Rusia, undeva la începutul secolului XX, un tărâm ce va fi lovit de Revoluția Bolșevică, unde oamenii vor sfârși chinuiți în lagăre. Dar aceasta nu este descrierea vieții lui Innokenti Platonov, pentru că el este aviatorul, stăpânul timpului înghețat. El a fost aruncat, fără voia lui, într-un labirint al timpului, nepregătit fiind pentru amânarea vieții și decalarea nefirească a sfârșitului. Acest bărbat, născut în 1900, reușește să călătorească în timp, dar să stagneze în propriile memorii, sentimente și trăiri. Trezindu-se în St. Petersburg în anul 1999, Innokenti este supus celei mai importante provocări care îi va schimba viitorul, și anume, să își afle identitatea și să își remodeleze viața într-o societate complet nouă, la aproape un secol după nașterea lui biologică.
Acțiunea cărții este concepută sub forma unui jurnal al lui Innokenti, scris la recomandarea doctorului german Geiger care, din terapeut, îi va deveni prieten. În timpul primelor 6 luni de când revine la viață, luni în care Innokenti locuiește într-un spital, acesta își aduce aminte momentele petrecute cu familia lui și are foarte multe amintiri din copilăria sa. Astfel, titlul cărții nu este pur întâmplător, pentru că personajul principal a avut dintotdeauna o slăbiciune pentru aviație, dar nu a conștientizat că poate deveni aviatorul propriului timp.
În primele file ale jurnalului, Innokenti descrie modul în care a iubit-o pe mama lui, cum a suferit după moartea tatălui său și cum și-a admirat vărul cu care împărțea aceleași visuri. Totodată, bărbatul a avut-o în preajmă, la spital, pe asistenta Valentina, care l-a ajutat să simtă din nou iubirea pentru o femeie, această Valentina reprezentând îngerul lui păzitor care i-a readus la viață sentimentele pentru prima lui dragoste, o fată numită Anastasia. O altă amintire adânc împământenită în sufletul lui Innokenti este Robinson Crusoe – titlul cărții lui preferate. Bărbatul prezintă în paralel aventura lui Robinson Crusoe cu propria experiență trăită pe insula Solovki, un gulag rusesc în care a ajuns după moartea unui vecin bolșevic, fiind suspectat de crimă. În timp ce compară momentele de pe insula Solovki cu acțiunile lui Robinson Crusoe, Innokenti parcă uită de suferința la care este supus și, pe măsură ce scrie în jurnal despre gulag, acesta își dă seama cât de multă speranță s-a născut în el și câtă putere i-a dăruit personajul lui preferat.
Calvarul din lagăr i-a fost curmat de către doctorul care l-a selectat drept cobai pentru un experiment ciudat – a fost înghețat în azot timp de aproape un secol. Reînviat fiind, el a dorit să se cunoască, să se redescopere și să se accepte. După ce află mai multe detalii despre viața lui din 1900 și până la momentul înghețării, Innokenti reușește să o găsească pe Anastasia, fata care i-a furat inima încă din copilărie. Aflată la o vârsta înaintată, Anastasia este acum bunica Nastiei, o femeie tânără și frumoasă care a început să îl iubească pe Innokenti cel renăscut, același bărbat de care s-a îndrăgostit și bunica sa. Astfel, cele două femei reprezintă reîncarnarea iubirii, credința în aceeași dragoste, perpetuarea aceluiași sentiment care a trecut bariera timpului, puntea dintre vremuri . Această întâmplare stranie și uluitoare ne asigură, încă o dată, că sufletul nu are vârstă și iubirea definește, mai bine ca orice, ființa umană.
După ce începe să-și destăinuie sentimentele pe care le are pentru Nastia, Innokenti este catalogat de către doctorul Geiger ca fiind un descriptor al vieții. Din cauza viselor din copilărie în care era pilot de avion, bărbatul a crezut, inițial, ca aceasta i-a fost meseria înainte de pauza înghețată, însă, pe parcursul redescoperirii eului interior, Innokenti realizează că a fost un artist, un pictor care și-a pierdut creația o dată cu dezghețul.
Experiența din gulag, asociată cu pierderea tatălui său încă din copilărie, l-a format pe bărbat astfel încât să fie mereu propriul său erou, să lupte cu sine pentru sine, să nu se simtă niciodată inadecvat, să fie puternic. În scrierile din jurnal, Innokenti nu se victimizează, nu așteaptă ca ajutorul să îi cadă din cer și, cel mai impresionant, este conștient că viața lui nu se va termina în suferință. Se simțea precum un copac legat de pământ prin rădăcini puternice, era optimist.
Chiar și după ce iese din spital, Geiger, doctorul și prietenul său, îl veghează alături de Nastia, oferindu-i sprijin. Doctorul (geiger înseamnă violonist în limba germană) îi cântă simfonia vieții pacientului său, anticipându-i sentimentele față de Nastia, iubirea de peste timpuri, care este însărcinată, purtând în pântece copilul de care tatăl său nu va avea niciodată parte. Cele trei personaje centrale – Innokenti, Geiger și Nastia – pot reprezenta axa timpului pe care aviatorul o are de străbătut în reactualizarea și formarea memoriei sale. Doctorul Geiger este trecutul, segmentul de timp care nu poate fi schimbat o dată ce a fost consumat, Innokenti este prezentul – identificarea viitorului print trecut, puntea de legătură dintre vremuri – prin care toate sunt descrise și trăite, iar Nastia împreună cu fătul sunt viitorul, un viitor care este permanent legat de prezent, dar nu este indispensabil trecutului.
Printre primele amintiri notate în jurnal s-a numărat și rugăciunea Tatăl Nostru, pe care a reușit să o rostească în gând încă de pe patul de spital, când era străin de lumea reală. Apoi, luând la pas locurile din St. Petersburg vizitate în copilărie împreună cu părinții, simte o atracție aparte față de marile catedrale din orașul de pe Neva – Fortăreața Sf. Petru și Pavel, Catedrala Sf. Isaac sau Catedrala Kazan, locuri care îi trezesc spiritul creștin și dorința de a fi aproape de Divinitate.
Spre finalul mărturisirilor din jurnal, Innokenti începe să se degradeze din punct de vedere fizic din cauză că trupul lui nu a putut suporta în totalitate înghețul în azot, fapt ce a dus la degenerarea unor celule nervoase și care ulterior i-a afectat memoria de scurtă durată și sistemul locomotor. Îngrijorat fiind de moartea care îl pândea în fiecare clipă, bărbatul a început să-și asocieze soarta cu cea a personajului biblic Lazăr, omul care a fost înviat de Iisus, oferindu-i-se o a doua șansă la viață. Innokenti crede că nu a fost ales întâmplător pentru a fi baza unui experiment atât de imprevizibil și își consideră propria dezghețare o ocazie de a-și îndrepta toate faptele rele pe care le-a făcut înainte de a ajunge în gulag.
Motivul capturării lui Platonov pe insula Solovki a fost acuzația de suspect în cazul uciderii lui Zarețki, un vecin din apartamentul în care locuia familia lui împreună cu familia Anastasiei Voronin. Fiind un susținător al revoluției bolșevice, Zarețki l-a denunțat poliției pe tatăl fetei, provocându-i acesteia o mare suferință, iar de atunci Innokenti a început un război interior contra propriei persoane, dar și contra acestui colocatar îndoctrinat. Innokenti dorea să îl răzbune pe domnul Voronin, dar nu voia să riște să o piardă si pe Anastasia împreună cu propria-i libertate.
Pe măsură ce înaintăm în semnificațiile cărții, observăm cum doi dintre torționarii din gulag care au avut intervenții în soarta protagonistului povestirii au fost Seva, vărul lui, și un domn pe nume Voronin, un nume identic cu cel al tatălui fetei pe care a iubit-o Innokenti.
În viața trăită înainte de experiment, tânărul de atunci credea că speranța de a reuși și dorința de a deveni aviator, sentimente pe care le împărtășea cu Seva, sunt singurele bărci de salvare în învolburata apă a vieții și a maturizării prin care au reușit să treacă împreună, în ciuda contextului istoric brutal. Putem spune că același impact l-a avut asupra dezvoltării lui Innokenti și dragostea pe care i-a purtat-o Anastasiei, care a fost și prima lui iubire. Dar, înainte de îngheț, Seva și Voronin au fost sămânța ultimelor dureri sufletești și trupești ale lui Platonov. Poate că acești doi oameni au fost și pionii necesari destinului pentru ca ciclul primei vieți să se încheie și să facă loc viitorului, unui viitor adânc ancorat în labirintul trecutului.
Anastasia Voronin, fata de care s-a îndrăgostit Innokenti în tinerețe, a supraviețuit până după trezirea bărbatului, care a îngrijit-o până la moarte. Legătura dintre cei doi nu ar fi fost posibilă fără ajutorul Nastiei, nepoata Anastasiei. Cele două femei poartă, de fapt, același nume, un semn al destinului și al continuării a ceea ce le-a fost scris să li se întâmple. Astfel, Innokenti cel din 1999 o iubește în continuare pe Anastasia, dar se îndrăgostește de Nastia, găsind în cea de a doua femeie o reîncarnare ireală și o asemănare inimaginabilă și inconștientă cu prima lui iubire. Din limba greacă provenind, numele Anastasia este asociat cu Învierea Domnului, un nume ce vestește și readuce viața, așa cum cele două fete cu același nume îl ajută pe Innokenti să continue să lupte după fiecare lovitură pe care viața i-a dat-o, dar la un interval de timp de aproape un secol distanță. Anastasia moare exact când Platonov începe să își recunoască față de sine sentimentele pentru Nastia, trecerea în neființă fiind privită ca o binecuvântare a trecutului, o dovadă că oprirea timpului nu influențează în niciun fel cursul sentimentelor omenești. Pornind de la numele personajului, Platonov, putem anticipa intensitatea trăirilor unui bărbat trezit într-un viitor nou după ce a fost aruncat într-o vâltoare de întâmplări malefice și strategice totodată.
În acest roman ni se prezintă o filozofie de viață ce își are rădăcinile în Petersburgul din 1920, continuând cu trunchiul în gulag și coroana într-o altă viață, acesta fiind copacul vieții lui Innokenti. El, cu ajutorul Nastiei și al doctorului Geiger, făuresc un jurnal al trecutului și al prezentului, care, inițial, era fragmentat, haotic, urmărind memoriile fiecăruia în parte, dar care, mai apoi, devine un întreg prin întrepătrunderea gândurilor și sentimentelor care i-au unit și i-au adus împreună. Acest jurnal avea menirea de a ajunge în mâinile copilului din pântecul Nastiei, când tatăl lui va fi înger.
Cartea se încheie cu un moment de maximă tensiune, cu Innokenti într-un avion ce nu poate ateriza din cauza unei defecțiuni la trenul de aterizare. Știind că are toate șansele să nu-și vadă niciodată copilul nenăscut, bărbatul își scrie ultimele gânduri pe o foaie de hârtie. Viața lui se poate termina creștinește, pentru că lângă el ședea, speriat, un preot căruia a reușit să îi mărturisească cel mai mare păcat din viață: uciderea lui Zarețki, fapt săvârșit pentru a-l răzbuna pe tatăl iubitei lui. Astfel, în acest final atârnat de aripile unei aeronave defecte, Innokenti își lasă nu numai trecutul în urmă, ci și prezentul. El a reușit să zboare fără aripi printr-o viață care, la un moment dat, nu a mai fost a lui, dar, a considerat ca fiind imoral să nu riște acest zbor, pentru că și l-a dorit prea mult. Pe tot parcursul lecturii, Platonov ne demonstrează că, deși nu are meseria aceasta, el este un aviator al propriului timp, o ființă rațională care a învins imposibilul și a călătorit prin vreme, asemenea unui pilot printre nori. El a avut ocazia să vadă lumea din două perspective, din două vieți diferite și toate acestea rezumându-se la pasiunea lui din copilărie de a fi aviator.