Roberta Herb, VII D
Pentru că asta e stânca de la intrarea oricărei peșteri cu istorii ale unuia care știe să spună povești. O stâncă pictată, pătată de urmele artistului, însă imposibil de descifrat.
Se spune că, odată ce ajungi la intrare, simți cum își fac loc sentimente străine, cum se furișează și se ascund în colțurile sufletului tău. Auzi pași... pașii unui ideal, urmele unei dorințe rătăcite și te cuprinde teama de necunoscut. Vezi în fața ta stânca, tăcerea care împiedică vorbele să iasă, să te îmbrățișeze și să te ridice până la stele, eventual uitându-te acolo în bezna cerului părăsit de lună.
În cele din urmă, îți faci curaj, atingi piatra rece, te uiți fix la zidul ce te desparte de frumos. Auzi șoaptele ce vin din peșteră, secretele rostite în celălalt univers, tainele neînțelese de trecătorii zilnici. Te simți din ce în ce mai neputincios, dar continui să strigi în limba ta moartă, în speranța salvării în care nimeni nu mai credea și, la un moment dat, zărești scânteia. Lumina slabă ce anunță o posibilă șansă de evadare sau, mai bine spus, de intrare într-o nouă lume, un nou spațiu ferit de realitate. Vezi privirea caldă a paznicului învechit ce păstrează misterul, ce cunoaște timpul și regulile acelei fantezii și întâmpină călătorii curioși, urmărind încercările fiecăruia de a găsi limita dintre cele două oglinzi paralele, dintre cele două aripi de înger.
Savurezi puțin câte puțin razele albe, tragi cu ochiul și vezi secvențe din tărâmul minunat ce se află de cealaltă parte, miroși parfumul trandafirilor, a florilor de primăvară și ți se pare că te zărești chiar pe tine, inima ta dansând pe un ritm aproape inaudibil pentru ascultătorii din lumea reală.
Apoi reușești să pășești... să devii parte din poveste, dar eziți. Ți-e teamă că nu aparții, că te-ai bloca într-o buclă, departe de fosta ta umbră, dar ceva te împinge să continui. O dragoste înflăcărată, o pasiune încâlcită printre rândurile unei poezii, un sentiment asemănător cu primul zbor al unui fluture... delicat, stângaci și totuși perfect. O lume lăuntrică... un suflet de artist, de scriitor, de povestitor deschis în fața ta, deschis în fața unui nou început, o nouă stâncă înlăturată pentru a ajunge la esență, la peșteră.
Am fost și eu odată acea fetiță pură, inocentă, acel nou început, acea mână timidă ce muta stânca pentru prima dată. Am simțit toate stările fantomatice, am văzut luna ce strălucea mai tare acolo și am auzit toate notele cântecului de pe fundal.
Se mai spune că tot ce trăiești atunci, trăiești doar o singură dată, dar nu trăim asta oare mereu, însă devenim prea distrași ca să mai observăm portarul și globul său de sticlă în care ține misterul? Spargi felinarul... iei întotdeauna un ciob cu tine și, din păcate, lași enigma să se evapore în timp. Observi codurile de pe pereți și cu fiecare vizită mai dezlegi unul și încă unul, până când te ivești de frica că curiozitatea ar putea să te părăsească.
În final, te întristezi... ți-e dor de poveștile tinereții, ți-e dor de tot ce era și ce erai. Uiți îngerii din peșteră, uiți cântecul, uiți însemnătatea speranței. Rămâi cu un miros de lalele, cu o amintire despre diminețile în care te trezeai invadat de întrebări fără răspuns, cu o amintire despre fiecare vizită, fiecare pas, fiecare urmă pe care inconștient ai lăsat-o.
Lalele... totuși, când pleci, iei cu tine o parte din acel infinit și lași și tu un semn, un cod, o fărâmă din sufletul ce se ascundea în tine. Eu am lăsat un buchet de lalele... cu gândul la acel parfum halucinant simțit când am privit pentru prima dată picturile de pe stâncă, aparențele, cu gândul la sentimentele mele trecătoare și la dorința de a da timpul înapoi.
Comments