunea spirituală cu locul, devenind un trecător anonim prin „peșteri” de beton și sub „totemuri” comerciale. Astfel, fotografiile sale devin fosile ale prezentului, surprinzând momentul în care civilizația încetează să mai fie un cămin și redevine un teritoriu brut, dominat de o geometrie rece a fierului și sticlei.

Proiectul Cezarei a rezonat profund cu mine, explorând vulnerabilitatea feminină în fața standardelor de frumusețe impuse social. M-a captivat modul în care ea recuperează termeni banali, adesea folosiți superficial, precum „colăceii” de pe abdomen, și îi pune în dialog cu expresii banale de tipul „pâinea lui Dumnezeu”. Această asociere vizuală și lingvistică m-a determinat să conștientizez legătura sacră dintre trup și pâine: dacă în sens biblic pâinea reprezintă trupul lui Hristos, atunci corpul uman, creat după chipul și asemănarea Domnului, își păstrează sfințenia și demnitatea indiferent de imperfecțiunile estetice. Este o lecție importantă de acceptare, care ne amintește că suntem la fel de valoroase și frumoase, cu sau fără acești „colăcei”.

În concluzie, cele două expoziții reușesc să ne scoată din rutina zilnică și să ne pună față în față cu adevăruri adesea ignorate. În timp ce Leo Bîrcu ne arată cum orașul modern a devenit un mediu rece și străin, Cezara Pâțâligă ne reamintește să ne acceptăm propria vulnerabilitate și frumusețe naturală. Ambele proiecte ne invită, de fapt, la același lucru: să privim cu mai multă atenție și blândețe atât lumea din jurul nostru, cât și pe noi înșine, redescoperind valoarea lucrurilor simple și autentice.

Laura Pintilie

            O punte tulburătoare și o tăcere reflexivă

Vizita la Galeria Artep nu a fost doar o simplă trecere printr-un spațiu expozițional, ci o confruntare cu ideea de feminitate, hrană și reconciliere. Expoziția Pâinea Doamnei a Cezarei Pâțâligă reușește să creeze o punte tulburătoare între cel mai elementar aliment al umanității, pâinea, și cel mai complex plămădeală al judecății sociale: corpul femeii. Conceptul central, „corpul ca aluat”, funcționează ca o metaforă extinsă care invită la o reevaluare a modului în care privim materia organică, transformând pliurile și formele din defecte în simboluri ale vitalității.

Piesa centrală a expoziției, o fotografie de mari dimensiuni care domină peretele, captează privirea printr-o onestitate aproape brutală, dar de o eleganță atemporală. Vedem un trup de femeie capturat într-o postură de maximă vulnerabilitate: ghemuit, strâns asupra sinelui, o poziție naturală care face vizibile pliurile abdominale. În limbajul comun, aceste cute sunt numite „colăcei” cu o tentă adesea de dezaprobare, însă aici, termenul este recuperat artistic și transformat într-o punte semantică directă către obiectul de studiu. Artistul ne invită să observăm densitatea cărnii și modul în care ea se așază în straturi, evocând textura unei mase de aluat lăsată să se odihnească înainte de a prinde formă.

Această lucrare nu este doar o reprezentare a anatomiei, ci un studiu asupra volumului și a luminii care cade pe formele curbe. Pliurile nu sunt prezentate ca motiv de critică, ci ca dovezi ale unei materii vii, calde și maleabile, capabile de o infinitate de transformări. Imaginea ne amintește  că trupul uman nu este o carcasă rigidă sau o suprafață de plastic, ci o substanță organică ce se pliază, se extinde și posedă o greutate simbolică nobilă. Este o celebrare a formelor umane care precedă orice judecată estetică și care ne îndeamnă să privim corpul ca pe o plămădeală sacră.

Un alt punct de atracție major, care aduce o notă de interactivitate spațiului, îl reprezintă lucrarea compusă din zeci de mici cuburi dispuse pe axe verticale. Această piesă obligă vizitatorul să devină parte din proces, invitându-l să frământe propriile percepții prin simpla rotire a elementelor. Pe o față a acestor cuburi sunt imprimate fragmente detaliate ale anatomiei feminine — curbura unui genunchi, linia spatelui sau textura pielii — iar pe cealaltă parte, macro-fotografii cu texturi de aluat în diverse stadii de preparare. Efectul vizual creat este unul de o ambiguitate fascinantă care provoacă ochiul să caute diferențe acolo unde există, de fapt, o continuitate de esență. Privite de aproape, texturile se contopesc într-o singură poveste despre materie: nu mai ești sigur dacă privești rotunjimea unei împletituri de panificație sau curba moale a unui șold. Această fragmentare simbolică ilustrează modul în care privirea exterioară, adesea critică, tinde să felieze identitatea unei femei, reducând-o la părți componente analizate sub lupă. Totuși, prin mecanismul de rotire, artistul ne sugerează că aceste fragmente pot fi reasamblate oricând într-un tot unitar, demonstrând că atât carnea, cât și pâinea sunt manifestări ale aceleiași forțe vitale care hrănește și susține lumea.

Expoziția pătrunde adânc în mecanismele psihologice ale raportului nostru cu imaginea de sine, abordând direct criticile aduse de societate. Într-o eră a standardelor contradictorii, corpul a devenit un teren de bătălie: dacă ești prea slabă, ești criticată pentru lipsa de vitalitate; dacă ai forme, ești judecată prin prisma normelor filiforme ale modei. Artistul reușește să evite capcana de a favoriza o extremă în detrimentul celeilalte, propunând în schimb o acceptare radicală. Mesajul nu este despre a alege între „slab” și „plin”, ci despre a recunoaște că fiecare corp, indiferent de dimensiuni, are propriul său mod unic de a exista și de a se manifesta în spațiu.

Apare aici un paradox cultural și istoric de o tristețe aparte: femeia, simbolul ancestral al fertilității și cea care frământă pâinea vieții, ajunge să fie prima care renunță la acest aliment primordial din teama de a nu-și altera silueta. Această renunțare la pâine devine, în viziunea expoziției, o formă de auto-exil din propria natură. Prin corelarea imaginii corpului cu cea a alimentului de bază, vizitatorul este îndemnat să înțeleagă că a nega nutriția și a pedepsi corpul pentru imaginea sa înseamnă a nega legătura profundă cu bucuria existenței. Indiferent că un trup este zvelt sau plin de pliuri, el merită aceeași prețuire și respect pe care le acordăm unei pâini aburinde, simbol al supraviețuirii și al comuniunii.

Textul poetic ce însoțește expoziția oferă cheia de boltă a întregului concept. Vocea lirică își asumă identitatea de „pâine” nu ca pe o victimizare, ci ca pe o formă supremă de dăruire: „M-aș transforma în pâine. Să mă iubească toată lumea.” Această deschidere vorbește despre nevoia profund umană de a fi esențial, de a fi dorit și iubit fără rezerve pentru ceea ce suntem în substanță. Poetul explorează apoi tensiunea dintre dorința de conformare și nevoia de expansiune a eului: „Mă frământă gânduri că mă vreți omogenă. Să încap în bolul vostru emisferic.” „Bolul” reprezintă aici toate etichetele și așteptările în care societatea încearcă să ne înghesuie. Ni se cere să fim „omogeni”, adică previzibili, netezi, fără asperități sau colăcei care să iasă din tipar. Însă reacția eului liric este una de o forță vitală incredibilă: „Dar îmi voi dospi sufletul în climatul meu. Și să dau pe afară. Să acopăr bolul lor.” Este o refuzare a limitelor impuse de alții în favoarea unui ritm interior propriu.

Mai mult, metafora coacerii („Mintea să mi-o pun la copt pe tava din mijloc”) sugerează maturizarea și asumarea propriei experiențe. Procesul de „copt” nu este întotdeauna ușor; implică presiune și căldură, dar este singurul mod prin care aluatul crud devine hrană spirituală.

Finalul poeziei este un strigăt de independență: „Nu voi fi felii egale. Să rupeți din mine miez.” Prin acest refuz al „feliilor egale”, artistul respinge standardizarea industrială a ființei umane. Nu suntem produse de serie, tăiate la milimetru pentru a fi ușor de consumat. Suntem entități neregulate, unice, din care se „rupe” cu mâna, sugerând o conexiune mult mai intimă și mai caldă între oameni. Miezul reprezintă esența, partea cea mai moale și mai autentică a omului, care rămâne valoroasă indiferent de forma cojii exterioare.

Vizita la Galeria Artep ne invită, în final, la o tăcere reflexivă. Ne învață că frumusețea nu stă în absența pliurilor sau în respectarea unei linii drepte, ci în capacitatea noastră de a fi „pâine” unii pentru alții. Expoziția dărâmă barierele dintre subiect și obiect, dintre privitor și operă, amintindu-ne că fiecare dintre noi este un proces în continuă transformare. Într-o lume care ne vrea măsurați și tăiați în porții egale, suntem îndemnați să ne lăsăm sufletele să dea pe afară din bol, să ne acceptăm colăceii ca pe niște binecuvântări ale vieții și să oferim lumii, cu generozitate, miezul nostru cel mai bun.

Eliza Prodan

            Nevoia de a înțelege cine suntem

Galeria Artep mi s-a dezvăluit ca un spațiu al contrastelor tăcute, în care două expoziții distincte au reușit să spună, fiecare în felul ei, câte o poveste despre începuturi și despre felul în care ne raportăm la noi înșine.

Prima expoziție, semnată de Leo Bîrcu, mi-a lăsat impresia unei căutări neîntrerupte a originilor. Fotografiile alb-negru, surprinzând zone mai puțin „vizitabile” ale Iașului, nu erau spectaculoase în sensul clasic, dar tocmai prin această discreție deveneau esențiale. Ele arătau acea parte a orașului care nu se expune, dar care susține totul. Am simțit o nostalgie amestecată cu o ușoară neliniște, ca și cum priveam fragmente dintr-o poveste neterminată. Prezența acelui stâlp de ciment, abandonat în mijlocul galeriei, mi s-a părut simbolică: o intenție rămasă suspendată, o construcție care nu a mai ajuns să fie. Între trecut și prezent, între început și abandon, lucrările păreau să vorbească despre potențialul care există, dar nu se împlinește.

A doua expoziție, a Cezarei Pâțâligă, m-a dus într-o zonă mult mai intimă. Aici, corpul și pâinea se confundau într-un mod surprinzător și profund. Texturile aluatului, fragmentele de corp și jocul dintre lumină și întuneric creau o senzație de vulnerabilitate asumată. Instalația rotativă, în care pâinea și corpul se alternau, mi-a sugerat o luptă între aparență și esență. Pâinea, atât de comună și totuși atât de încărcată de semnificații, devenea un simbol al propriei fragilități: ceva ce poate fi modelat, crescut, dar și rupt.

În final, am plecat cu sentimentul că aceste două expoziții, deși diferite, se întâlnesc într-un punct comun: nevoia de a înțelege cine suntem, fie prin ceea ce am fost și ce puteam fi, fie prin felul în care ne simțim în propria piele.

Miruna Ursanu

            Povestea devenirii

Omul poate simți în numeroase metode, însă arta rămâne cea mai intensificată metodă. Adevăratele sentimente sunt inefabile, iar arta oferă posibilitatea de expunere deghizată, văzută doar de cei care pot vorbi aceeași limbă și simți aceeași emoție.

În galeria "Artep", am întâlnit două expoziții conjugate: "Pământ paleolitic" de Leo Bîrcu și "Pâinea doamnei" de Cezara Pâțâligă. Deși presupun sentimente diferite, modul de expunere este asemănător; ambele sunt expuse sub formă de fotografie, în alb negru, o reprezentare a tristeții, un substrat de nulitate ce poate fi pătruns numai prin identificarea mesajului adevărat.

În expoziția "Pământ paleolitic" este accentuat județul Iași: amprentele sale, precum și esența în locurile devalorizate. Evidențierea unor astfel de locuri reprezintă un punct de sprijin, o arătare a demersului vieții în liniște și în continuarea orașului. Leo Bîrcu demonstrează importanța fiecărui loc căruia i s-a furat semnificația, accentul pus pe blocuri sau repere reprezentând verva orașului cu adevărat: unde trăiesc oamenii. În această expoziție, avem elementele definitorii ale orașului Iași, cele privite drept irelevante, dar care spun cu adevărat povestea devenirii.

În expoziția "Pâinea doamnei" este surprinsă lupta omului cu insecuritățile. Este prezentată o asemănare între aluat și corp, întrucât omul nu este decât un aluat remodelat de alte persoane. Ne remodelăm reciproc, găsind permanent un nou "cocoloș" sau o nouă diformitate. Cezara Pâțâligă exacerbează tocmai frumusețea corpului în raport cu aluatul, fiecare aluat având rezultatul unei pâini. Suntem lăsați la dospit, neatinși de vorbele lumii, iar din forma maximă suntem readuși la forma inițială. Această expoziție instigă atribuirea frumuseții  propriului corp; dacă dintr-un aluat putem modela orice pâine, de ce nu și dintr-un corp. Cum aluatul poate lua orice formă, așa și corpul nu este supus unui program de restricții și unui model unic. Fiecare schimbare formează o pâine unică, cu același gust. Fiecare om are o formă specifică, însă tot om este, cu aceleași sentimente și aceleași dorințe, dar trăite diferit.

Deși cele două expoziții demonstrează două idei diferite, amprenta distrugerii este dezvoltată în ambele. Arta reușește să traducă orice limbă, iar aceste expoziții au reușit să descifreze și să conducă la același sentiment.