Tot ceea ce se vede prin ,,Ochii Monei” de Thomas Schlesser - O mărturie vie a puterii artei de a inspira, de a vindeca și a salva

Tiana Teodora Bitta, 11 D

,,Frumusețea, adevărata frumusețe artistică, nu îi pătrundea în cotidian decât clandestin.”

Întrucât cunoașterea artei ca modalitate de existență și formă de redescoperire a sinelui prin frumos se naște dintr-un catharsis nedrept, dar cu valențe inițiatice, așa începe și povestea Monei, care pătrunde forțat în universul operelor de artă. Astfel, la vârsta de zece ani, ochii fetiței o aruncă pe aceasta într-un văl de întuneric, orbind-o temporar pentru 63 de minute, moment inițiatic, al căutării perpetue ce va urma.

Șirul nesfârșit de investigații de specialitate, alimentate de îngrijorarea firească a părinților, Camille și Paul, sunt incapabile de a oferi răspunsuri concrete la întrebările iminente. Astfel, rezultatele cercetărilor coordonate de doctorul Van Orst nu numai că par a aparține fantasticului, ci provoacă și o stare latentă de confuzie, fundamentul ulterioarelor incertitudini și nesiguranțe. Dosarul medical al fetei, intitulat sugestiv ,,Ochii Monei”, dezvăluie o precizie rară a vederii fetei și o acuitate vizuală neobișnuită, deși amenințarea manifestării cecității în mai puțin de un an devine punctul culminant al crizei întregii familii. Narațiunea se construiește, astfel, pe baza unei interogații firești, al cărei răspuns definește și determină, totodată, suspansul întregului roman: Își va pierde Mona, până la final, vederea?

Deși marcată de spaima unei posibile tragedii, existența Monei se definește prin artă, devenită singura modalitate de terapie pe care bunicul Henry Vuillemin o consideră vitală: ,,Va trebui ca Mona, care avea deplină încredere în el, care-l credita ca pe niciun alt adult, să-l însoțească acolo unde se păstrează tot ce a făurit lumea mai frumos și mai uman: va trebui să meargă cu el prin muzee.” Astfel, drumul inițiatic al Monei prin propria viață capătă sens prin cele 52 de călătorii în universul unor renumiți pictori, împărțiți, așa cum este și romanul, în trei părți distincte, după muzeul care le găzduiește capodoperele: Luvru, Orsay și Beaubourg - Pompidou. Aceste pătrunderi în sfera inițiatică a frumosului din artă aveau loc o dată pe săptămână, în zilele de miercuri, devenite portițe de deschidere spre sacru, întrucât planul bunicului avea scopul clar și salvator: ,,Dacă, din nefericire, într-o zi Mona avea să orbească pentru totdeauna, măcar se va putea bucura de un soi de rezervor, în străfundul minții, de unde să scoată la iveală splendori vizuale.”

Alături de Mona, cititorul simte durerea acesteia și participă, ca martor, la cea mai pură formă de manifestare a frumosului atât în viața personajului, cât și în cea proprie. Pasionat de sacralitatea artei, bunicul fetiței își exprimă nemulțumirea față de lipsa frumosului din viața oamenilor, formulând o interogație retorică, cu scopul de a trezi conștiința lectorului, deopotrivă necesară pentru vindecarea Monei prin descifrarea semnificațiilor și a simbolurilor romanului: ,, O viață întreagă în întuneric, construind mental doar cu ceea ce produce lumea mai urât, fără o portiță de evacuare a amintirilor? Era imposibil. Era îngrozitor.” Astfel, profunzimea și importanța fundamentală a zilelor de miercuri se reliefează prin antiteză cu atmosfera agitată și stresantă din cadrul familial, regulatele vizite la medic devenind prilejul unor reale crize nervoase și atacuri de panică din partea părinților.

Totuși, Mona își găsește echilibrul prin parcurgerea algoritmului aproape sacru propus de bunicul ei, modalitate prin care fetița cunoaște arta și devine familiară cu frumosul ei: ,,O dată pe săptămână, potrivit unui ritual invariabil, o va lua pe Mona de mână și o va duce să contemple o capodoperă- doar una-, la început într-o tăcere prelungă, astfel încât nesfârșita delectare a culorilor și liniilor să cuprindă spiritul nepoatei sale, apoi în cuvinte, ca să depășească stadiul de încântare vizuală și să înțeleagă felul în care artiștii ne vorbesc despre viață și gradul în care ne iluminează.”

Astfel, romanul capătă treptat amplitudine și crește, cu fiecare pagină, așa cum Mona se maturizează și pătrunde, din ce în ce mai mult, în universul inițiatic al salvării prin artă. Prima experiență revelatorie a fetei este marcată de vizita la muzeul Luvru, contemplând, însoțită de bunicul său, opera lui Sandro Botticelli de la finalul secolului al XV-lea, ,,Venus și cele trei Grații oferindu-i daruri unei tinere”, un arhetip al frumuseții renașterii italiene. Aici, se definește algoritmul necesar parcurgerii, nu doar cu ochii Monei, ci și cu sufletul acesteia, unei opere de artă, după cum sugerează bunicul Henry: ,,Vom privi o singură lucrare, la început fără să scoatem o vorbă, vreme de minute bune și, după aceea, o să discutăm despre ea.” În urma regularității vizitelor, Mona înregistrează pe retină frumusețea celor privite și își rafinează simțul artistic, reușind, spre final, să explice și să își explice forme, simboluri, culori și nuanțe ale universului artistic. De la Renaștere la modernism, romanul explorează numeroase opere, însoțite de lecții și învățături, de la cele mai banale și până la descifrarea tainelor naturii umane, care ,,înseamnă de fapt ceea ce suntem noi în profunzime, cu zonele noastre de umbră și de lumină, cu defectele și virtuțile noastre, cu spaimele și speranțele noastre.” Totodată, Mona decide să noteze esența vizitelor într-un jurnal, care prinde forma unui ghid de călătorie, atât pentru fată, cât și pentru lectorii care parcurg drumul anevoios al unei experiențe culturale complexe. În decursul celor 52 de săptămâni, Mona găsește frumusețea în diferitele stări prin care trece, simțind atât curiozitatea de a descifra tablourile preferate, cât și consternarea provocată de operele în care creatorul se coboară în adâncimile ființei umane, descoperind mecanismul complex al confruntării antinomiilor, al forțelor antagonice ale binelui și răului, unde frumusețea se împletește cu diformul, iar sublimul se îmbină cu tragicul, așa cum se întâmplă în cazul operei lui Francisco Goya - ,,Natură moartă cu căpățâna de miel”, creație ce ,,începe să exploreze zonele obscure ale umanității”.

Vizita cu numărul 52 este traversată, iminent, de incertitudini și nesiguranțe cu privire la viitorul si devenirea Monei. Cine va mai fi ea fără vederea care i-a dezvăluit frumusețea? Va putea vedea cu sufletul? Vor fi ochii ei definitiv închiși spre lume, dar mereu deschiși spre suflet? Totuși, ,,În curând se împlinea un an și se adunau cincizeci și două de vizite. Henry medita la această scadență și, preț de o clipă, s-a întrebat: va mai avea oare viața lui vreun sens după această dată?” Deși această întrebare și multe altele pe care le poartă în suflet cititorii rămân fără răspuns, ultimul drum al celor doi, prin pictura în negru a lui Pierre Soulages, ne poartă pe tărâmul speranței, în locul în care Henry și Colette s-au dăruit unul altuia, așa cum Mona s-a dăruit bunicului și artei.

Romanul lui Thomas Schlesser poartă lectorul prin trei muzee și două vieți și depune, astfel, o mărturie vie a puterii artei de a inspira, de a vindeca și a salva, surprinzând sensibilitatea graniței dintre lumină și întuneric.