Destinul e un dans perpetuu al vieții. Un pumn de speranțe, strâns între două palme reci. Printre degete ni se scurg toate câte le-am visat, pentru că ne-am ținut ochii deschiși. O plutire, o umbră îndepărtată, un ”de ce”, care nu lasă loc unui ”pentru că”. Destinul, fără veșminte și, uneori, chiar fără trupuri, trece prin toate viețile, sau prin toți pereții albi de dragoste, văzuți și nevăzuți. Căci de asta n-are trup, ca să aibă toate drumurile, să avem posibilitatea să alegem. Totuși, din toate sensurile de încercare, pe care i le dau eu destinului, i se face un fel de scaun de stat în liniște și câteodată mă gândesc, că poate se odihnește de galopul aripilor, chiar pe ele, ca să ne asculte bătăile inimii.
Și poate râde de noi, destinul. Poate îi plac veșmintele în care încercăm să îl îmbrăcăm. Poate suferă și îi pare rău de noi. Poate ne-ar îmbrățișa, dacă ar putea și ne-ar săruta pe frunte, rugându-ne, poate, să ne ascultăm inima. Căci între om și inima lui este și un timp, dulce și puțin. Atunci când sunt numai ei doi acasă. Oglindință. Adică oglindire și credință. Omul în ea și ea în om. Căci în asta constă, de fapt destinul, adică viața. Și dacă viața e îndrăgostită de moarte? Dacă tot ce facem în viață sunt daruri ale ei, pentru iubita-moarte, care la rândul ei, iubește viața și tot ce primește, moartea le păstrează pentru veșnicie. Dacă destinul nu e moartea, ci însăși viața? Nici nu știm să trăim și avem așteptări de la moarte. Nu de destin trebuie să ne salvăm, ci de noi, iar salvarea stă în iubire, adică tot în inimă. Căci mai rămân credința, nădejdea și dragostea. Iar cea mai mare dintre acestea este dragostea.
Poate că destinul ne este un bun prieten, cum spune Ana Barton, în „Pervazul lui Dumnezeu”. Pentru că noi suntem liberi să credem, să greșim, să regretăm că am făcut-o și să greșim din nou, să alegem, să iertăm și să iubim. Și cine ne-ar putea da atâta libertate, dacă nu un prieten, ca destinul, sau poate, Dumnezeu, care se odihnește și El, probabil, la rândul Său, împreună cu destinul, pe galopul aripilor, încercând să ne asculte bătăile inimii sau lipsa lor. Sau poate dansează Dumnezeu, în ritmul bătăilor inimii noastre, împreună cu destinul. Poate deschid scrisori anonime, din plicuri cu sigiliu, de la oameni, atunci când rămân singuri. Sau poate doar le colecționează, le păstrează pentru mai târziu, pentru că există în ei o dorință, de mulți neînțeleasă, de a redefini verbul „a trăi”. Și când obosesc, încep să cânte. Fie bine, fie stângaci, ei cântă, îi aude sufletul lor. Căci toți avem suflete, dar ale noastre nu știu să asculte, sau să vadă, nici să spere nu mai știu. Le călcăm des în picioare și nici măcar nu ne descălțăm înainte. Ce neoameni!
Credem în apatie. Suntem asediați de noi. Știm că totul este o conspirație. Că cerul este doar o cupola de sticlă și fiecare stea din întuneric e un fir de praf, peste micro-existența celor ce se tem de moarte. Dar nu știm să iubim. O să murim de neiubire. Și de frig. De dor, am murit deja. Nici măcar destinul nu o să ne mai poată salva de noi, iar Dumnezeu o să ne lase să ne dăm singuri seama, dar o să fie acolo. Aproape de inima noastră, printre stele, dansând și cântându-și iubirea pe care o are pentru noi. Și cântă atât de frumos! Am auzi, dacă am ști să ascultăm.
S-a oprit din cântat. E liniște. Îmi aud bătăile inimii. Bubuie. Cred că a început să ne citească scrisorile.