Remedios Varo, The World Beyond (Lumea de dincolo)
Maria Melania Huzum, 9D
Dintotdeauna mi-a plăcut să-mi imaginez tot felul de lucruri. Acest act de „a-ți imagina” înseamnă mult pentru mine, întrucât m-a ajutat să îmi descopăr propria ființă. Poate și de asta am ajuns să dau la jurnalism, la urma urmei.
În propria-i imaginație, omul e stăpân; deși, uneori, s-ar putea să se inverseze rolurile, ajungând sclavul minții sale. Când își imaginează, omul e capabil de orice și poate obține orice. Așa am ajuns să-mi petrec mult timp liber din copilărie creând tot felul de scene fictive: ce-ar fi dacă un dragon m-ar lua de acasă într-o zi? Ce-ar fi dacă toate temele ar dispărea brusc, pentru totdeauna?
În gimnaziu și în liceu, mă plimbam mult, pe oriunde puteam: prin oraș, în vacanțe sau prin cărți. Eram mereu ușor pierdut, și exageram uneori atunci când mă gândeam la niște evenimente din viața mea, indiferent de importanța lor.
Așa că lumea apropiată mie a ajuns să-mi spună „rătăcitorul”.
Le dau dreptate, totuși. În plus, îmi plăcea cum suna: era plin de mister. Păream desprins dintr-o poveste când eram strigat.
Însă acum sunt un om în toată firea. În numele literaturii române, doar sunt un jurnalist! Iar jurnaliștii adoră poveștile oamenilor.
Am și eu o poveste, pe care doresc să o aștern pe hârtie, ca să-mi amintesc mereu cu drag de ea, până când am să mor. Am s-o scriu ca și cum ar fi dintr-un jurnal (ce ironie). Dacă o va citi cineva vreodată după aceea, încălcându-mi intimitatea, nu-mi pasă. Ba chiar cred că mă bucur când mă gândesc la asta. Lumea va vedea astfel ce înseamnă sentimentul în jurnalism.
Totul s-a petrecut acum mult timp, însă amintirile au rămas în suflet, continuând să iasă la suprafață din ce în ce mai des și să-mi liniștească mintea și inima zbuciumată în fiecare noapte, înainte să alunec în somn.
***
„Dacă vreți să nu mă vedeți două zile, duceți-mă într-o bibliotecă.” obișnuiam să-mi spun în gând, pe parcursul primului an de liceu.
Recunosc, am fost un derbedeu în gimnaziu, care nu știa ce vrea să facă cu viața sa. Însă în liceu m-am schimbat.
Am ajuns să fac o descoperire extraordinară într-o banală după-amiază de septembrie. Ascultam muzică în căști în timp ce înaintam pe spațiul plin de iarbă din jurul căii ferate, ce traversa marginea orașului meu. N-am simțit cum pământul s-a surpat sub picioarele mele decât atunci când a fost prea târziu. M-am rostogolit cu un munte de praf într-un tunel subteran. Părea că nimeni nu călcase pe-acolo vreodată. Am decis astfel să explorez puțin, nu-mi păsa de ce urma să spună tatăl meu.
A meritat.
Rătăcind o vreme, am dat peste ceva ce nu credeam că voi vedea niciodată sub pământ.
O bibliotecă.
O bibliotecă uriașă.
Nici nu-mi venea să mă apropii de ceea ce mi se înfățișa dinaintea ochilor. „În numele literaturii române!” am șoptit. Pentru mine era ceva divin: ajunsesem într-o lună de liceu să iubesc literatura la fel de mult cum am urât-o până atunci. Așa că o bibliotecă secretă pentru un introvertit ca mine… vă dați seama cum mă simțeam.
Totul arăta atât de impunător, în ciuda mediului de culoare maronie. Eram un pitic pe lângă acea încăpere, rafturile fiind pline cu volume vechi (dar nici chiar antice) până în tavan. Surprinzător, nu existau multe zone ce deveniseră pradă putregaiului.
Mi-am făcut curaj după ce am admirat priveliștea la lumina telefonului și am început să mă plimb printre rafturi, lăsându-mi degetele gâdilate de cotoarele cărților. Respirația mea crea nori de praf împrejur, în timp ce savuram liniștea și emoția de a te afla într-un astfel de loc.
Am început să scot volume după volume, răsfoindu-le cu grijă în încercarea de a găsi ceva interesant. Recunoșteam câțiva autori celebri: Franz Kafka, Fyodor Dostoievski, William Shakespeare... Ba chiar găseam și câțiva scriitori români, precum Marin Preda sau Ion Creangă. Însă am dat peste cel pe care-l admiram cel mai mult la vremea aceea: Carlos Ruiz Zafón. Citisem recent „Umbra vântului”, care mă fascinase la maxim, și începusem să caut continuarea: „Jocul îngerului”.
Am găsit-o ascunsă în spatele unor volume subțiri. De nerăbdare, am început să lecturez primul capitol chiar acolo, în picioare, la lumina telefonului. Zafón scria atât de bine! Întorceam paginile cu așa o repeziciune, încât am rupt vreo trei, spre dezamăgirea mea.
„Ce să fac? Să plec sau să mai stau? ” m-am întrebat apoi. Mă durea sufletul când mă gândeam că trebuie să mă desprind din acel loc plin de praf. Mi-am jurat să vin din nou. Cu părere de rău, m-am întors la suprafață, astupând intrarea în tunel.
În drum spre casă, am cântărit întreaga situație, și am decis să nu spun nimănui despre descoperirea făcută. Îmi doream să transform biblioteca în propria mea oază de liniște sufletească, unde puteam să mă simt și să fiu eu, fără a mă urmări cineva.
Așa am ajuns să rătăcesc în fiecare zi a săptămânii următoare în subteran, curățând fiecare colț. Tatăl și sora mea începuseră să creadă că devenisem nebun, întrucât abia dădeam pe-acasă. Iar când veneam, umpleam camerele de pământ și de pânze de păianjen. Dar nu-mi păsa: eram fericit cu adevărat.
„Jocul îngerului” am terminat-o extrem de rapid, așa că m-am hotărât să schimb orizonturile, trecând la „Kafka pe malul mării”, de Haruki Murakami. Era interesantă, dar nu așa ca romanele lui Zafón. Începusem să aplic tactica lecturii în paralel, să iau volume acasă, citindu-le pe ascuns în miez de noapte. La liceu eram obosit aproape în fiecare zi, însă asta nu mă oprea din a fi unul dintre cei mai buni din clasă la literatură.
Însă, după vreo două săptămâni, începusem să mă confrunt cu dorința puternică de a spune cuiva despre ceea ce descoperisem. De unde știam atât de multe lucruri. Țin minte că aveam deja câțiva prieteni, dar nu eram suficient de apropiați încă. Să mă confesez unui adult? Niciodată! Ar fi turnat totul la presă. Sora mea n-ar fi înțeles, iar ținerea unui jurnal- hai să fim serioși. Devine penibil să scrii la liceu „Dragă jurnalule”. În plus, simțeam nevoia de a mă adresa unei ființe umane deja existente.
Ce-mi rămânea de făcut?
Într-una dintre după-amiezile petrecute în biblioteca subterană, am găsit soluția: scrisori. Urmam să scriu scrisori unui om pe care-l știam, fără să fie nevoia de a mă adresa și în realitate.
Dar cine să fie destinatarul?
Răspunsul era chiar în mâna mea: autorul romanului „Orașul de abur”.
Carlos Ruiz Zafón.
N-am mai stat pe gânduri și am lăsat cartea deoparte, luând un creion și o hârtie îngălbenită (găsisem peste tot prin bibliotecă), m-am așezat la singura măsuță și mi-am lăsat gândurile și sentimentele să curgă.
23 octombrie
Dragul meu Zafón,
Doamne! Ce penibil suna! Parcă ne știam de-o viață.
Deși am citit doar câteva dintre cărțile tale, pot spune până acum că îmi placi foarte mult. Ai un stil aparte de a scrie. O, ce n-aș da să te întâlnesc, măcar o dată! Însă tu ești mort acum. Am spus-o direct, spre deosebire de tine, care mă ții în suspans cu fiecare dintre paginile tale: nu mai trăiești. Ce-aș fi vrut să te fi descoperit mai demult, să te prind în viață! De ce abia în liceu am început să citesc?
Sper ca în biblioteca asta -biblioteca mea- să aflu cât mai multe despre tine și despre operele tale! Da, am descoperit o bibliotecă abandonată, Zafón! Una din care îți scriu chiar acum. Și care va rămâne a mea, pentru că ție și numai ție îți voi spune despre ea. O, de-ai putea să o vezi: este uriașă! Iar aproape toate cărțile sunt încă întregi! Obișnuiesc să-mi petrec timpul liber aici de când am găsit-o. La urma urmei, eu mă plimb peste tot, dar cel mai mult aici.
Sunt trist că nu-ți voi putea spune toate astea niciodată în realitate.
Al tău om,
Rătăcitorul
Am ascuns scrisoarea în spatele raftului dedicat literaturii române, apoi am plecat senin spre casă, având „Orașul de abur” ascuns în jachetă.
Din ziua aceea am devenit dependent de actul scrierii.
Mă simțeam minunat de fiecare dată când „discutam” cu Zafón. Îi povesteam nu doar despre oaza mea, dar și ceea ce citeam sau opiniile mele cu privire la personajele create din imaginația lui. Corespondența o împrăștiam peste tot prin bibliotecă, majoritatea punând-o la păstrare între paginile romanelor deja parcurse. Poate că tatăl și sora mea aveau dreptate până la urmă: poate chiar eram un nebun. La urma urmei, vorbeam cu un mort.
Într-o noapte, după ce am cugetat puțin la cartea pe care tocmai o terminasem, m-am ridicat brusc din pat, mi-am aprins lampa de pe birou și am început o povestire. Pur și simplu. Mă fixasem doar pe scrisori, încât nu mă întrebasem până atunci cum ar fi să înșir cuvinte pe hârtie într-un alt stil. Și am scris. Și am scris; până la ivirea primelor raze de soare.
În ziua următoare, mi-am recitit textul proaspăt creat: era oribil. Nu-mi place să recunosc, dar acesta este adevărul. Totul era un haos. Am încercat întreg weekendul să revizuiesc și să îmbunătățesc lucrarea, ba chiar apucându-mă să o rescriu de la zero. Însă degeaba: nu-mi ieșea nimic.
Am simțit nevoia să-i spun asta cuiva după ziua de luni, așa că am făcut-o.
17 noiembrie
Dragul meu Zafón,
M-am apucat de scris ficțiune, din dorința de a deveni ca tine. Voiam să văd ce mai pot face cu literele, în afară de a mă adresa ție. Dar nu reușesc să fac nimic: nici proză, nici poezie. Pur și simplu scriu ca un nebun (ce-i drept, sunt puțin nebun), fără vreun rezultat.
Sunt disperat. Am ajuns să mă gândesc doar la încercări și idei ce merită transpuse pe hârtie ca un scriitor sau compozitor adevărat, considerând aproape totul o distragere. Ce să fac, Zafón? Știu că nu-mi vei răspunde niciodată, dar ce să fac?
Poate că așa te-ai simțit și tu la început. Sau poate că ai avut noroc și ai ales din prima ceea ce ți s-a potrivit. N-am de unde să știu.
Am să caut cărți cu reguli despre scris, cel mai probabil. Ce bine ar fi dacă aș găsi aici, în biblioteca mea! Dacă nu, oricum voi face ceea ce-mi place cel mai mult: să rătăcesc cu mine însumi și cu mintea mea.
Mulțumesc că m-ai ascultat din nou!
Al tău om,
Rătăcitorul
Am încercat din nou. Am scris două nopți la rând, despre o fată care investighează un caz în liceul ei, și care se îndrăgostește treptat de un adolescent tăcut și talentat la pictură. Îmi plăcea să lucrez noaptea: era momentul cel mai liniștit din zi, în care nimeni și nimic nu mă putea deranja.
Povestirea aceea a fost și mai rea ca prima. Nu înțelegeam. Îmi doream să fie măcar un text perfect, dar tot ce ieșea din stiloul meu ajungea să devină o prostie.
Am cerut ajutorul prietenilor mei și al profesoarei mele de literatură. S-au bucurat mult să-mi ofere opinii și sfaturi. Și chiar mi-am îmbunătățit stilul. Însă îmi doream să ating perfecțiunea, așa că am continuat să lucrez, până când am obținut o proză scurtă ce m-a satisfăcut din aproape toate punctele de vedere, în ziua când a început prima ninsoare din acel an.
Am plecat cu multă bucurie în acea după-amiază către biblioteca subterană, admirând peisajul alb din jurul meu, dar m-am oprit la marginea căii ferate, uimit de imaginea ce se desfășura înaintea mea.
La intrarea în tunel, pe care o astupam de fiecare dată, erau adunați zeci de oameni cu microfoane și camere de filmat. Se declanșau blițuri la fiecare secundă, iar o voce masculină a răsunat peste toți: „Am găsit o bibliotecă!”, urmată de ovațiile reporterilor.
Biblioteca mea. Oaza mea de liniște sufletească.
Dispăruse.
M-am răsucit pe călcâie și am început să alerg, urcând într-un tramvai la întâmplare. Am cutreierat tot orașul, până la apus, plângând ca un prost. Lumea m-a lăsat în pace, nedorind să deranjeze un adolescent în suferință. M-am bucurat de asta. În acel moment voiam doar să rătăcesc. Oriunde se putea.
Ajuns acasă, n-am vorbit nici cu tata, nici cu sora mea. N-am mâncat, nu mi-am făcut temele. Am stat doar în pat, pe întuneric, fără să scot vreun sunet, în timp ce lacrimile îmi traversau chipul.
„N-am să mai pot intra niciodată...”
„N-am să-mi mai pot petrece timpul liber acolo, devorând carte după carte...”
”N-am să mai pot să-i scriu lui Carlos Ruiz Zafón...”
Atunci am realizat. Zafón. Scrisorile!”
Nu le puteam lăsa acolo. Dacă urmau să fie găsite, lumea ar fi aflat că cineva a fost în bibliotecă. Cei cunoscuți mie ar fi realizat cine este „Rătăcitorul”.
Trebuia să merg să le recuperez. Cu orice preț!
Mi-am tras un hanorac negru și am ieșit în liniște din casă. Am mers pe jos disperat, trăgându-mi suflul abia când m-am văzut în tunel, la loc sigur. Apoi, străbătându-l pentru prima oară cu teamă, am intrat în bibliotecă.
Scena m-a oripilat de cum lumina telefonului meu s-a revărsat în încăpere. Nimic nu mai era frumos, ci doar un haos pe care nu-l pot explica aici. Am început să caut volumele și rafturile în care ascunsesem hârtiile scrise de mine. Având o memorie strălucită, le-am găsit foarte repede pe toate. Le-am strâns în mână, cu tristețe și frustrare, și am decis să redactez o ultimă scrisoare; chiar acolo, chiar în acel moment.
15 decembrie
Dragul meu Zafón,
Aceasta e probabil ultima mea scrisoare adresată ție.
Au găsit-o. Au găsit biblioteca.
A fost invadată astăzi de zeci de investigatori și reporteri. A fost răscolită pentru cercetare.
M-am întors în miez de noapte, pentru a șterge orice urmă a prezenței mele, inclusiv să iau corespondența noastră. Îți scriu acum de aici, cu mâhnire și groază: totul e distrus. Cărțile sunt aruncate, paginile sunt rupte, rafutrile sunt dărâmate. E o imagine oribilă. Ce bine că nu ai cum s-o vezi!
Sunt sfâșiat, Zafón. Aici uitam suferința pe dată, fiind înlocuită de pură fericire și ușurare. Aici am descoperit multe dintre romanele tale și am început să discut cu tine. Aici mi-am descoperit pasiunea pentru scris. Cum să renunț la locul ăsta?
Îmi doresc să nu fi existat presă niciodată. Ba nu! Îmi doresc să nu fi existat niciodată oameni cu suflet rău în acest domeniu, care fac totul cu disperare. Nu pentru asta este făcut jurnalismul.
Iar în acel moment am căzut pe gânduri: tot ce scrisesem era adevărat, în special ultimele rânduri. Atunci mi-am dat seama de ceva: de ceea ce îmi doresc să fac în viață.
Asta e. Asta vreau să devin: un jurnalist cu inimă, să demonstrez lumii că oameni buni se găsesc peste tot, indiferent de meserie. Acesta este drumul meu, Zafón. Îți mulțumesc că m-ai ajutat să-l descopăr!
Orice va fi de-acum, să știi că mereu te voi plăcea, chiar dacă tu nu mai trăiești. Voi păstra scrisorile în amintirea ta și a acestui loc.
Mă bucur că am descoperit biblioteca. Mi-a făcut anul de liceu mult mai frumos, iar tu m-ai făcut fericit de fiecare dată. Mulțumesc!
Al tău om, pentru totdeauna,
Rătăcitorul
Am privit acea încăpere pentru ultima dată, zâmbind. N-am luat niciun volum, ci doar am plecat, făcându-mi urmele să dispară.
În sfârșit știam de ce nu eram un bun scriitor de ficțiune: nu eram făcut pentru asta, ci pentru jurnalism.
Am făcut din nou turul orașului într-un tramvai, admirând imaginile de basm cu zăpadă, și am intrat în casă când a răsărit soarele.
***
Aceasta e povestea mea. Povestea pe care am vrut neapărat să o văd transpusă pe hârtie.
Off… Am spus că voi scrie totul ca pe un fragment de jurnal. Însă iată că am ajuns să mă adresez unor oameni pe care nici măcar nu-i cunosc și nu cred că îi voi cunoaște vreodată.
Cred că totuși îmi pasă dacă lumea va afla despre mine sau nu. Iar eu sper că voi ajunge cunoscut. Îmi fac treaba cu pasiune? Normal; doar sunt un jurnalist, în numele literaturii române! Pun sentiment în ceea ce realizez? Pun. Orice poate rămâne în sufletul cuiva, dacă a fost făcut cu sentiment, până la urmă.
Comments