La Ateneul Național Iași, prin cinema Ateneu, în parteneriat cu Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului (IICCMER), ultima proiecție din cadrul proiectului Revoluția 35 de ani și o zi – Sfârșituri alternative ale comunismului în România a adus pe marele ecran o poveste cu și despre Ana Blandiana.
Între tăcere și păcat (regia Diana Nicolae) prezintă viața și opera poetei române Ana Blandiana, o artistă amenințată, cenzurată și interzisă de dictatura comunistă.
Proiecția documentarului a venit și cu o surpriză pentru publicul spectator – difuzarea scurtmetrajului Nu trage perdeaua (regia Andrei Florescu).
Întregul eveniment a fost prilej de reflecție asupra trecutului recent al României și a lecțiilor Revoluției din 1989 – pentru a înțelege mai bine ce s-a întâmplat atunci și pentru a nu repeta greșelile trecutului.
(sursa: https://www.facebook.com/iasicinema )
Elevii clasei a IX-a (filologie) au participat la eveniment și au notat câteva gânduri, emoții, impresii despre film:
Alexandra Timofte
The poets are dead
A child once said
One cannot be a poet
For all poets are dead
In that truth lays
Because the rays
That once brought light
Have been dulled by feelings' flight
The questions a poet answers
Only in death have been answered
Poets do not give solutions
Poets wander, wonder
This world they do not see, but another
How can one know the land,
When they do not know themselves
And cannot know themselves 'till death?
All poets are dead
Because all poets know the truth
And on this rotten day
No one sees it through
The fog of lies
It clouds the eyes,
The glasses and minds
Of young and old,
Bastards and lords
The dawn turned to dusk
The country to ash
With a black swan's song
The last wonder of the world
The last of defenders stands tall
A poet, once and for all
All poets are dead
The king declared
The nation is free of hope
The nation is free of thought
The nation is free of freedom
What a good day in our kingdom
We are not jeopardized
By sharp eyes
And great minds
That want to transform
This fir tree forest
Into a revolutionized conquest
Of art and justice
Of free choices
Beat the trees
Kill the leaves
Cut the wood
Shape it into
Firewood for the fellow
Beloved (hated) comrade
Eros, where art thou?
Where is the love,
Where is the epiphany
Once foretold?
The darkness is close
So close I can feel it
With claws of smoke
And broken mirrors,
Of cursed dreams and glass,
Divisions of class
Wraps like a cloak
It feels so inviting, so warm
Like a white death in snow
Do not turn the light off
Do not stop the torturous descend of the candle
From the drought of fire to the freezing of death
For once you slide the curtain
And peek out the window
Into the dark of songbird cages, locks and chains
You will miss the lights
The poets made
The poets are dead
So we must be poets instead.
Diana Drugu
Ți-au risipit cenușa,
Să nu te mai disting
Căci răsfirată-i tușa
De griuri ce se sting.
Prin smoc rătăcitor
Umanitate stinge...
Un dor apăsător
Prin ea se va prelinge...!
Prin libertatea firii,
Ce fabrică-alți curioși,
Ea-i leacul viețuirii
Sub grei, amorfi coloși...
Deși-o fi doar un om
În care dorul zace
Genealogic pom
Mulțimii-i care tace...
Din fir pustiu, cenușă
Ce inimă ți-a fost
Bătu, tiptil, la ușă
Prin larma fără rost.
Când mielul făr' de vină
Fuse măcelărit
Sub taina cea divină
De ce am mai trăit?
Mai e ceva în voi
Să vă deosebească
De ochii reci și goi,
De spaima cea obștească?
Mai e, deci, vreo fărâmă
De om, atunci, în om?
Când totul se dărâmă,
Tu-ai vrut să stai bonom.
Andrei Balan
Poezia se poartă în suflet
Filmul “Între tăcere și păcat”, în regia Dianei Nicolae, este unul dintre cele mai puternice și expresive documentare pe care le-am văzut, întrucât subliniază în mod direct tragedia poetului asuprit de sistem. Fără ocolișuri, povestea Anei Blandiana este transpusă într-un film în care ea este și personaj, și narator, având astfel certitudinea că tot ce am auzit a fost real, a fost spus din suflet și cu pasiune. De asemenea, viața Anei Blandiana este o reprezentare a determinării, a încrederii în sine și a puterii de a nu renunța nici când dușmanul îți spune în față că nu meriți șansa de a avea o carieră adevărată. Astfel, “poeta interzisă” supraviețuiește regimului, împreună cu arta sa, întrucât un artist nu moare oricând, ci moare în clipa în care îi moare ultimul susținător.
Poezia “În hibernare” este unul dintre simbolurile culturale ale acelei perioade pentru țara noastră. Profunzimea și simplitatea aparentă a textului i-a oferit posibilitatea să fie publicată în volumul “Ochiul de greier”, în anul 1981, pe când astfel de poezii nu ar fi avut voie să fie date publicului. Totuși, oamenii îi scriau poeziile Anei pe foi și le răspândeau, unii chiar ținându-le în buzunarul de lângă inimă, acesta fiind simbolul că poezia se poartă în suflet și este cea care i-a ghidat spre lumină când vremurile erau întunecate. De asemenea, poezia “Eu cred” are un impact imens, întrucât poeta afirmă că, pe atunci, eram un popor vegetal, un popor fără inițiativă, care urma orbește ordinele unor oameni orbi.
“Cine-a văzut vreodată
Un copac revoltându-se?”
sugerează faptul că, în ciuda mărimii impunătoare a unui copac, acesta este neputincios în fața morții, în fața destinului impus de oamenii ce vor să-l taie. Așa am fost și noi, un popor neputincios, care, o lungă perioadă, și-a urmat destinul ales de alții și care, abia în al doisprezecelea ceas, s-a trezit din somnul adânc și a descoperit o nouă față a vieții.
“Nu îi uita pe frații mei, ei dorm
Și-n somn se înmulțesc și cresc copii
Care-și închipuie că viața e somn și, nerăbdători,
Abia așteaptă să se trezească
În moarte.”
Daria Bortică
Cuvântul este o armă puternică
Ana Blandiana a fost o maestră a poeziei cu dublu sens în perioada regimului comunist, reușind să transmită mesaje de revoltă și speranță prin texte care, la suprafață, păreau inofensive sau chiar destinate copiilor. Poeziile ei, deși aparent simple, conțineau un strat subtil de semnificații, percepute de cei care înțelegeau contextul social și politic al vremii. Această abilitate, mi se pare, că a fost una dintre cele mai ingenioase forme de rezistență culturală în fața cenzurii.
Un exemplu celebru este volumul său de poezii pentru copii, “Întâmplări din grădina mea”, publicat în 1980. La prima vedere, părea o carte fermecătoare despre lumea naturii, despre animale și plante, însă multe dintre poezii aveau un subtext politic bine ascuns. De exemplu, poezia despre motanul Arpagic este adesea citată ca exemplu de critică subtilă la adresa dictaturii. Motanul, o figură aparent ludică și simpatică, era văzut de mulți cititori ca o alegorie a lui Nicolae Ceaușescu – autoritar, arogant și omniprezent. Acest tip de simbolism era imposibil de ignorat pentru cei care trăiau sub regim și simțeau teroarea sistemului, dar suficient de vag pentru a scăpa de cenzura oficială.
Momentul scrisorii adresate lui Ceaușescu este unul dintre cele mai încărcate de semnificație. Aceasta reprezintă nu doar un act de sfidare personală, ci și un simbol al rezistenței intelectuale într-o perioadă în care tăcerea era adesea singura opțiune pentru supraviețuire. Ana Blandiana a scris această scrisoare cu un curaj aproape palpabil, știind foarte bine riscurile uriașe la care se expunea. Într-un regim în care orice formă de disidență era sancționată cu represalii severe – inclusiv pierderea libertății sau a vieții – gestul ei a fost unul care a depășit instinctul de auto-conservare. Faptul că a decis să trimită această scrisoare și în afara granițelor României arată nu doar o strategie inteligentă de autoprotecție, ci și dorința ei de a demasca regimul în fața comunității internaționale. A fost conștientă că odată ce mesajul ei devenea public, Ceaușescu ar fi fost mult mai reținut în a acționa împotriva ei, temându-se pentru propria imagine pe scena globală.
Astfel, faptele Anei Blandiana au demonstrat cu claritate forța extraordinară pe care o poate avea cuvântul într-o societate opresivă. Prin scrierile și acțiunile sale, ea a arătat că, într-o lume în care libertatea era suprimată, cuvântul rămânea o armă puternică, capabilă să inspire, să unească și să sfideze autoritatea.
Sofia Butnariu
Un simbol al libertății și al poeziei
Filmul mi s-a părut extraordinar. A fost prezentată o realitate pe care generația noastră nu a trăit-o, dar care, prin intermediul filmelor de acest gen, care comemorează întâmplări reale ale istoriei noastre, poate fi cunoscută.
Filmul ,,Între tăcere și păcat” pune în lumină momente ale unei istorii apropiate de era noastră, istorie ce încă își are amprenta asupra poporului nostru; în același timp, în film sunt ilustrate etapele importante ale vieții Anei Blandiana, poeta care a condus spre libertate prin poezia sa un popor întreg.
Pe parcursul filmului sunt încorporate mai multe poezii ale poetei, printre care și ,,Eu cred”, în care Ana Blandiana își spune părerea despre poporul ei, popor care pe atunci nu protesta împotriva conducerii nedrepte; după revoluție, când Ana a mers la radio cu mulțimea de oameni ce o ridica pentru a ajunge la microfon, aceasta a fost întrebată dacă încă consideră că suntem un popor vegetal, iar aceasta a început să plângă. Pentru mine acesta a fost momentul care a marcat atât schimbarea conducerii țării, cât și schimbarea produsă în oameni, momentul în care și-au dat seama că dorința de a fi liberi este mai puternică decât frica.
Ana Blandiana, este un simbol al libertății și al poeziei, si voi recunoaște că înainte aceasta era doar un nume pentru mine, dar acum, după ce am petrecut alături de ea aproape 2 ore, după ce am fost în mulțimea care îi aclama numele în timp ce își ținea discursul la balcon, după ce am ascultat-o atât pe Ana cea tânără, cât și pe Ana trecută prin viață vorbind, am ajuns să simt că Ana reprezintă mult mai mult decât orice aș putea spune; Ana Blandiana a fost, este și va fi omul ce a contribuit la libertatea de care ne bucurăm azi, omul ce va trăi pe această lume pentru eternitate prin poeziile și cititorii ei, căci cum a spus și ea, cuvintele sunt cele care rămân veșnice.
Ștefan Căciulă
Un omagiu adus adevărului
Un moment-cheie din film care mi-a atras atenția este scena în care Ana Blandiana este chemată la balcon pentru a ține un discurs în fața protestatarilor. Ea își amintește cu emoție și bucurie momentul în care numele ei a fost rostit la microfon, iar mulțimea, ca un singur trup, i-a deschis un culoar larg către intrarea clădirii. Ajunsă la balcon, zgomotul aplauzelor și încurajările oamenilor au umplut aerul, transformând acel moment într-o explozie de energie și solidaritate – o evadare din monotonia apăsătoare a vremurilor.
De la primele imagini, spectatorul este purtat în atmosfera apăsătoare a cenzurii comuniste. Într-o tipografie clandestină, versurile interzise ale poetei prind viață, tipărite noaptea, sub riscul descoperirii. Aceste momente tensionate sunt pline de o speranță vie, care străpunge întunericul. În tăcerea impusă, cuvântul călătorește de la inimă la inimă, ca o șoaptă care refuză să fie redusă la nimic.
O scenă memorabilă din film este cea a păsărilor în zbor. În timp ce cerul se deschide larg, vocea Anei Blandiana recită din poeziile ei, iar imaginile devin o metaforă .
Pe tot parcursul filmului, interviurile cu poeta adaugă o dimensiune intimă poveștii. Cu o sinceritate emoționantă, Ana Blandiana vorbește despre puterea cuvântului de a rezista în fața oricărei cenzuri, despre momentele de frică, dar și despre responsabilitatea imensă a libertății. Fiecare cuvânt al său pare să vibreze dincolo de ecran, atingând spectatorii într-un mod profund și personal.
Finalul filmului este o izbucnire de lumină, un omagiu adus adevărului care învinge întotdeauna. Recitând una dintre cele mai frumoase poezii ale sale, Ana Blandiana vorbește despre supraviețuirea spiritului uman și despre libertatea care, odată cucerită, nu mai poate fi pierdută. Imaginile care o însoțesc sunt o celebrare a vieții, a naturii, a tot ceea ce este frumos și autentic. Poezia „Aprobarea” de Ana Blandiana și filmul “Între tăcere și păcat” se intersectează în explorarea unor teme esențiale: conformismul, tăcerea și impactul deciziilor morale într-o societate opresivă. Ambele opere pun în lumină modul în care frica și supunerea reduc ființa umană la un simplu executant, lipsit de voință sau de curajul de a se opune.
Într-o zi m-am gândit ce-ar fi
Să încerc să-l conving
Pe bunul meu amic,
Pisoiul Arpagic,
Să se lase transformat într-o floare.
Nu aveam o pretenție prea mare:
Voiam doar să-i crească pe loc,
În vârful fiecărei urechi, câte-un boboc
Şi, dac-ar fi avut un pic de bunăvoință,
Să-i atârne şi un buchet din codiţă.
Arpagic mi-a răspuns,
Cam de sus,
Că, dacă nu-l doare acest ornament,
Lui îi este indiferent.
Ei, acum se punea întrebarea
Ce să fac cu aprobarea.
Mai întâi l-am aşezat pe pământ
Şi i-am îngropat lăbuţele pe rând,
Apoi am greblat stratul în jur
Ca să nu aibă nici un cusur,
Şi pe deasupra am presărat
Îngrăşământ cu superfosfat.
Apoi, cum era şi firesc,
Am început să-l stropesc.
Din păcate, când l-am făcut leoarcă,
Arpagic n-a mai vrut să ştie de joacă
Şi, scuturându-şi lăbuţele de noroi,
Şi-a luat cuvântu-napoi.
Măcar o zi de-ar fi stat neclintit,
Sunt sigură c-ar fi înflorit!
În poezia „Aprobarea”, Ana Blandiana surprinde totul ca un mecanism automat, o renunțare la propria gândire și voință. Persoana poetică devine imaginea simbolică a colectivității care își acceptă condiția fără să o chestioneze, pierzând treptat orice urmă de umanitate. În mod similar, filmul prezentat aduce în prim-plan dilema morală dintre rostirea adevărului și tăcerea protectoare.
În ambele opere, conformismul este văzut ca o forță distructivă, care perpetuează un sistem abuziv. Poezia Anei Blandiana expune un „da” spus din reflex, fără conținut, ca o expresie a renunțării la opoziție. La rândul său, filmul analizează tăcerea ca pe o alegere ambiguă, o formă de supraviețuire ce vine cu prețul dezumanizării. Indiferent de formă – cuvinte lipsite de sens sau lipsa completă a lor – aceste reacții creează o stare de pasivitate generală, în care opresiunea devine norma.
Ștefan Ciobanu
O persoană ce privește frumosul
M-a impresionat faptul că Ana Blandiana a continuat să scrie și să încerce să publice, menținându-și demnitatea în fața regimului comunist, chiar și atunci când aceștia încercau sa o oprească din a se exprima liber. Inițial, a publicat sub numele de Ana Blandiana, dar după ce securitatea a aflat că era fiica unui deținut, au decis s-o oprească din a-și transmite mesajul. Ani mai târziu, soțul ei s-a adresat directorului celui mai important ziar al vremii, „Contemporanul”, iar acesta, a decis să publice două poezii în următoarea ediție, o dovadă a talentului scriitoarei. De asemenea, impactul ei asupra culturii și revoluției a fost imens. Oamenii copiau de mână poeziile interzise și le purtau cu ei peste tot pe unde mergeau. În poezia „Eu cred”, versurile „Eu cred că suntem un popor vegetal – Cine-a văzut vreodată Un copac revoltându-se?” sunt un semnal de alarmă asupra stării țării sub regimul comunist.
După revoluție, s-a format Consiliul Frontului Salvării Naționale, iar ea a aflat din televiziune că era membră, fiind pe locul al doilea pe listă. Ulterior, a demisionat, fiindcă ei susțineau aceleași valori comuniste, iar ea a spus că poporul a plătit prea mult pentru a nu primi libertatea și democrația meritate. Ea a devenit un simbol al valorilor, al rezistenței și al demnității în timpul revoluției, un moment impresionant fiind atunci când a fost chemată la balcon și mulțimea striga ,,Te iubim!” în mod repetat. În final, m-a surprins cât de mult zâmbea, chiar și atunci când povestea prin ce a trecut. Avea acea strălucire în ochi, pe care doar o persoană ce privește frumosul poate să o aibă.
La finalul scurtmetrajului Nu trage perdeaua (r. Andrei Florescu), prezentat la finalul filmului, am apreciat scena în care băiatul ia pistolul și steagul României cu stema decupată și pleacă în stradă, la protest. Gestul său este asemenea unui porumbel inocent, care încearcă să zboare spre libertate, dar care este ținut strâns de un tiran. Această imagine simbolizează lupta pentru libertățile pe care regimul comunist le a luat de la un popor care nu a avut puterea de a alege . De asemenea, mi-a plăcut atitudinea tatălui său, care își dădea seama că modul în care era condusă țara nu era corect. El voia ca fiul său să înțeleagă ce se întâmpla cu propria țară si să nu fie privat de adevăr doar pentru că era foarte mic.
Smaranda Cojan
Să transformi tăcerea și durerea în poezii
"Între tăcere și păcat" este un film profund și marcant, care abordează parcursul Anei Blandiana, în perioada comunistă, perioadă marcată de frică și constrângere, dar și contribuțiile sale după anul 1989. Pe măsură ce Ana Blandiana trece prin diferite etape ale vieții sale, filmul pune în evidență conflictul interior dintre idealurile sale, rezistența sa la regimul comunist și sacrificiile personale, toate conturate de impactul și alinarea pe care poezia le aducea oamenilor, într-o lume plină de cenzură și tăcere impusă de regim.
Cel mai mult m-au impresionat curajul și determinarea de care dădea dovadă poeta prin publicațiile sale cu mesaje adânci, tăcute și pline de semnificație precum scrierile despre motanul Arpagic, care păreau doar niște poezii pentru copii, însă acestea ascundeau un soi de ironie la adresa conducătorului Nicolae Ceaușescu. De asemenea, o altă lucrare tulburătoare este poezia "Eu cred", care prin versul "Eu cred că suntem un popor vegetal" , poeta încearcă să transmită poporului un semnal de alarmă și anume că fără o inițiativă și fără o revoltă , dușmanul nu poate fi înlăturat.
După căderea regimului comunist, Ana Blandiana a reprezentat un model și a reușit să transforme tăcerea și durerea în poezii care sunt și astăzi apreciate în întreaga lume.
Rareș Corneanu
Despre libertate
Ana Blandiana este unul dintre eroii care au dat gândurilor oprimate ale cetățenilor români o voce. Cu toate că i s-au pus nenumărate piedici, fiind amenințată interzisă și amenințată, această nu a renunțat la propria naționalitate, la propriul popor, dând dovadă de curaj și patriotism în continuare. Documentarul "Între tăcere și păcat", regizat de Diana Nicolae, prezintă anumite secvențe din viața autoarei și surprinde progresul literar al acesteia, dar și lupta cu sistemul totalitar, folosindu-se de diferite interviuri pentru a completă structura filmului. Prin volumul cu "Motanul Arpagic", Ana Blandiana face aluzie la dictatorul comunist, volumul reprezentând o scăpare de la rutină monotonă, ce asuprea gândurile și imaginația oamenilor. Astfel, autoarea devine îndrăgită în rândul populației și este văzută drept un simbol al libertății, o flacăra luminoasă ce da speranță celor din jur și îi îndeamnă să nu se dea bătuți indiferent de riscuri. De asemenea, suntem îndemnați să ne apărăm libertatea, căci această este ca o lumina ce este mai puțin vizibilă ziua, dar noaptea, adică atunci când nu o mai avem, îi simțim lipsa.
Maria Cot
“Eu cred că suntem un popor vegetal”
Un popor, distrus ani la rând de un sistem cu dorințe luciferice, o tradiție uitată și pierderea liberii exprimări încă o dată, pentru a ne supune în fața unui monstru, unealta morții, iar in acest regim Ceaușist poeții erau considerați eroi sau deveneau noi ținte ale omuciderii.
În filmul dedicat vieții salvate de literatură a scriitoarei interzise Ana Blandiana, este exemplificat modul în care poezia se ridică deasupra ororilor comise pe pământ și, odată cu ele, își plasează creatorul într-un univers superior, dincolo de planeta pătată de sânge. Ea reprezintă refugiul oamenilor culți, un mijloc de a transcende constrângerile cenzurii agresive. Astfel, scriitoarea își continuă vocația (la fel ca Fondane, pianistul, Enescu), chiar și în împrejurări periculoase, care i-ar putea fura viața și și-ar pierde abilitatea de a-i inspira pe ceilalți.
Cu ajutorul pseudonimului, Ana publică poezii care ajung să fie rescrise de cititorii săi atunci când devin interzise și volumul care folosește drept pretext pe motanul Arpagic, ce ironizează pe tiranul Ceaușescu, reușind să lupte folosind cuvintele dacă nu a avut ocazia să o facă utilizând armele.
Un război nu doar cu ideologiile, ci și cu umanitatea însăși, în care poporul s-a lăsat manipulat, hrănit cu minciuni frumoase și promisiuni goale, dar în care au existat oameni care au refuzat să renunțe la valorile umane, la demnitate, la virtute. Ei au fost cei care, în tăcerea impusă de dictatură, au găsit o voce, chiar dacă șoptită.
“Un întreg popor
Nenăscut încă
Dar condamnat la naştere”
Casiana David
O figură emblematică a culturii și conștiinței civice
Ana Blandiana este o figură emblematică a rezistenței prin intermediul poeziei în timpul comunismului din România. Urmărind acest film avem prilejul de a călători în lumea scriitoarei și de a înțelege atât trăirile ei cât și acele timpuri. Iar acest drum este mai firesc decât m-am așteptat prin redarea filmărilor și fotografiilor astfel în cât timpul să curgă în sens invers. Cu chipul său blând și zâmbetul parcă mereu pe buze, Ana Blandiana vorbește cu deosebită deschidere și aparentă seninătate despre tot ce a trăit, iar această putere a ei, împreună cu tot ce a realizat, nu poți să nu o admiri.
Ana Blandiana afirmă că mulți oameni își amintesc de copilărie ca cea mai frumoasă parte a vieții lor, dar spre deosebire de ei, ea nu poate să spună același lucru. Tatăl ei, un preot ,,special‟, este arestat după instaurarea regimului comunist în România ca "dușman al poporului". La scurt timp după ce acesta se întoarce acasă, moare într-un accident casnic. Ea este marcată de absența acestuia în anii în care avea cea mai mare nevoie de el, declarând că prin poezie a încercat să-și răspundă la întrebările la care el nu a apucat. Un lucru care mi-a atras atenția este faptul că ea a devenit cunoscută drept poetă după ce a fost știută mai întâi drept "poetă interzisă". Poezia este arma sa cu ajutorul căreia denunță constrângerile sociale și politice precum în cărțile cu motanul Arpagic și în versurile ,, Eu cred că suntem un popor vegetal-/ Cine-a văzut vreodată/ Un copac revoltându-se?‟ din poezia ,,Eu cred‟.
Scriitoarea este de mai multe ori cenzurată și victimă a încercărilor de intimidare (precum cea a vocii de copil ce răspundea la telefon când încerca să telefoneze cuiva), provocări în fața cărora, admite ea, nu ar fi putut rezista dacă soțul ei nu ar fi fost alături de ea. Ana Blandiana dă dovadă de înțelepciune și prudență atunci când îi trimite o scrisoare deranjantă lui Nicolae Ceaușescu în care critica sistemul, mai multor instituții, dar și în străinătate. Astfel ea nu a putut fi condamnată pentru expedierea acelei scrisori.
Odată cu revoluția, ea este mai mult ca înainte recunoscută, fiind cumva simbolul ce le dădea curaj și speranță celorlalți. Însă nu toți cei care strigau ‟Jos Ceaușescu‟ doreau și căderea comunismului. Cum Ana Blandiana era iubită de atât de mulți oameni este numită în partid de socialiști, ce nu au putut concepe refuzul ei. Ea nu a vrut să fie niciodată ce nu este, considerându-se plină de modestie scriitoare, ,,rangul de poetă‟ părându-i-se prea înalt. Ea a făcut parte din Alianța Civică, organizație ce a avut un rol decisiv în democratizarea țării noastre.
Ea fondează sub egida Consiliului Europei, Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței de la Sighet, fosta închisoare unde regimul comunist a deținut și a torturat oponenții politici și alte persoane considerate "dușmani ai poporului". Soțul său s-a dedicat alături de ea acestui proiect însă moare înainte ca acesta să fie terminat neapucând să pună pe hârtie ultimele sale opere pe care și le dorea să le scrie, acesta fiind aspectul care o întristează pe Ana Blandiana enorm și cu care empatizează profund.
Astfel, Ana Blandiana rămâne o figură emblematică a culturii și conștiinței civice românești, un simbol al curajului și al rezistenței în fața opresiunii. Prin operele sale literare, dar și prin implicarea în proiecte precum Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței de la Sighet, ea și-a dedicat viața păstrării memoriei colective și apărării valorilor democratice continuând să ne inspire, cum a făcut-o din totdeauna.
Maria Dănilă
Poezia va salva lumea
Filmul intitulat ,,Între tăcere și păcat" urmărește viața scriitoarei Ana Blandiana în unul dintre cele mai dure și mai întunecate vremuri ale României, comunismul, dar în care poezia învinge, scriitoarea fiind unul dintre oamenii care au contribuit la dezvoltarea culturală a românilor.
Ana Blandiana ne mărturisește că nu își aduce aminte multe din primii ani ai copilăriei sale. Cu toate acestea, scriitoarea ne povestește despre tatăl ei care nu era de acord cu regimul și peste care au intrat securiștii. Aceștia i-au pus în sertarul cu jucării un revolver, ca mai apoi să îl închidă. Astfel, Ana Blandiana a trăit o bună perioadă în care se învinuia pentru arestul tatălui ei și chiar avea și coșmaruri.
Scriitoarea consideră că artiștii adevărați tot timpul își pun întrebări despre ei înșiși, despre operele pe care le creează, despre arta pe care o dezvăluie unei lumi întregi. Poeta spune că scrisul pentru ea este ca și cum ar toarce un fir de lână, pentru că ea nu se gândește dinainte ce vrea să scrie, ci gândește în timp ce scrie. O întâmplare amuzantă amintită de aceasta este când se duce într-o clasă de copii, iar cineva o prezintă pe Ana Blandiana ca o poetă, iar un copil foarte sincer și încrezător spune că nu se poate, fiindcă toți poeții sunt morți. Acest lucru m-a făcut să mă gândesc la faptul că mulți dintre noi nu acordă suficientă importanță scriitorilor, artiștilor încă în viață, ci avem tendința să venerăm scriitorii deja stinși. Bineînțeles că și artiștii deja duși trebuie apreciați, întrucât fără aceștia arta nu ar mai fi unde este astăzi, nu ar mai fi evoluat în acest fel, dar trebuie să le dăm o șansă, să-i încurajăm și pe artiștii vii, (cei vii la propriu, pentru că artiștii, de fapt, nu mor niciodată, ci trăiesc în continuare în inimile și sufletele oamenilor) deoarece aceștia oferă continuitate și aduce ceva diferit.
O poezie fascinantă a Anei Blandiana este ,,Eu cred", deoarece aceasta surprinde o întrebare care, probabil, îi frământa pe mai mulți români: ,,[...]vom mai fi în stare să ne naștem/Din nou? ". Nu este ușor să intri în contradicție cu ceea ce îți dictează un regim să faci timp de mai bine de 40 de ani, de-asemenea nu este ușor nici să îți folosești libertatea. Oamenii erau confuzi, ba chiar scriitoarea ne spune că au venit în jur de 100 de francezi la niște soldați români ca să le pună întrebări. La final, unul dintre soldați i-a întrebat pe francezi: ,,Voi care aveți libertate de atâtea secole, ce ar trebuie să facem cu libertatea, cum o folosim?".
Aș dori să închei prin ceea ce ne-a amintit Ana Blandiana, atunci când ești liber, nu poți observa libertatea, e ca și cum ai aprinde un bec, dar afară e soare, e deja lumină. Dar atunci când libertatea este pierdută, se poate remarca absența acesteia, deoarece este ca într-o cameră întunecată în care se aprinde un bec, în care se face lumină.
Daria Dobre
Un viitor în luciditate și libertate
Filmul subliniază mai multe idei importante, iar mesajul principal este legătura dintre perioada istorică și poezia scrisă, reflectată prin exemplul Anei Blandiana. O idee centrală prezentă pe tot parcursul filmului este faptul că poezia este strâns legată de perioada de viață și de contextul istoric al persoanei care o scrie. În cazul Anei Blandiana, comunismul a jucat un rol determinant în definirea temelor și sensurilor poeziilor sale. Poezia ei a devenit un mijloc de exprimare a libertății într-o lume lipsită de libertate.
Deși la început creațiile sale erau interzise, soțul său a făcut eforturi pentru a le aduce în fața publicului, reușind să publice două dintre ele. Acest lucru reflectă dificultatea de a crea artă în condițiile represiunii comuniste. Blandiana consideră că dezastrul din țară nu era în întregime vina lui Nicolae Ceaușescu, ci că acesta reprezenta simbolul unei revolte mai ample împotriva comunismului. Chiar după căderea lui, Iliescu a demonstrat că formele de conducere anterioară persistau, ceea ce a determinat-o pe Blandiana să încerce să schimbe aceste lucruri.
Ana Blandiana a fondat Memorialul de La Sighet, o instituție dedicată comemorării victimelor din timpul comunismului. Această inițiativă reprezintă un omagiu adus și soțului său, care, deși plin de idei, nu a reușit să-și finalizeze opera, povestea sa rămânând vie doar în mintea și în sufletul său.
Numele Ana Blandiana are o semnificație specială, fiind inspirat de locul de naștere al mamei sale (comuna Blandiana, județul Alba) și ales parțial pentru sonoritatea poetică.
Una dintre poeziile care m-a impresionat profund este Sufletul. Deși, la prima vedere, poate sugera lipsa speranței, mesajul său profund vorbește despre autenticitate și libertatea interioară. Sufletul este văzut ca un element autentic, imposibil de controlat de forțele exterioare, dar care uneori ajunge să ne controleze pe noi. Blandiana explorează ideea că oamenii, din teama de a-și dezvălui vulnerabilitățile, evită să accepte „sufletele goale”.
Sufletul e ceva în noi
Care nu poate exista în afară.
De câte ori nu mi s-a întâmplat
Să descopăr
Suflete goale în iarbă trăgând să moară.
Le luam cu grijă în palmă,
Dar niciodată
Nu găseam destul de repede pe cineva
Să le primească în sine,
Simţeam căuşul palmei gol
Şi-un abur, neatins de frunze, trecea
Bănuitor prin trupul meu.
Sufletul se-adăposteşte în noi
De Dumnezeu?
Otilia Valeria Coman, cunoscută sub numele de Ana Blandiana, este mai mult decât o poetă și eseistă – este o eroină a literaturii române și un simbol al curajului în fața adversităților. Opera sa nu doar că ne ajută să înțelegem greșelile trecutului, dar ne inspiră să construim un viitor lucid și liber.
Sofia Donici
Promisiunea unei noi vieți
Filmul “Între tăcere şi păcat” reprezintă viața cumplită a poetei Ana Blandiana, care a devenit simbolul libertății încă din perioada comunistă.
Chiar de la începutul filmului, ea menționează faptul că poezia reprezintă ultimele molecule de libertate într-una dintre cele mai brutale dictaturi ale lumii, ultima speranță pentru oameni, acest fapt reprezentând faptul că poezia este extraordinar de importantă pentru noi. Prin ea ne putem exprima sentimentele și gândurile și ne putem lăsa toate greutățile prin aceasta, chiar și atunci când nu avem dreptul la libertate, la propria opinie.
Titlul “Între tăcere şi păcat“ conține o semnificație importantă. Tăcerea este “faptul de a nu da la iveală ceva” iar păcatul “abaterea de la o normă (religioasă)”. Putem observa faptul că aceste definiții ne pot duce cu gândul la doi termeni complet opuși unul față de celălalt, interzicerea publicării scrierilor, respectiv, democrația, ea fiind o încălcare a normelor puse de către Ceaușescu. Ana Blandiana se află în momentul dintre tăcere și păcat. În ciuda faptului că nu are dreptul de a-și folosi numele adevărat din cauza tatălui ei și de a publica propriile scrieri, nu se dă bătută și luptă în continuare pentru democrație.
În poezia “O furnică poetică” este vorba despre o furnică care este înecată de cerneală și devine unica poetă furnică, însă trebuie sa fie primită de greiere în “uniunea de creație”. Simbolul furnicii este importanța răbdării, răbdare pentru propria libertate fizică și sufletească, iar al greierului este triplul simbol al vieții, morții și învierii; prezența sa în case era considerată a fi o promisiune de fericire, asemănătoare cu promisiunea unei noi vieți și al etapelor sufletești.
“Fără s-o observ, din greșeală,
S-o moi cu penița în cerneală
Și să devină singura furnică albastră
De pe planeta noastră.
Ba, dacă bea din cerneală un pic,
Nu se mai poate face nimic:
Devine singura furnică poetă
De pe planetă.”
Din punctul meu de vedere, Ana este furnica însăși prin faptul că a devenit o poetă unică în această lume, fiind albastră deoarece are poezia în sufletul ei, această cerneală ieșind la iveală în timp. O furnică este foarte mică din punctul nostru de vedere, dar are o importanță aparte pentru lume, la fel și furnica albastră pentru lumea poetică.
Bianca Hrib
O lecție de istorie și de umanitate
Filmul documentar care urmărește viața scriitoarei și poetei Ana Blandiana a fost ca un fel de recapitulare a istoriei recente a României. Pornind de la perioada de după Al Doilea Război Mondial și ajungând până în prezent, fiecare deceniu este disecat și analizat, ajutând spectatorul să înțeleagă mai bine ce a fost.
Încă de la începutul filmului devine clar un lucru: au fost vremuri grele, la care nu ar trebui să ne întoarcem vreodată. Pentru spectatorii tineri, filmul a fost ca o lecție de istorie, numai că mult mai interesantă, în timp ce pentru spectatorii care au trăit în acea perioadă, poate a fost ca un punct de vedere diferit. Ana Blandiana nu mai este văzută ca o poetă pentru copii, ci ca o membră a Alianței Civice, ca o luptătoare, ca o persoană care nu s-a lăsat coruptă de sistem și a continuat lupta pentru ce credea ea că merită: libertatea poporului.
Din poeziile ei de dinainte de Revoluție se poate constata că ea nu credea că s-ar putea ajunge la un astfel de eveniment. Două poezii de-ale ei, intitulate “Eu cred” și “Refren”, vorbesc fie despre cum “suntem un popor vegetal, /De unde altfel liniștea /În care așteptăm desfrunzirea?”, fie poeta mărturisește: “La cei ce acum își încep călătoria prin regnuri/ În pântecele mamelor lor/ [...] La ei mă gândesc”.
La cei ce acum îşi încep călătoria prin regnuri
În pântecele mamelor lor
(Ah, viitorul!)
Sau poate nici n-au ajuns până acolo
Şi mamele lor sunt încă fetiţe jucându-se
Cu elementele chimice nedevenite sămânţă
(Ah, viitorul!)
La ei mă gândesc,
La momentul în care vor vrea să afle
Cum am reuşit;
La cei ce vor fi
Incapabili să-şi imagineze
Şi neînstare să vadă
Prin fereastra murdară
Întotdeauna închisă
Între decenii
(Ah, viitorul!)
Cruzi şi încă oneşti,
Netrecuţi prin târgul de sclavi,
Prin mezatul ideilor
(Ah, viitorul!)
Pe ei îi visez
Întrebându-se
Cum de nu mi-am pierdut
Nici viaţa, nici minţile;
Cei ce acum nu sunt
Decât o iluzie incertă,
O presupunere optimistă
(ah, viitorul!)
Mă vor întreba
În limba lor necunoscută
Cum de am reuşit să ajung
Până la ei,
Dacă voi ajunge
(ah, viitorul!)
Şi eu voi simţi
Că nu le pot răspunde
"Prin absurd",
Pentru că absurdul e o noţiune
Intraductibilă
Dintr-o epocă în alta.
(Refren)
Există un moment în film în care d-na Blandiana povestește cum a mers la un sediu de radio, unde a vorbit către popor despre Revoluție și a fost întrebată de cineva de acolo “Mai credeți că suntem un popor vegetal?”. Ea mărturisește că în acel moment a izbucnit în plâns. Probabil, dacă aș fi în situația dumneaei, aș fi făcut asemenea. Îmi imaginez că, din perspectiva ei dinainte de Revoluție, România se cufundase în niște nisipuri mișcătoare ale socialismului, din care poeta nu credea că mai există scăpare.
A fost un film condensat în informații, un film pe care ar trebui să îl revăd, după o lectură mai detaliată a lucrărilor d-nei Ana Blandiana, pentru a înțelege nu numai poeziile ei, ci și pe ea ca om și istoria românilor din acea perioadă.
A fost un film care m-a învățat nu numai ce a fost, dar mi-a arătat ce ar putea fi, și nu e un lucru plăcut. În film, Ana Blandiana a mai spus că, atunci când a fost invitată în Franța, a prins un protest al tinerilor împotriva culturii, și că acela a fost momentul în care ea și-a dat seama că libertatea poate fi folosită într-un mod nepotrivit. Cred că este o lecție pentru toată lumea acest film.
Renata Norocea
Poezia nu trebuie să strălucească, ci să lumineze
Filmul Între tăcere și păcat, un documentar profund, inspirat din viața și creația poetei Ana Blandiana, explorează tensiunea dintre cuvânt și opresiune, luminând curajul artistic într-o epocă sufocată de dictatură. Poezia, un ultim refugiu al libertății, devine nucleul unei rezistențe subtile, o „moleculă de aer” salvatoare într-o atmosferă politică irespirabilă.
Poezia era periculoasă pentru regim pentru că păstra în ea esența libertății pe care toată lumea o respira, deși invizibilă. Ana Blandiana, scriitoare și conștiință poetică a epocii, se opunea regimului lui Ceaușescu nu prin confruntare directă, ci prin faptul că ea reprezenta cuvântul și el tăcerea impusă. Scrisul devenea, astfel, o formă de răspuns la întrebări pe care i-ar fi plăcut să i le adreseze tatălui ei sau să le audă de la el, fiind o căutare a unui loc pe care nu credea că îl va găsi vreodată. Tatăl Anei Blandiana a fost o figură importantă în formarea ei, iar plecarea sa bruscă din viața sa din cauza arestării lui, iar mai apoi a morții sale în urma unui accident după ce s-a eliberat, a avut un impact puternic asupra ei. Ea a găsit un refugiu prin poezie, încercând să-l proiecteze într-un univers mai apropiat ei pentru a trece mai ușor peste tragedie și astfel prezența sa rămâne vie în creațiile Anei. Această căutare își găsește expresia în poezie. Pentru Ana Blandiana, poezia era o întoarcere acasă. Citirea sau ascultarea poeziei devenea un act similar, o intrare simbolică într-o apă care te curăță de spaimele trecutului. Poezia nu trebuie să strălucească, ci să lumineze. Tăcerea interioară sau acel moment de introspecție profundă era esențială în actul creator, deoarece tăcerea este situația în care ne auzim pe noi înșine, oferind spațiul necesar pentru reflecție și claritate. Astfel, creația devine autentică, pură și plină de semnificație, fără să fie influențată de zgomote exterioare.
O altă secvență relevantă este cea în care Ana recită poezia „Îți aduci aminte plaja?”, reprezentată printr-o tranziție spre tinerețea ei. Poezia este precizată în contextul în care își aducea aminte de momentul în care băiatul care urma să îi devină soț a întrebat-o chiar când ea se afla pe treapta trenului dacă își dorește să se căsătorească cu el, dar ea nu a apucat să-i ofere un răspuns pentru că trenul deja se afla în mișcare. Recitarea poeziei marchează o tranziție de la prezentul introspectiv la intensitatea tinereții, sugerând că iubirea adevărată nu doar traversează timpul, ci îl înfrumusețează. Plaja devine un spațiu simbolic pentru fragilitatea relației și provocările care pot răni („cioburile amare”). Totuși, această fragilitate este și parte din frumusețea trăirilor autentice. Versurile reflectă o dualitate a iubirii – apropierea intensă poate fi copleșitoare, iar distanța oferă claritate. Îndepărtarea partenerului, descrisă ca un gest de înțelegere și redescoperire, sugerează o iubire matură, bazată pe respect și libertate. Relația dintre Ana și soțul ei este zugrăvită ca o legătură care i-a oferit sens și putere creatoare. În contextul mai larg al filmului, acest moment subliniază rolul iubirii ca sursă de regenerare și inspirație, similar cu natura care, prin ciclicitatea ei, oferă mereu o nouă înflorire. Este un omagiu adus atât partenerului, cât și rolului central pe care îl are iubirea în viețile noastre.
Îți aduci aminte plaja
Acoperită cu cioburi amare
Pe care
Nu puteam merge desculți?
Felul în care
Te uitai la mare
Și spuneai că m-asculți?
Îți amintești
Pescărușii isterici
Rotindu-se-n dangătul
Clopotelor unor nevăzute biserici
Cu hramuri de pești,
Felul în care
Te îndepărtai alergând
Înspre mare
Și-mi strigai că ai nevoie
De depărtare
Ca să mă privești?
Ninsoarea
Se stingea
Amestecată cu păsări
În apă,
Cu o aproape bucuroasă disperare
Priveam
Urmele tălpilor tale pe mare
Și marea
Se-nchidea ca o pleoapă
Peste ochiul în care-așteptam.
De asemenea, un alt moment copleșitor este acela când Ana povestește despre faptul că din blocul în care locuia au scăpat doar două persoane cu viață: un copil și soțul ei, de la cutremurul din 1977, iar după acea tragedie soțul ei a refuzat pentru o lungă perioadă de timp să mai intre în case cu etaj. În finalul istorisirii despre povestea de dragoste dintre ea și soțul ei, mărturisește despre drama unei opere care nu a mai fost scrisă, care deși exista în mintea autorului, nu a mai fost timp să o pună pe hârtie, din cauza infarctului care i-a adus moartea bărbatului. Povestind, Ana își manifestă compasiunea și dragostea față de scriitorul care era sufletul ei, iar în continuare apare o secvență cu mai multe lumânări, urmând să rămână doar una care în cele din urmă se stinge.
Ana mai menționează faptul că ea a fost mai întâi cunoscută drept poet interzis, iar mai apoi drept poet, iar filmul subliniază această tensiune între creație și cenzură, între voce și tăcere. Ea afirmă că doar ceea ce este scris există, iar în absența scrisului gândurile rămân suspendate. Prin scris gândim, nu am gândi fără să scriem. Versurile create pentru a fi citite, nu recitate, devin un punct de plecare pentru artă.
Refuzul său de a deveni vicepreședinte al FSN după Revoluție arată clar convingerea sa că problema României nu era doar un dictator, ci un întreg sistem opresiv. Poezia ei, cu imagini precum ironia pisicii care era o metaforă a dictatorului, transmite atât durerea, cât și puterea unui popor „vegetal”. Poezia „Eu cred că suntem un popor vegetal” a Anei Blandiana, recitată, folosește metafora poporului vegetal pentru a explora condiția românilor în perioada comunistă. Această condiție este definită de pasivitate, resemnare și adaptare, asemenea plantelor care își acceptă ciclurile naturale fără să se opună. Elementele naturii și imaginile cu florile și peisaje din film, precum și cea a formei României conturată într-un cadru natural, intensifică această idee, sugerând că oamenii sunt parte a unui ciclu, care implică decădere și renaștere. Versurile „Cine-a văzut vreodată / Un copac revoltându-se?” subliniază ironia unei lipse de reacție în fața opresiunii. Acest ton melancolic se combină cu nevoia de supraviețuire tăcută, în care rădăcinile continuă să susțină viața, chiar și în condiții dificile. De-a lungul filmului, natura devine un refren sau o alegorie a reînnoirii și rezistenței. Miracolul poeziei este acela de a oferi un spațiu de introspecție, iar Ana Blandiana credea că revoluția, atât politică, dar și interioară, are nevoie de timp pentru a transforma oamenii.
Eu cred că suntem un popor vegetal,
De unde altfel liniştea
În care aşteptăm desfrunzirea?
De unde curajul
De-a ne da drumul pe toboganul somnului
Până aproape de moarte,
Cu siguranţa
Că vom mai fi în stare să ne naştem
Din nou?
Eu cred că suntem un popor vegetal-
Cine-a văzut vreodată
Un copac revoltându-se?
În timpul Revoluției din 1989, unii strigau „Jos Ceaușescu!”, alții „Jos comunismul!”, dar întrebarea esențială era: „Cum am învățat să fim liberi și cum trebuie să folosim această libertate?”. Ana cunoștea și libertatea care putea fi folosită nepotrivit, deoarece în cadrul unei plecări de ale sale la Paris a văzut o grevă a studenților în care se încuraja respingerea valorilor culturale, în timp ce Ana nu știa cum să acumuleze mai multă cultură. Poeta mărturisește că pentru a se spăla de rușinea că oamenii nu s-au revoltat mai devreme, cântecele epocii devin o formă de mărturie. Într-un sistem în care puterea era centralizată și zeificată, Ana nu a scris niciodată ode dictatorului. În schimb, ea a ales să lupte cu armele scrisului, demonstrând că poezia poate schimba istoria, dar doar dacă îi oferim timp să lumineze.
În contextul tăcerii, poeta reușește să se audă pe sine și astfel ne oferă nouă cheia pentru a înțelege adevărata libertate. O întrebare care a pus-o în dificultate a fost: Care poate fi legătura dintre poezie și recompensă? Ea a găsit în cele din urmă un punct comun al celor două noțiuni, foarte diferite de altfel: bunătatea. Ana Blandiana a ajuns la concluzia că un om rău nu poate fi un poet bun, iar de aceea crede că poezia este în stare să salveze lumea. Poezia va rămâne pentru Ana nu o întruchipare simbolică a hainelor sale, nu un înveliș exterior, ci o metaforă pentru scheletul său, pentru eul său profund.
Andrei Obreja-Manolache
Consolare și inspirație într-o vreme dominată de frică
„Ana Blandiana - Între tăcere și păcat” este un documentar lansat în 2024 și regizat de Diana Nicolae. Filmul surprinde viața poetei Ana Blandiana, un simbol al rezistenței împotriva comunismului și explorează opresiunea regimului totalitar din România și modul în care poezia a devenit o formă de libertate și curaj.
Născută în 1942, Ana Blandiana este una dintre cele mai influente figuri literare din România. Poeziile sale, interzise inițial de regimul comunist, au devenit un manifest al libertății de exprimare. De asemenea, a jucat un rol esențial în promovarea democrației, fiind implicată activ în mișcări civice și în protejarea memoriei istorice, mai ales prin inițiative precum Memorialul Victimelor Comunismului de la Sighet.
Filmul pune în lumină valorile fundamentale cultivate de Ana Blandiana: curajul de a spune adevărul, libertatea și lupta pentru dreptate. Poezia, în viziunea sa, a fost un bastion al umanității și al libertății în perioada comunistă, oferind consolare și inspirație într-o vreme dominată de frică. În acest context, în care orice formă de libertate intelectuală este respinsă cu brutalitate de regim, poezia depășește limitele artei, devenind o terapie a sufletului, oferită cu drag oamenilor, un martor al istoriei și al suferințelor, dar și o metaforă a salvării spiritului fiecărui cititor.
Poezia Anei Blandiana are și rolul de a îndemna cititorul la reflecție asupra propriei condiții, așa cum ne arată poezia sa, „Eu cred”:
Eu cred că suntem un popor vegetal,
De unde altfel liniştea
În care aşteptăm desfrunzirea?
De unde curajul
De-a ne da drumul pe toboganul somnului
Până aproape de moarte,
Cu siguranţa
Că vom mai fi în stare să ne naştem
Din nou?
Eu cred că suntem un popor vegetal-
Cine-a văzut vreodată
Un copac revoltându-se?
Versurile compară poporul român cu un copac, ilustrând situația dramatică în care acesta a ajuns din cauza lipsei de inițiativă. Folosind imagini, precum „toboganul somnului” și „desfrunzirea”, Ana Blandiana ne dezvăluie destinul pe care românii l-ar îmbrățișa dacă ar accepta să le fie îngrădită permanent libertatea. Folosind această serie de întrebări, scriitoarea reușește să trezească spiritul cititorilor, îndemnându-i chiar la revoltă.
Filmul are un impact emoțional puternic, dezvăluind nenumărate lecții pentru prezent și viitor. Documentarul devine, astfel, o oglindă a societății românești din trecut și din prezent, dar și a fiecăruia dintre noi, invitându-l pe spectator să reflecteze asupra fragilității libertății din lumea contemporană.
Filmul „Ana Blandiana - Între tăcere și păcat” reușește să ne inspire și să ne amintească de sacrificiul pe care l-am făcut în trecut pentru a ne câștiga libertatea. Oare vom mai avea puterea să protejăm valorile pentru care s-a luptat atât de mult? Sau această libertate de care ne bucurăm în prezent va fi pierdută de cei care nu au cunoscut niciodată suferința?
Daiana Palic Toma
Curajul de a alege libertatea
Filmul despre și cu Ana Blandiana pune în prim-plan brutalul adevăr pe care majoritatea poeților îl trăiau în vremea comunismului. Deși poeta a avut norocul de a ajunge la sufletele oamenilor, această luptă crâncenă cu cenzura nu a fost deloc ușoară. Ana Blandiana povestește că, dacă voiai să publici poezii, aveai două opțiuni: fie să onorezi partidul și regimul politic în care România se afla în acea perioadă, fie să alegi mica libertate de care comuniștii se temeau că o mai aveai prin scris. Ana a avut curajul de a alege libertatea mult dorită de poporul român, ajutând astfel, indirect, neamul românesc.
Ana Blandiana și-a făcut debutul literar în revista “Tribuna” în anul 1959, iar aceasta a fost supusă, de-a lungul anilor, la trei interdicții de publicare. Un lucru amuzant, dar și emoționant pentru poetă, este faptul că poeziile ei au fost răspândite fiind scrise de mână. Blandiana glumea, de altfel, spunând că cititorii nu o țineau în inimă, ci în buzunar.
A publicat, de asemenea, în revista “Amfiteatru”, în anul 1985, poezia Eu cred, care a avut un impact major asupra populației, punând un mare semn de întrebare asupra lui Nicolae Ceaușescu. Versul care a provocat cel mai tare a fost „Eu cred că suntem un popor vegetal”, care i-a fost readus aminte de un revoluționar în anul 1989, în timpul Revoluției, la Radio România. Ana Blandiana fusese chemată acolo pentru a ține un discurs în cabina de înregistrări, plină de aproximativ 30 de persoane. Din cauza aglomerației, Ana a trebuit să fie transportată cu targa pentru a ajunge la microfon. Nu cu mult după aceea, revoluționarul a întrebat-o: „Mai crezi că suntem un popor vegetal?”, făcând-o pe poetă să izbucnească în lacrimi.
Finalul filmului arată, totuși, toate schimbările care au influențat-o pe poetă pe parcursul acestor ani, de la începuturi până în prezent: momentele grele, amuzante, agitate, dar și cele bune. Fie că vorbim despre revoluționarul care a făcut-o să izbucnească în lacrimi sau despre copilul din clasele primare care i-a adus zâmbetul pe buze, necrezând că aceasta este chiar Ana Blandiana în carne și oase, spunând: „Nu are cum să fie poetă! Toți poeții sunt morți!”
Ana Blandiana, o poetă de succes și o legendă vie printre noi, rămâne un exemplu de urmat, demonstrând că, dacă îți dorești ceva cu adevărat, poți să-l atingi, chiar și în cele mai grele circumstanțe.
Laura Pintilie
Să deschidă ochii după lungul somn
Ana Blandiana este o poetă în adevăratul sens al cuvântului, deși în tinerețile sale spunea că este doar scriitoare, deoarece considera că „poet” este un superlativ ce nu îi poate fi atribuit ei. Calea vieții a condus-o spre îndeplinirea visurilor, dar a și forțat-o să fie o revoluționară care a luptat împotriva comunismului cu propriile arme, s-a împotrivit distrugerii în masă a culturii prin poezia ei. Însă aceasta nu era pentru toată lumea, pentru că versurile sale înglobau înțelesuri foarte bine ascunse. Cine s-ar fi gândit că motanul din volumul pentru copii intitulat „Întâmplări cu Arpagic” este de fapt imaginea parodiată a dictatorului Nicolae Ceaușescu. Acestea sunt câteva informații despre marea poetă pe care le-am aflat datorită filmului „Între tăcere și păcat”.
Poezia „Hibernare” este recitată și în cadrul filmului, iar prin versurile „Nu îi uita pe frații mei, ei dorm/ Și-n somn se înmulțesc și cresc copii/ Care-și închipuie că viața e somn și, nerăbdători,/ Abia așteaptă să se trezească/ În moarte.” este prezentat traiul poporului român ce își ducea zilele hipnotizat de frică, până când nu au mai avut nicio opinie de exprimat cu glas puternic, până când și-a legat cu lanțuri de fier toate sentimentele, gândurile în interior, până când a adormit. Însă orice are un sfârșit, iar când oamenii au reușit să deschidă ochii după lungul somn, a început revoluția ce i-a lovit pe unii cu moartea, un somn veșnic, dar al libertății, căci după câteva decenii s-au putut exterioriza. Poate primul pas către libertate a fost poezia, pentru că ea conținea sentimentele interzise, ea putea să dea frâu liber unui suflet. Acest fapt este surprins în citatul de pe afișul filmului, mesaj transmis și de Ana Blandiana. ( „When dissent was silenced, poetry contained the last molecules of freedom.”)
Metodele sistemului comunist de a își atinge scopurile erau fără limite, jucându-se psihologic cu țintele sale. Poeta povestește cum la un moment dat nu mai primea corespondență, vecinii nu o mai vizitau de frică, telefonul nu funcționa aproape deloc, era ruptă de lume și totuși privită tot timpul, iar uneori primea apeluri care îi provocau o stare îngrozitoare. De fiecare dată când răspundea, auzea o voce de copil ce o întreba de ce vrea să o supere pe tanti Elena ( Elena Ceaușescu), iar când închidea, telefonul suna din nou. Acele apeluri o bântuiau, iar răul nu se oprea niciodată, așa cum este prezentat și în poemul său „Hotare” („Caut începutul răului/ Cum căutam în copilărie marginile ploii.” „Dar întotdeauna răul încetează-nainte/ De a-i descoperi hotarul/ Și reîncepe-nainte/ De-a ști unde e binele”).
Filmul cu și despre Ana Blandiana, m-a făcut să realizez că lupta pentru pentru libertate (invizibilă pentru cei ce trăiesc în lumină) nu s-a terminat, că va fi una de durată, deoarece o parte din rădăcinile poporului nostru se află într-un pământ infectat de istoria dictatorială și nu trebuie să lăsam să crească nicio frunză otrăvitoare, ci trebuie să ne asigurăm că țara noastră va înflori în libertate, iar fără îndoială vom avea și petale de poeme.
Eliza Prodan
O figură emblematică a rezistenței culturale
Filmul reușește să scoată la lumină nu doar imaginea scriitoarei Anei Blandiana, ci și trăirile sale interioare. Este impresionant modul în care se dezvăluie contradicțiile între tăcerea forțată a epocii comuniste de atunci și vocea ei artistică, care străpungea barierele cenzurii. Ana Blandiana este portretizată ca o figură emblematică a rezistenței culturale, parcă o voce care a reușit să supraviețuiască și să inspire, chiar și în cele mai dificile momente. Filmul subliniază rolul literaturii ca formă de salvare în momentele cele mai grele și de protest.
Cuvintele ei: „Versurile nu-s făcute pentru a fi spuse cu voce tare" m-au fascinat să mă gândesc la subtilitatea cu care Ana Blandiana privește lumea și comunicarea. Este un îndemn la introspecție, la respectarea misterului și la înțelegerea faptului că nu toate adevărurile sunt destinate să fie exprimate direct. Uneori, esența lor e mai bine păstrată în tăcere sau transmisă pe căi mai subtile, cum ar fi arta. Versurile sunt uneori prea fragile pentru a fi rostite cu voce tare. Într-o societate ostilă în care libertatea este inexistentă, precum cea din perioada comunistă, a spune adevărul pe față putea însemna pericol, atât pentru cel care îl exprimă, cât și pentru cei care îl aud. Astfel, tăcerea devine o metodă de supraviețuire.
Ilaria Toader
Cuvântul "interzis" are o valoare mai mare cât cuvântul "liber"
Ana Blandiana, "Între tăcere și păcat"
Trimitere sau critică blândă, în stilul autoarei, către dorința și lăcomia naturii umane pentru interzis, încă de la păcatul biblic până la actuale dorințe de extinderi politice, Ana Blandiana relatează cum un scriitor francez îi mărturisește invidia pe care o simte față de autoare. Uluită de invidia purtată de un artist aflat în deplină libertate, cu propriul univers în palma-i, cu oportunitatea constantă de a publica și a se exprima, de a transmite și conecta fără grija constrângerilor, restricțiilor și cenzurilor impuse de un sistem exterminator de pasiune, respectiv de umanitate, căci precum Mr. Keating evidențiază studenților săi în filmul Dead Poets Society (1989) "We read and write poetry because we are members of the human race, and the human race is filled with passion." iar atunci, lipsirea vieții cotidiene, respectiv a trupului omenesc de pasiune, nu este decât uciderea omului. Pentru că omul există, însă cum se poate diferenția un trup de un obiect de mobilier dacă nu prin viață? Iar viața este pasiune, viața este frumos și dragoste, iar absența celor trei părți divine, însăși precum Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, nu poate decât împiedica descoperirea sinelui, a înconjurătorului și însăși viața. Uluită, dacă nu nedumerită din cauza iraționalității cu care se confruntă, care îi deschide o perspectivă asupra naturii umane, pe lângă repetatele acte de o paranoie de pierdere a puterii, ajungând la cenzura poeziei sale, Ana Blandiana realizează, prin scandările mulțimilor și transmiterea ilegală a cuvintelor sale prin fițuici de hârtie ascunse în buzunare și cutii de chibrituri, ce a devenit pentru patria sa din planul muritorului, care se înfrupta din conexiunea dintre poetă cu patria din universul său divin: A4.
Încărcată cu energia venită din demos cratos (latină: puterea poporului), scriitoarea se află în poziția de a inspira și chiar a schimba o patrie prin influența sa – începutul unui fir al continuării pasiunii, frumosului și dragostei sale prin istoria neocomunistă, croșetat cu grijă între tăcere și păcat.
"Când voi fi-mbătrânit destul
Să nu îmi mai doresc să mor
O să mă sui într-un pătul
Cu miros bun, adormitor"
Ana Blandiana, "Când voi fi-mbătrânit destul" în Somnul din somn, 1977
Îmbătrânind destul pentru a nu-și mai dori moartea, refugiindu-se într-un pătul, simbol atât al vieții barbare și grotești trăite la vremea aceea, cât și un simbol al odihnirii veșnice prin aluzia făcută la moarte prin structura pătulului închisă, aproape sufocantă, chiar apropiată de cea a unui sicriu și prin apelarea la mirosul adormitor, trimitere atât la viața pe care o trăiește Ana Blandiana în mediul rural în urma mutării cu soțul său într-un sat la 40 km de București, pătulul fiind locul de depozitare a porumbului, creând astfel un miros melancolic, al unei vieți fericite, cât și la un somn veșnic, somn care va elibera sufletele încătușate și stoarse de pasiune.
Ideea de eliberare prin moarte la care face aluzie în Când voi fi-mbătrânit destul apare și în opera Hibernare, în care autoarea critică tot mai clar regimul comunism, scriind cititorului printr-o lentilă conștientă a celor ce au loc în jurul ei și aproape compătimitoare asupra patriei, supusă slavei unui pumn de fier, aluzie făcută prin versurile "Nu-i asculta pe frații mei, ei dorm,/Ei nu-nțeleg cuvintele care le strigă,/În timp ce urlă ca niște fiare aprobatoare" considerând poporul drept frații săi, slăvind dictatorul prin urale colorate cărora nu le înțeleg nici ei înșiși rostul. Ideea de eliberare prin moarte apare la finalul poeziei, care redă ideea unui viitor cutremurător, în care slava neînțeleasă este eternă - slavă asociată cu o stare de somn, în care indivizii acționează subconștient, sun un efect de turmă - prin ideea urmașilor din versurile "Nu îi uita pe frații mei, ei dorm/Și-n somn se înmulțesc și cresc copii/Care-și închipuie că viața e somn și, nerăbdători,/Abia aștept să se trezească/În moarte." astfel încât doar moartea, ieșirea din universul muritor, presupus plin de pasiune, frumusețe și viață, atunci practic părăsirea vieții, le va asigura eliberarea – libertatea.
Nimic din ceea ce nu e scris nu există. – Ana Blandiana, "Între tăcere și păcat"
În regia Dianei Nicoale, care regizează și filmul apărut în 2016 One Mother's Fire: The Gail Minger Story, se aștern în fața privitorilor viețile unor femei care nu pot decât fi formele unor amazoane contemporane. Filmul documentar "Între tăcere și păcat" pune pe ecrane tot ce înseamnă viața – pasiunea, dragostea și frumusețea - Anei Blandiana, cât și influența și importanța acesteia pentru patria sa în perioada în care era nevoie de pasiune cel mai mult. Odată cu căderea tiranului la care "frații" poetei "strigau cuvinte aprobatoare" (- cuvinte din Hibernare, în Ochiul de greier, 1981), Anei Blandiana i se oferă ocazia meritată de a ocupa poziția de vice președinte într-o lume a puterii. Lume a puterii care, desigur, face doar parte din planul muritorului. Însă Ana Blandiana refuză să facă parte din acest plan, nedorind să coboare la grotescul planului muritorului, ridicându-se tot mai mult către planul divin, la care, cu umilința artistului, spune că nu se consideră poet, ci scriitoare, apreciind poetul drept fiind o ființă deasupra muritorului, deasupra scriitorului, deasupra daimonului care conectează muritorul cu zeitatea, chiar și după inspirația și speranța pe care o aduce întregii patrii, chiar și când o capitală întreagă scandează cu recunoștință "Te iubim!", chiar și după ce luminează, căci, așa cum a spus însăși poeta,
"Poezia nu strălucește, luminează".
Miruna Ursanu
O voce a poporului care își strigă disperarea
În filmul "Între tăcere și păcat", Ana Blandiana, pe numele ei real Otilia Valeria Coman, reliefează dificultatea promovării într-o societate, profund marcată de ideologiile unui regim autoritar, în care libertatea de expresie era total cenzurată.
A reușit să se regăsească pe sine, definindu-și vocea autentică. Ana Blandiana și-a urmat impulsul și, în ciuda dificultăților întâmpinate, precum că distribuirea poeziilor sale a devenit ilegală, a continuat să-și facă cunoscute dorințele, adresând-se poporului într-un limbaj care să scape cenzurii vigilente a regimului lui Nicolae Ceaușescu. Deși poate pentru noi, tinerii societății actuale, acest regim pare a fi asimilat unor povești de mult apuse, povestite de părinții sau bunicii noștri, acesta a avut implicații profunde în societatea românească contemporană. Fricile și teroarea din acea perioadă au marcat profund societatea pe termen lung, motiv pentru care poeziile autoarei sunt de actualitate.
Ana Blandiana se identifică drept o voce a poporului, care își strigă disperarea, exemplificată prin intermediul poeziei “Ruga”:
Ajută-mă să blestem şi să plâng
Lumea supusă ochiului meu stâng,
Ajută-mă să plâng şi să accept
Lumea ascunsă ochiului meu drept
Aceste versuri concluzionează singurul gest posibil, anume resemnarea. Puterea iți era infimă, puterea cuvântului redusă la tăcere – așadar combaterea era imposibilă. Însă, prin abnegație autoarea a reușit să distrugă această concepție. A luptat cu singura armă pe care o avea, anume poezia. A dovedit că este eficientă atât timp cât poate scăpa privirii vigilente a unui regim lipsit de cultură, dar care totuși nu poate scăpa privirii unui popor dornic de deșteptare.
A fost una dintre forțele care au ajutat la renașterea acestui popor, dintr-o pulbere de cenușă într-un popor autentic, liber.
Comments