The Wind Will Carry Us sau despre viața care amână moartea
„Cred într-un tip de cinematografie care oferă mai mult timp și posibilități audienței. O cinematografie creată pe jumătate, o cinematografie neterminată care atinge completitudinea prin spiritul creativ al audienței, astfel rezultând în sute de filme. Aparține membrilor audienței și corespunde lumii individuale a acestora.”
Această declarație a regizorului iranian Abbas Kiarostami reprezintă o definiție ideală pentru filmul său lansat în 1999, The Wind Will Carry Us. Un film eliptic, chiar atipic pentru un spectator neobișnuit cu stilul lui Kiarostami, The Wind Will Carry Us este simultan „despre nimic și despre tot”, o cinematografie poetică ce impresionează prin aparenta simplitate a scenariului, a cadrelor și a replicilor, în spatele căreia așteaptă să fie descifrată o profunzime filosofică ce trimite către teme precum frumusețea lumii, viața și moartea, mistificarea tradiției în fața modernizării. Filmul oferă o experiență de cunoaștere în formă pură, contactul dintre privitor și elementul cultural fiind unul îndeaproape, autentic, ce se desprinde de subiectul acțiunii și modelează cursul filmului prin peisagistică și poezie.
The Wind Will Carry Us urmărește un grup de bărbați din Teheran care pleacă într-un sat kurd cu intenția de a surprinde un ritual funerar, însă sunt nevoiți să petreacă numeroase zile în retrasul spațiu rural, întrucât anticipata moarte a unei bătrâne bolnave pare să nu mai aibă loc. Filmul este centrat în jurul lui Behzad, liderul și singurul dintre aceștia care apare cu adevărat în film, un om pe care localnicii îl numesc „inginer”, identitatea reală a acestuia rămânând necunoscută. Perspectiva este una dublă, astfel că, deși lumea filmului este structurată îngust în jurul acestuia, conectând totul cu universul său solitar, aceasta înglobează în același timp întreaga sferă a unei lumi separate, relevând în acest fel privirea limitată și distorsionată a personajului. Forțat să aștepte, inactiv și desprins de distragerile sale moderne obișnuite, Behzad este surprins în interacțiunea sa cu satul, atât cu oamenii, cât și cu spațiul, într-o experiență ce dezvăluie frumusețea unei realități aparent banale, disponibilă însă numai celor care au răbdarea pentru a fi atenți.
Lumea este surprinsă poetic, prin imagini precum umbrele unei femei care atârnă haine, dealuri de iarbă aurie sau arhitectura organică a unui sat modelat într-un deal, iar relațiile sociale ale inginerului sunt marcate de o simplitate ce pune întrebarea unui înțeles ascuns, cea mai semnificativă legătură a sa cu locul fiind prietenia cu un băiețel, unde inocența și încrederea fragedă a acestuia sunt contrastate de intenția lui Behzad de a-l folosi drept o sursă de informație. Singura conexiune a personajului cu exteriorul constă în apelurile telefonice pe care le primește de la șef, pentru care, de fiecare dată, își abandonează activitatea curentă și fuge către mașina sa pentru a conduce în căutare de semnal pe vârful unui deal, unde se află, ironic, un cimitir. O asociere între tehnologie și moarte, aflată sub semnul indiferenței și al înstrăinării față de aceasta din urmă, o escapadă ușor comică ce se repetă periodic oferind filmului un ritm, o tulburare intruzivă recurentă ce se situează în antiteză cu ritmul firesc al satului.
Scena de început a filmului este de o măiestrie absolută, atât din punctul de vedere al frumuseții copleșitoare a peisajului, cât și prin sugestivitatea cu privire la raportul dintre cei patru bărbați și mediul rural în care se găsesc prinși, conturată prin schimbul de replici al acestora și accentuată de tehnicile auditive și vizuale utilizate. Kiarostami folosește o perspectivă panoramică aeriană, în timp ce sunetul provine direct din mașina personajelor, mod prin care corelează dealurile aurii, drumul șerpuit și pășunile verzi cu minute în șir de ceartă referitoare la orientare, indicând astfel ignoranța echipei de jurnaliști față de lumea înconjurătoare.
Conflictul dintre cadru și Behzad este un motiv recurent al filmului, cel mai evident surprins prin mișcarea omniscientă a camerei. Spre exemplu, în urma unei neînțelegeri dintre el și șeful său, personajul întoarce o broască țestoasă pe spate și pleacă, însă camera rămâne în continuare asupra acesteia, până în momentul în care reușește să se răsucească și să își continue drumul. Astfel, se sugerează faptul că influența omului asupra cursului naturii este infimă și că, deși poate fi ușor deviat, acesta va decurge întotdeauna precum a fost destinat; asemenea țestoasei, bătrâna bolnavă nu își condiționează soarta de dorințele lui Behzad.
O altă instanță ce sugerează că protagonistul este desprins de lumea pe care o observă superficial este cea în care este mustrat pentru că a încercat să fotografieze pe ascuns o discuție dintre doi bătrâni despre dificultățile vieții și ale iubirii, idee ce arată că acestea trebuie simțite, trăite sincer, nu observate de pe margine. Momentul în care Behzad se bărbierește reprezintă o scenă interesantă și care răsucește raportul de forțe, astfel încât prin dubla valoare a camerei ca oglindă, privitorul devine cel privit, marcând statutul egal al oamenilor în marele plan al universului.
Prin alegerea de a omite în întregime prezența fizică pe ecran a anumitor personaje sau obiecte relevante subiectului, Kiarostami evocă o lume în care complexitatea vieții și reflecțiile spirituale sunt considerate drept existente dincolo de limitele a ceea ce poate fi surprins concret în cadru.
Compozițiile sunt de înaltă calitate, existând o afinitate a tonurilor pentru tablourile ce surprind dealurile și periferia, înfățișate preponderent în nuanțe portocalii, în timp ce se remarcă un contrast între străinul Behzad și localnici în labirintul alb al satului. Mișcările camerei în cadrele lungi care îl urmăresc pe protagonist mergând prin sat sau cu mașina pe dealuri accentuează conceptul unei ființe individuale observate într-un spațiu extins, aspect cu semnificație atât narativă, cât și tematică. Structura vizuală și motivele sonore sunt de numeroase ori repetitive.
Îl privim pe Behzad parcurgând același drum din nou și din nou, fiecare întâmplare aparent nesemnificativă, dar care aduce de fapt indicii subtile cu privire la trăsăturile personajului și evoluția sa. De la un act de necesitate pentru a obține un semnal mai bun pentru apeluri telefonice enigmatice, la frustrare în fața așteptării morții unei bătrâne niciodată arătată pe ecran, culminând cu o oarecare umanizare prin ajutarea unui personaj, la fel de necunoscut, care sapă o groapă pe deal. Relația dintre peisaj și om este abordată în ceea ce pare a fi cea mai simplă și modestă metodă, care este însă esențială și profund eficientă în sublinierea semnificațiilor spirituale, o tehnică specifică lui Kiarostami și responsabilă pentru caracterul liric al filmului.
Titlul, The Wind Will Carry Us, este un elogiu adus poetei iraniene Forough Farrokhzad, iar versurile poeziei cu același nume conturează ceea ce poate fi numită cea mai criptică, însă și cea mai bogată în semnificații scenă a filmului. În căutarea unui vas cu lapte, Behzad intră în contact cu o fată tânără din sat, iubita lui Youssef, bărbatul de pe deal, căreia îi recită, într-o încăpere întunecată, poezia în timp ce ea mulge o vacă. Interacțiunea celor doi are loc într-un cadru întunecat, chiar complet negru pentru câteva secunde, iar imaginea este fixată pe fată în timp ce singurul sunet este vocea bărbatului. Versurile lui Farrokhzad surprind spaima singurătății sub semnul nopții și iubirea drept experiență înălțătoare a ființei:
In my night, so brief, alas
The wind is about to meet the leaves.
My night so brief is filled with devastating anguish
Hark! Do you hear the whisper of the shadows?
This happiness feels foreign to me.
I am accustomed to despair.
Hark! Do you hear the whisper of the shadows?
There, in the night, something is happening
The moon is red and anxious.
And, clinging to this roof,
That could collapse at any moment,
The clouds, like a crowd of mourning women,
Await the birth of the rain.
One second, and then nothing.
Behind this window,
The night trembles
And the earth stops spinning.
Behind this window, a stranger
Worries about me and you.
You in your greenery,
Lay your hands – those burning memories –
On my loving hands.
And entrust your lips, replete with life's warmth,
To the touch of my loving lips
The wind will carry us!
The wind will carry us!
Gestul lui Behzad de a recita versuri erotice unei fete îndrăgostite trimite către postura sa de privitor, de individ neimplicat în lumea din jurul său, idee sugerată și de versurile Behind this window, a stranger/ Worries about me and you, care surprind cu acuratețe premisa filmului: un străin care pătrunde în intimitatea idilică a unui sat retras, fără a face însă cu adevărat contact cu lumea acestuia, întrucât rămâne permanent separat de lentila îngustă a unui aparat de fotografiat. Astfel, se conturează două modalități de percepere a vieții, anume cea de a trăi pentru sine, a simți și lua parte la ritmurile universului, și cea de a observa, a contempla lumea înconjurătoare fără a fi o componentă a desfășurării acesteia. Dintre acestea, cea dintâi triumfă prin simplitate și autenticitate, viața în cea mai pură formă a sa fiind cea imprevizibilă și incontrolabilă, care supune ființa destinului. Este incert nivelul la care spiritul vital al satului își pune amprenta asupra viziunii lui Behzad, astfel încât în finalul filmului, deși proiectul său și al echipei sale a fost anulat, el nu se poate abține din a surprinde în câteva fotografii niște femei în îmbrăcăminte de doliu.
Scena de sfârșit constă în decizia protagonistului de a arunca un os de om, găsit timpuriu în film pe deal și păstrat pe durata timpului petrecut în sat pe bordul mașinii, într-un râu, ultimul cadru fiind cel al osului purtat de ape, încheiat abrupt prin negru. Viața continuă ori este reînnoită material, iar insensibilitatea spirituală a inginerului singuratic a lăsat neatinși curenții vibranți ai existenței rurale a Siah Dareh, satul din Kurdistan. Sau, altfel spus, acest os uman, obiect al morții, a căpătat o nouă putere de a se mișca și a participa la fluxul vieții, similar modului în care Behzad ar fi deprins aceeași abilitate prin contactul cu micul sat.
O capodoperă cinematografică prin imaginile uluitoare și esența lirică, The Wind Will Carry Us se remarcă drept lucrarea definitorie a lui Abbas Kiarostami și, cu toate că înțelesurile filmului sunt numeroase și variate în complexitate, să-i complici mesajul în încercarea de a-l analiza în detaliu nu ar însemna decât să-i omiți esența. The Wind Will Carry Us este un film despre viață, despre frumosul acesteia și despre iubirea pentru acel frumos, un film care surprinde simplitatea drept formă absolută a existenței și pentru care lumea reprezintă o minune în sine, un film care nu este numai un film, ci o experiență.