Ce este ințierea? Cum poate fi parcurs drumul către desăvârșire? Este sărăcia o cale către atingerea înțelepciunii divine? Și, oare, este aceasta un mijloc de eliberare a spiritului? Cât de adâncă este legătura dintre suferința și fericirea supremă? Cum pot umilința umană și suferința să apropie muritorii de divinitate? Ce înseamnă să fii sărac în fața lui Dumnezeu? Este aceasta, de fapt, cea mai mare bogăție a lumii?
Toate aceste întrebări primesc răspunsuri sau își adâncesc semnificațiile în romanul lui Nikos Kazantzakis - Sărăcuțul lui Dumnezeu, prin intermediul lui Francisc din Assisi și al fratelui Leo, meniți să se asemene prin diferențele dintre ei.
Călătoria spiritului în lumea oamenilor
Petrecăreț și cheltuitor, cufundat în patima plăcerilor carnale, a distracției, a bogăției și a superficialității, Francisc este înzestrat de însuși Dumnezeu cu cea mai grea misiune a vieții muritorului: să găsească drumul către El. Astfel, plecarea de acasă și renunțarea la confortul plăcerilor materiale reprezintă prima treaptă pe scara desăvârșirii, urcată de Francisc, cu picioarele însângerate, mâinile tremurânde și corpul slăbit, eliberându-se de trupul de păcătos prin sacrificiul suprem: moartea. Totuși, pentru aceasta s-a sacrificat Francisc pe pământ și a rămas loial drumului ce i-a fost predestinat, el fiind cel ales de divinitate pentru a arăta calea către inițierea în Împărăția Cerurilor. A sărutat pe cei bolnavi de lepră, a fost alungat cu pietre pentru că predica „o nouă nebunie”, a mers la Papa, cerând binecuvântare pentru a întemeia o nouă Regulă, a înfăptuit biserici și a strâns comunități de credincioși care, în final, i s-au opus, a fost batjocorit, umilit și izgonit, a fost nu doar un simplu om, ci un reprezentant al lui Dumnezeu pe pământ. Devenind un sfânt ce a predicat și a glorificat sărăcia, s-a căsătorit în mod simbolic cu aceasta și a dovedit că omul trebuie să renunțe la obiectele materiale și să se elibereze de greutatea acestora pentru a putea urca în paradis, așa cum propovăduiește preotul Bernardo, răspunzând la întrebarea lui:
Deschise Evanghelia, puse degetul și citi cu glas tare: „Dacă vrei să fii desăvârșit, mergi, vinde avuțiile tale și dă săracilor, și vei avea comoară în Cer.”
Lupta pentru eliberarea sacrului din profanul existenței
După căutări hazardate și nesatisfăcătoare ale divinității, fascinat de absolut, fratele Leo pornește, alături de maestrul său Francisc, pe drumul sângeros al inițierii, alcătuit din greutăți, umilințe, suferințe și probe aspre ale lui Dumnezeu, depășite prin credință și încredere deplină în acesta. Astfel, cititorul se poate regăsi pe sine în caracterul muritorului Leo, înțelegându-i dorințele și nevoile fundamentale, pe care Francisc le ignora: apă, hrană, haine și adăpost. Lectorul parcurge, în acest mod, același drum, poziționându-se pe sine în locul lui Leo și, astfel, devine un alt discipol al sfântului, reușind să i se alăture măcar cu sufletul, îmbogățindu-se prin replicile sale, prin interpretarea viziunilor în care Dumnezeu vorbea, dar și prin empatia față de suferință și umilință și urcă treptele abrupte ale desăvârșirii, prin care se devoalează sacrificiul necesar credinței adevărate.
Călăuze ale omenirii
Prin opera sa, Nikos Kazantzakis rememorează sacralitatea sacrificiului pentru a dobândi locul pierdut din paradis, odată cu săvârșirea păcatului strămoșesc și, astfel, îi atribuie lui Francisc din Assisi statutul de călăuză a lectorilor, devenind modelul absolut al credinței și al loialității față de aceasta. Devotamentul dus până la extrema morții transcende spațiul, timpul și legile rațiunii. Nikos Kazantzakis coboară figura lui Francisc, o mare personalitate intangibilă, în dimensiunea realității și devine un model accesibil cititorilor, care pot deveni tovarăși în această călătorie, replicile sale fiind adresate lor.
Sărăcuțul lui Dumnezeu, așa cum este numit, este viu și după moarte prin spiritul său care a propovăduit credința în lume, devenind un arhetip al inițierii, dovedind, totodată, că Dumnezeu este Calea. Astfel, reprezentarea lui Francisc în „straie de vrăbiuță”, la câțiva ani de la trecerea acestuia la cele sfinte, demonstrează sacralitatea întregii creații a lui Dumnezeu și încheie una dintre cele mai semnificative povești de iubire pură, oferind cititorilor un ultim sfat, fundamental pentru parcurgerea drumului inițierii:
Nu există lucru mai aproape de noi decât cerul. Pământul e sub picioarele noastre și-l călcăm; cerul este în noi.
Tiana-Theodora Bitta, clasa a X-a D