Durere
Cea mai mare durere este atunci când ești nevoit să renunți la un om doar pentru că el a renunțat la tine. Trebuie. Nu ai încotro. E precum ai fi nevoit să schimbi traseul, deoarece drumul e stricat și nu ar fi o problemă gropile ce urmează a fi depășite, însă nu poți accepta la infinit defectele. La un moment dat ai nevoie doar de liniște, lupta dusă pentru o fericire ireală pur și simplu devine o povară sau chiar un blestem.
Amuzant, dar, de regulă, noi înșine ne blestemăm. Ne blestemăm să ne doară, să trăim o durere de care credem că fugim. Nu, nu poate să te doară ceva fără permisiunea ta.
Inconștient semnăm un contract pe un termen neterminat. Cine te-a rugat să semnezi? Sentimentele? Ha, dar ele există? Sunt reale? Nu știu, însă dacă aș întâlni pe drum un oarecare sentiment i-aș face o simplă poză pentru a avea dovada că acesta există. Simt multe. În același timp nu simt nimic. Mă doare și totodată sunt indiferentă. Mă strânge la suflet tare, însă nu știu din ce motiv, sau pentru ce nu am aer, sau pentru că în mine pătrunde un nou aer, o nouă viață. Cine a zis că te naști fără durere?
Amintiri din viitor de Andreea Russo este o carte care mi-a căzut în mână întâmplător. La început, mi-a plăcut, dar de la a doua jumătate a cărții, m-a copleșit durerea lui Mir de a-și cunoaște doar viitorul, încât am purtat textul cu mine peste tot, de la malul mării, în trenul spre casa bunicilor de la munte.
După cum sugerează și metafora titlului, tema prin care Andreea Russo ne cuprinde și ne îneacă pe noi, cititorii ei, este timpul, un timp care ne sfâșie și care îi chinuie personajele. Mir este un băiat care se naște cu o abilitate foarte ciudată, care îi curmă șansa la o viață normală: el își vede viitorul, iar în fiecare dimineață se trezește ca și cum ziua de ieri nu ar fi existat. Acest dar îl face să-și uite familia în fiecare zi, să nu-și cunoască identitatea niciodată cu adevărat. Mir știe chiar și cum va muri și cum va arată iubirea vieții lui, Amelia, o fată care ascunde un secret cel puțin la fel de trist ca al lui.
Scriitoare contemporană, Andreea Russo reușește să surprindă în povestea lui Mir aspecte importante din viața unui tânăr obișnuit, precum familia, parcursul academic, stresul cotidian, prietenia și iubirea. Deși la prima vedere m-am gândit că timpul nu-i mai poate răpi nimic lui Mir în afară de amintirile trecutului, citind, am suferit împreună cu el după dragostea pe care a trăit-o și a pierdut-o nu din cauza destinului, ci din cauza propriului suflet incapabil de a retrăi trecutul.
În timp ce citeam și descopeream cum Mir își vede viitorul, am simțit cum o pornire teribilă mi se strecoară în suflet, revolta față de o nedreptate imensă pentru că, noi, oamenii de rând, nu avem puteri ficționale, iar una dintre cele mai mari frici ale noastre este teama de eșecul pe care doar viitorul ni-l poate provoca, poate o frică mai înspăimântătoare decât moartea. Pe parcurs, am reușit să simt și suferința lui Mir de a nu-și aduce aminte nimic despre lume în fiecare dimineață. Amintirile noastre, cele din trecut, ne dau speranță pentru că, datorită lor, putem crede că ceea ce nu știm despre viitorul nostru poate fi mai bun, mai frumos, mai curat. Amelia, prima și singura iubire adevărată a lui Mir, are și ea acest blestem în bagajul vieții, o abilitate care poate distruge sau crea.
Povestea este construită pe planul celor trei realități ale timpului și anume trecut, prezent, viitor. Naratorul este subiectiv, povestind întâmplările din perspectiva lui Mir sau a Ameliei de cele mai multe ori. Prezentul verbelor pe care cei doi îl folosesc în povestire reprezintă cea mai de preț comoară a lor, un dar pe care acum nu îl pot uita, o dovadă că amintirea viitorului va exista cândva, dar nu în acest moment.
Amintirile din viitor reprezintă pentru cei doi un chin, o nebunie sau o alinare, nu vom putea înțelege niciodată. Poate că ele sunt, în esență, moartea speranței noastre. Dacă noi am avea amintiri din viitor în schimbul amintirilor din trecut, ar mai fi lumea un loc fericit? Amintirile din viitor sfidează nu numai legile minții și ale sufletului, ci și legile Universului, legile vieții. În loc să îmbătrânim cu amintiri din trecut, ar trebui să întinerim cu amintiri din viitor, altfel am fi doar niște ființe care și-ar trăi doar viitorul, fără să ne pese de trecut, putem uita chiar și prezentul.
În schimb, amintirile din trecut sunt o alinare, o dovadă vie a vieții, elemente indispensabile conștiinței umane. Amintirile ne ajută să călătorim în timp, într-o realitate de mult plecată, care ne aparține doar nouă. Datorită lor, evoluăm, ne îmbogățim memoria și putem retrăi sentimente și senzații, regândind propria existență din perspectiva lor. Fără ele, nu am mai avea puterea de a simți, de a iubi, de a urî. Prezentul ar fi o foaie albă, prima filă dintr-o carte care se scrie apoi se șterge involuntar, pentru că nu a fost scrisă cu cerneala trecutului, rezistentă în timp.
Fiind niște oameni atipici, Mir și Amelia gândesc într-un mod diferit, un mod mai profund, au o viziunea mult mai amplă a vieții și spun lucrurilor pe nume prin cuvinte dure. Cele mai sfâșietoare gânduri ale lor fac referire la iubire, cel mai crud și minunat sentiment al omului, fie el capabil sau nu să aibă amintiri din viitor. Deși au acest dar, Mir și Amelia iubesc, iubesc cu adevărat, poate chiar mai sincer decât oamenii care au amintiri cu persoana iubită. Pentru ei, iubirea reprezintă o experiență de a te îndrăgosti în fiecare zi de aceeași persoană, pentru totdeauna. Acest adevăr este valabil și în realitatea noastră: iubirea nu poate fi condiționată nici măcar de timp. Și totuși, subiectul cărții nu este iubirea, ci modul prin care acest sentiment este invincibil, chiar și în fața trecutului, prezentului și viitorului. Iubirea este singurul sentiment care îl menține în viață pe Mir, datorită acestei senzații pure el este determinat să-și continue viața în ciuda amintirilor din viitor.
Pe parcursul cărții, Mir călătorește în mai multe locuri, unde întâlnește mai multe persoane care ajung să îi influențeze viața. Astfel, acest drum parcurs de Mir în lume și în viață pentru a-și găsi liniștea sufletească este un traseu al autocunoașterii, care îl ajută în încercarea lui de a se integra în lumea obișnuită, o șansă de a se ancora în prezent. Oamenii pe care îi întâlnește reprezintă anumite obstacole sau călăuze, care îl fac pe bărbat să treacă prin mai multe stări, chiar și prin disperarea schimbării sinelui.
Dar, în esență, cea mai mare durere a lui Mir este pierderea Ameliei. O lungă perioadă de timp, acesta își ascunde moartea. Sfârșitul vieții lui, care i s-a arătat ca fiind un accident aviatic, a putut fi evitat de intuiția acestui om cu amintiri din viitor care nu s-a urcat în avionul ce urma să se prăbușească. Pentru binele persoanei iubite, Mir păstrează secret supraviețuirea lui și încearcă să-și clădească o nouă viață. Moartea metaforică prin care a trecut bărbatul reprezintă o regenerare interioară, care, în final, după mai multe provocări, o readuce pe Amelia în viața lui, într-un moment neașteptat. Aici, Mir a fost răpit de timp din cauza iubirii, a fost momentul în care a știut că amintirile din viitor nu îi pot fura darul de a iubi cu adevărat.
Sinceritatea Andreei Russo m-a convins, modalitatea prin care ea reușește să spună niște lucruri atât de mari prin intermediul cuvintelor simple, cu ajutorul personajelor sale, este adevărul nespus din viața oricărui om care suferă din dragoste, pentru dragoste. Timpul, care este centrul universului cărții, este, prin viziunea autoarei, un chin și o plăcere. Cele mai mari regrete pe care le poate avea un om sunt provocate de o iubire care nu a avut destul timp să fie mărturisită, să fie completată de cealaltă jumătate la momentul potrivit. Am simțit cartea aceasta ca o experiență sfâșietoare, dar nu i-am simțit doar durerile și răutățile, ci i-am simțit speranța, bunătatea și fericirea pe care viața și dragostea ni le dăruiesc fiecăruia dintre noi. Dar timpul este cel care ne răpește cu adevărat, iar iubirea este singura cale de scăpare și evadare din acest fenomen ireversibil.
Comments