Leonora Carrington, Amor che move il Sole et l'altre Stelle (Iubirea ce rotește sori și stele)
Ana Cojocariu, 9B
***
În cea de-a treisprezecea zi
A celei de-a treisprezecea luni
Al celui de-al treisprezecelea an,
când clepsidra vremii s-a spart la picioarele pruncului
iar în ochii săi am zărit deșerturile unor nopți...
de vară. Da, de vară! Când glasurile disperate
de ciori se amestecau cu țipetele copiilor
ce nu pot să adoarmă, știind că se apropie toamna.
Plânge-n mine și furnica și mioara, zadarnic
încearcă a umple ceea ce mi-a furat apusul,
ultima mea lacrimă, cea care putea uda mii
de flori și învia mii de suflete pierdute
în adâncurile minții.
Cenușiul norilor își plânge în mine veșnicia.
***
Sărutări de lumină dinspre răsărit,
picături de aur și tainic clipocit,
stranii balade de glorie ș-amor
scaldă gâtlejul al florilor odor.
Și-n farmec s-aprind umbrele de nalbă ,
mângâierea de nor pare mai caldă,
privirea căprioarei scapără-n idile.
Soarele-i alături, vine, vine...
Plânge natura și stelele și luna
pe șine se aude jalnică struna
adorației sângerânde, etern strivite
sub ruga șiroindă a trenului de vite
ce se visează strălucitor luceafăr
cu preamărită faimă întru adevăr.
Adevăr... dar viața-i e străină.
menit e să s-adape cu urmă de lumină
din ochii amăgiți cu fericire și speranță
Ai morților.
***
Privește-ți mâna! Cât e de frumoasă, cât e de fragilă...
uite cum din vene se scurg fire de lumină pe asfalt.
Plin de sevă-ți este acum trupul bolnav de-ncrâncenare,
muribund, din el răsare, înfășurat pe inelar,
te strânge, te taie până la carne – un început alb,
ofilit de floare. Să fie oare crin? Nici nu-i simți parfumul...
poate doar o boare amară
ce poartă amintirea sufletelor putrezite ale vremii.
De ce totul în jur se descompune?
Salvează-te! Salvează mâna! Tai-o și agaț-o de perete!
Ce dacă te va privi cu milă?
Ce dacă din ea va curge sânge?
Eudemonie
Copil ce calci nesigur
Din tălpile tale ies scântei
Treptele le sari, să ajungi jos
Te-apleci către pământ.
Nu-ți rătăci privirea
Spre cei de mor și zbiară.
O, soare, treptele cele albe
Ai milă și nu le coborî
C-ai să-ți risipești strălucirea.
Femeie ce dansezi printre stele
În urma ta răsar flori sălbatice
Ce te-mbată cu dor și mirare.
Nu te lăsa vrăjită de parfumul lor,
Fugi, adăpostește-te-n surâsul vremii
E îndoielnică chemarea râurilor.
O, lună, treptele cele albe
Ai milă și nu le coborî
C-ai să-ți risipești veșnicia.
Om bătrân și jalnic ce-ți duci povara,
De regret ți-e plin sufletul acum,
Când norii cenușii îți plâng soarta.
Ei vin din spate, gata să te înghită
Dacă privești cu speranța spre ei
În căutare de lumină.
O, ființă muritoare, tot ce ți-a mai rămas
E să cobori cu amară resemnare,
Până când vei arde în frumusețea crudă
A flăcărilor după care ai tânjit naiv.
Curios pare sfârșitul
Pentru cel ce n-a simțit durerea.
Damnare
Leonora Carrington, Spider (Păianjen)
***
Doamne, taie-mi aripile, nu vreau să zbor.
Lasă-mă suferind pe pământ, muritor,
Și fă ca prin vene să-mi curgă urlete și durere
Dezolant de dulce îmi pare astăzi, atât de târziu,
Nectarul de miere.
Dă-mi chip de rătăcitor, suflet plăpând ca florile vestale
De vreme ofilite-n absența căldurii privirii Tale.
Iar când lumina primelor raze mă va găsi jalnic, plângând
Pielea să-mi ardă în lacrimi de jăratic, să aflu și eu, și Tu,
Al urii gând.
La schimb, voi uda pământul neroditor cu sângele
Animalelor născute din rugăciuni și vise și...
Pretenții de om ce a uitat să spere.
La schimb, voi cruța, în numele tău, Doamne,
Mieii.
Comments