Teatrul te renaște și te întoarce către viață - "Fericirea e în actul următor" de Marius Manole

“Unele morți ar trebui rânduite mai bine, să se întâmple la timp.” Afirmația lui Marius Manole din cartea sa Fericirea e în actul următor mă duce cu gândul la un adevăr crud: odată cu înaintarea în vârstă, tot mai puține persoane arată că le pasă dacă trăiești sau nu. Dacă moare un bătrân, aceasta poate fi chiar o ușurare pentru rude, căci nu trebuie să îl mai îngrijească. Totuși, și un copil de vârstă mică trebuie îngrijit și dacă moare aduce o mare întristare celor din jur. Devenim oare mai greu de iubit odată cu înaintarea în vârstă? Oare pierzându-ne inocența, ne pierdem treptat dreptul la viață? Nu mă refer neapărat la viața biologică, ci la locul pe care îl ocupăm în inimile oamenilor. Dacă aș muri mai repede, aș rămâne mai mult timp în memoria celorlalți, și-ar aminti cu mai mare drag de mine?

Jumătatemama și jumătatetata devin mama și tata, deoarece ajung să-și iubească copilul fără jumătăți de măsură. Momentul în care vecinul lor, Iulian, moare la zece ani accidental, le arată părinților că micul Marius este o binecuvântare, o minune în viața lor, nu este o responsabilitate. Ei îl pot pierde în orice moment și abia când conștientizează asta ajung să îl iubească cu adevărat. Totodată, această întâmplare – moartea băiatului de zece ani survenită în mod neașteptat din neglijența unor oameni – îmi aduce aminte de cât de fragili suntem noi. La fel ca părinții copilului, eu am realizat că viața mea este un dar, nu un drept al meu. Că trebuie să îl păstrez cu grijă, iar la finalul fiecărei zile, oricât de proastă ar fi fost, să fiu recunoscător că încă sunt.

Teatrul e locul în care oamenii mari care nu vor să fie oameni mari pot să rămână copii. M-a impresionat ideea aceasta, una care stă la baza motivației lui Marius Manole de a alege teatrul. El pur și simplu vrea să rămână copil, poate încearcă să își recupereze o copilărie trăită numai pe jumătate…

Marius Manole nu a ținut niciodată ca părinții lui să fie prezenți la evenimentele importante. Nu voia ca Marius de acasă să fie confundat cu Marius de pe scenă. Nu voia să îi pună față în față pe cei doi, era o diferență mare între ei. Teatrul îl face să renască, să lase fricile vechi, poate pentru că îi redă pentru un timp inocența copilăriei, putându-se juca în voie fără a fi pedepsit sau tras de urechi. În teatru, ciudații, oamenii care ies din tipare, sunt apreciați. Lucrul acesta nu era posibil în copilăria gri a actorului unde, de frica regimului, nimeni nu îndrăznea să fie diferit. Din acest punct de vedere, teatrul poate fi privit ca un instrument de luptă împotriva regimurilor totalitare.

Marius Manole se consideră oarecum închipuit, puțin impostor, pentru că scrie această carte; sunt oameni mari care nu au scris. Se întreabă dacă are cu adevărat ceva bun de spus lumii. Nu sunt nici pe departe în măsură să răspund la această întrebare, pot observa că, în ciuda carierei sale, el dă dovadă de acea “modestie enervantă specifică actorilor buni”. Se gândește că este, poate, un închipuit, ceea ce înseamnă că nu este un închipuit. Mi-am pus aceeași întrebare: ce merit am eu pentru ceea ce am? Oare am ceva bun de spus? Oare merit eu să fiu ascultat de alți oameni? Răspunsul mi-l pot da singur: nu. Are cineva ceva cu adevărat vrednic de spus sau ne amăgim cu toții în nimicuri care ne distrag atenția de la adevăr? Dacă un om ca acesta cugetă astfel, atunci eu, care sunt cu mult mai mic decât el, nu ar trebui să gândesc la fel? Până la urmă, cred că într-o anumită măsură toți suntem niște închipuiți. Peste 99% din lucrurile pe care le spunem sau le gândim nu au o adevărată valoare, dar mai cred că avem nevoie de aceste lucruri. La fel cum spune Marius, de multe ori împărtășim viața noastră altora ca să ne cunoaștem mai bine pe noi. Vrem să ne simțim înțeleși, integrați, apreciați, validați. De multe ori ne dăm nouă înșine o importanță ce depășește valoarea noastră reală. Când valoarea crește, importanța acordată nouă înșine scade, căci abia atunci începem să înțelegem cât de mult se poate realiza și cât de puțin am realizat noi. Trecând odată pe holurile școlii, am auzit ce a zis un profesor altuia: cu cât mai mult înveți, cu atât realizezi cât de puțin știi.

Marius Manole a ales teatrul dintr-o mare lipsă de iubire. Când era mic, părinții săi nu obișnuiau să îi spună “te iubesc”, ei își manifestau iubirea având grijă de el. Totuși nu a fost suficient. Mă întreb la ce i-ar fi putut folosi acele două cuvinte pe lângă îngrijirea pe care i-au dăruit-o părinții. Oare nu sunt faptele mai importante decât vorbele? Răspunsul la care mă pot gândi este acesta: copilul simțea că îi asigurau toate acele lucruri nu pentru că îl iubeau, ci dintr-un simț al datoriei, dintr-o responsabilitate pe care o aveau ca părinți. Aceste lucruri sunt bune și trebuie să existe, dar fundamentul este iubirea. Marius a înțeles asta, iar în interiorul său a rămas poate un gol pe care îl umple cu teatrul. Mi se pare fascinant acest lucru: actorii, știind că este doar un spectacol, reușesc să se pună atât de bine în pielea personajelor, să simtă tot ce ar trebui ele să simtă, să iubească și să se simtă iubiți cu adevărat preț de câteva ore.

Marius Manole crede că nu poți face teatru dacă ești fericit, nu poți spune nimic pe scenă dacă îți merge bine. Ana Blandiana spune în jurnalul ei că fericirea se opune scrisului. Arta vine, deci, ca o formă de alinare pentru artist mai ales, poate și pentru cel ce e martorul acesteia: spectatorul, cititorul, etc. De ce au totuși oamenii nevoie de artă: o întrebare mare, cu mai multe răspunsuri la care nu sunt în stare să răspund pentru că este ceva personal. Fiecare poate găsi în artă ceva ce îi lipsește din viață, la fel cum Marius Manole a ales teatrul dintr-o mare lipsă de iubire. Dacă nu ne lipsește nimic, ce am mai putea găsi oare?

“Frumusețea teatrului e să riști.” Marius Manole spune că așa rămâi viu. Ai parte de suferință, căderi, dezamăgiri, dar nu de regretul că nu ai încercat, că nu ai visat. Când a jucat în Richard 3, făcându-l pe protagonist să semene cu Joker, la sugestia regizorului Andrei Șerban, a riscat, dar a avut de câștigat la final. Mi se pare un sfat de viață foarte util și vine în legătură cu afirmația sa de pe coperta cărții: “Dacă povestea mea dă curaj măcar unui singur om să nu renunțe la visul lui, atunci tot acest efort a meritat.” Până la urmă, tot parcursul său în lumea teatrului a fost un șir lung de suișuri și coborâșuri, ajungând chiar aproape de suicid. Dar spre final a devenit și este recunoscut un mare actor, un actor bun. Ion Caramitru, ca director al Teatrului Național București, le spunea că trebuie să îndure și să se sacrifice, iar într-o pagină anterioară, Marius Manole își exprimă credința că fiecare om primește exact cât merită. Cu cât e dispus să muncească și să se sacrifice mai mult, cu atât mai mare îi va fi izbânda. Interesant, totuși pare să-și mai fi schimbat părerea odată cu înaintarea în vârstă. Îi spune domnului Caramitru “Să mă sacrific de ce? Nu e ca și cum aș face asta pentru părinții mei!” Dacă în trecut era dispus să renunțe la viața lui personală, acum nu o mai face. Vede că există lucruri mai importante. Poate încetează să mai vadă teatrul ca pe un scop ci mai degrabă ca pe un mijloc?

Marius Manole este, la un moment dat, cuprins de depresie. Obișnuia să spună în trecut că cine are două mâini, două picioare și posibilitatea de a munci, nu poate să fie în depresie. Totuși, acest lucru i s-a întâmplat chiar în momentul în care, obiectiv vorbind, o ducea cel mai bine. Avea nevoie de un scop, scop pe care și-l pierduse odată cu închiderea teatrelor în pandemie. Și-a regăsit ușor, ușor scopul prin sport, prin citit, prin a avea grijă de el însuși. A luat totuși și niște pastile. După aceea, a căutat ce anume îi provocase boala. Și-a dat seama că trăia în permanență cu frică. De douăzeci și cinci de ani se culca și se trezea cu gândul că trebuie să fie mai bun și mai bun. Așa a înțeles că frica poate fi înlocuită prin curiozitate. Curiozitatea de a vedea cum va fi, sentiment care îl face să se simtă viu. A învățat să se bucure de spectatori, să le ia din energie, nu să se lupte cu ei. Eu am mai luat o lecție de aici: să nu fiu mândru și să nu-i desconsider niciodată pe oamenii aflați în depresie. De multe ori nu e vina lor și chiar dacă e, nu știu cum aș fi reacționat eu în aceleași condiții, poate aș fi și mai rău, nu am dreptul să îi judec. Gândirea că am de toate, că nu am cum să fiu în depresie, nu e bună. Materialul satisface cel mult nevoie trupului, nu pe cele ale sufletului. Nu pot ști niciodată prin ce împrejurări voi trece, așa că tot ce pot face e să mă rog lui Dumnezeu și să încerc să dau ce am mai bun.

ALEXIE BĂRBIERU, clasa a IX-a A

Sursă imagini:

https://www.tnb.ro/ro/visul-unei-nopti-de-vara#tabs-1