"Toată dragostea dintr-o fotografie arsă" de Maria Orban sau Toată iubirea ascunsă în suferință

Tiana-Teodora Bitta, XI D

Cine suntem după ce rămânem singuri?

Bunică, mamă și fiică. Trei generații aflate în mrejele unei suferințe paralizante, care alterează realitatea și acaparează atât amintirile rememorate ca într-o fotografie neclară, cât și percepția despre lume și viață, dezvăluie, treptat, prin acțiunile și gândurile lor, răspunsul iminent la întrebarea autoarei: „Cine suntem după ce rămânem singuri?”

Astfel, pe parcursul a trei săptămâni, zbuciumul protagonistei, Leia, librar, mama unei adolescente instabile din punct de vedere emoțional și fiica unei femei severe și distante, capătă contur prin acapararea unei realități oarecum echilibrate, întrucât șirul dezordonat al gândirii precedă haosul provocat de moartea mamei sale. În acest context dezolant, de la internarea mamei și până la finalul tragic al bolii acesteia, Leia încearcă să se agațe de ultima firimitură de speranță prin fiica ei, descoperind cum tânăra se îndepărtează treptat și se pierde, la fel ca bunica ei, în amintiri și gânduri. Din acest șir al pierderilor irevocabile, face parte și distrugerea relației de dragoste  cu Tudor, devenind fundalul pe care se dezvoltă o prăpastie nesfârșită a eșecului și dezamăgirii, care și-a lărgit orizontul atât de mult de-a lungul timpului, încât singura modalitate efectivă de evadare a fost și încă este pentru Leia, visarea:

„A făcut la fel când s-a îndrăgostit de un coleg de clasă. Era mai simplu în viața visată decât în cea reală. Îi ajungea un gest de la care să pornească un film întreg. Îl rula în cap și asta o făcea fericită.”

Totodată, multitudinea gândurilor  o poartă pe Elena  în orizontul propriei copilării, analizând atât introspectiv, cat și retrospectiv, realitatea nevoii perpetue de scăpare din  cotidianul său și de alterare a acestuia prin lectură, întrucât și-a imaginat „la un moment dat că raiul e o încăpere plină cu cărți.”

Astfel, fugind de severitatea unei mame distante, pe care Leia o asimila ca o zeitate de natură superioară, intangibilă, un „bătrân imens, cu barbă albă, lungă și cu ochi răi, care se uită la ea din cer și, când deschide gura, o înghite”, protagonista ajunge în punctul culminant al unei crize existențiale, dezvăluind efectul distrugător al unei relații eșuate dintre mamă și fiică. Reflectându-se ca într-o oglindă, Leia se înțelege, se cunoaște și se definește prin existența mamei sale în timpul petrecut în sălile goale, albe și lipsite de viață ale spitalului, aceasta considerându-l „o anticameră a morții”, unde „și furia, și vina, și frica, toate ghem, ar vrea să iasă, dar deocamdată rod din stomac, rod din inimă, rod.”

Ciclicitatea vieții marchează caracterul repetitiv al eșecului comunicării dintre părinți și copii, întrucât protagonista preia identitatea mamei sale și o transpune în relația cu propria fiică, depărtându-se treptat de lumina unei imagini de familie perfectă prin cufundarea în întunericul unor traume nerezolvate:

„Și, totuși, cum poate să fie bine când viața mamei a devenit viața ei, când viața ei e gazdă pentru viața mamei?”

O senzație pregnantă de eșec continuu o transpune pe Leia în orizontul frustrărilor personale, așezând-o, din neputință, pe rănile vechi, dar încă nevindecate, iar relația încă neclară cu propria mamă se rezumă doar la a vorbi despre „lucruri concrete, fără trecut, fără viitor, doar dintr-un fel de prezent nesfârșit.” Impulsurile rare de manifestare a afecțiunii ale propriei fiice, devin, pentru Leia, o rememorare continuă a propriului regret prin dezgroparea suferinței ascunse într-o dragoste neîmpărtășită, după cum se dezvăluie din tainele gândurilor sale:

„Te iubesc pe tine cel mai mult, mama, îi spunea Ioana când dormeau împreună, își punea mâinile pe fața ei și o mângâia. Trebuia să se bucure, dar de unde era să știe ca toate astea vor dispărea, la ea nu trecuse ușor iubirea pentru maică-sa: Du-te de lângă mine, Elena!” 

Astfel, ea se regăsește în ipostaza unui martor, care asistă la derularea ireversibilă a propriei vieți, receptând evenimentele dintr-o perspectivă aproape obiectivă. Totodată, romanul reliefează modul în care Leia se depărtează treptat de realitate și trăiește doar prin intermediul amintirilor, întrucât nu poate acționa, nu poate răspunde și nu poate schimba cursul nemulțumirilor din existența sa profană:

,,Suntem iar de o parte și de alta a lucrurilor, niciodată împreună.”

În final, moartea iminentă a mamei marchează atât deznodământul  romanului, cât și sfârșitul  zbuciumului protagonistei, care se cufundă într-o stare de incertitudine, învăluită într-o liniște stranie, o lume a suferinței și a sacrificiului continuu de a reitera armonia în propria familie. Aceasta conștientizează neputința în fața ireversibilității vieții și regretul provocat de neexplorarea orizontului dragostei pentru propria mamă și, astfel,

„zăpada proaspăt căzută nu păstrează decât urmele lor, în rest, totul e atât de alb, încât privirea preia la un moment dat lumina și, când se uită în zare, lumea e ca o fotografie arsă.”