Vincent van Gogh, The Yellow Books (Cărțile galbene), 1887
Bianca Ababei
În lumea poveștilor
Plouă neîncetat de câteva zile bune. Părea că soarele s-a supărat pe întreaga natură, așa ca a chemat-o pe sora lui mai mare, ploaia, să trimită șiroaie dese care să se rostogolească cu repeziciune peste aleile orașelor. Mașinile înoată prin apa ce curge din înălțimi, pe când zeci de copii echipați corespunzător se bucură de salturile acrobatice în bălțile cristaline.
Nu-mi place ploaia, așa că am decis să mă adăpostesc înăuntru și să mă uit liniștită pe geamul ud, ce sclipea din cauza picăturilor imense de apă. Nu după mult timp petrecut la fereastră, am zărit o clădire nouă pe care scria „Bibliotecă”, pe strada de vizavi. Când apăruse acolo? Aceasta părea mică, dar avea ceva misterios ce mă atrăgea, așa că am decis s-o vizitez acum cât n-aveam ce face. Mi-am luat ghetele de ploaie de la bunica, umbrela multicoloră și am plecat spre bibliotecă.
Pe drum, milioane de cristale reci cădeau din cerul cenușiu. Ajunsesem repede, ceea ce era bine, așa că fără să irosesc timpul m-am așezat pe un scăunel și am început să analizez cărțile. Deodată, o carte groasă, cu filele grele de noapte și coperțile scorojite mi-a atras atenția. Am decis să o cercetez. Am luat-o de pe raft și am deschis-o încetișor. Brusc, ceva neobișnuit s-a întâmplat. M-am trezit într-un alt târâm. Totul era incredibil! Firele de iarbă erau bombonele minuscule, copacii erau din turtă dulce sau acadele, iar norii erau din vată de zahăr moale. Prin văzduh mirosea a dulciuri. Nu după mult timp, mi-am dat seama că eram în lumea lui ,,Hansel și Gretel”, eu fiind fetița poznașă. Am stat un pic pe gânduri, apoi am decis să caut căsuța de turtă dulce a vrăjitoarei. Imediat ce am intrat într-o poieniță fermecătoare, am văzut căsuța acesteia și am deschis ușa din ciocolată. Într-o clipită m-am trezit cu totul într-un alt loc. Îmi era puțin frig. M-am uitat în zare și am observat că eram la Polul Nord. Totul era înghețat, iar pe jos, zăpadă scârțâia sub picioare. Dintr-odată cineva m-a atins pe umăr, iar când m-am întors să văd cine e, am înțeles că sunt în povestea ,,Crăiasa Zăpezii”, deoarece aceasta se afla în spatele meu.
Speriată fiind, am încercat să alerg, dar preț de o secundă am realizat că mă aflam pe o cărare lungă. Iarba smărăldie îmi bucura privirea. Pe cap aveam legată o scufiță roșie ca macii însângerați și purtam o rochie cu danteluță de aceiași nuanță. Eram chiar ea, Scufița Roșie și mă bucuram că o pot ajuta pe bunica. După mult timp de mers, am ajuns la căsuța bunicii, dar ce să vezi, când să intru pe ușă m-am teleportat într-o încăpere închisă.
Imediat mi-am dat seama că sunt în bibliotecă, pe scăunelul pe care mă așezasem pentru a citi cartea fabuloasă. Eram mirată, dar și confuză, neștiind dacă totul a fost o întâmplare reală sau imaginară. Și în ziua de azi îmi amintesc cu mare plăcere de călătoria mea în lumea poveștilor, dar această taină va fi păstrată în cel mai ascuns ungher al inimii mele.
Alexia Adăscăliței
O vară plină de amintiri
Asfințitul își cobora încetinel aura sa sfântă la nivelul solului rece și plin de fuioare verzi de iarbă. Simțeam că sunt singura care încă îl mai privește în această splendoare a lui, plină de taine și emoții.
Este o seară toridă de vară, iar eu și prietenele mele ne-am întâlnit în parcul ce ne-a oferit atât de multe momente frumoase împreună. Mireasma rece pe care o aducea duiosul zefir se plimba printre pletele noastre împletindu-ne cosițe.
Era liniște... se mai auzeau doar vorbele neîncetate ale părinților și hohotele de râs care au făcut tot momentul de neuitat.
Soarele pesemne se îneca in miile de fire de smarald ce le creștea pământul. Foșnetul fluturilor de jad începea să sune a toamnă. Vara era pe sfârșite, dar cred că a uitat să-si adune căldura de printre ramurile siluetelor de lemn.
Am împărțit foarte multe momente frumoase din vacanțe și tabere, niște momente pe care nu cred că le voi uita vreodată. Fuiorul poleit cu aur al poveștii era lung ,dar plin cu zâmbete, feeric .
Era o atmosferă nemaivăzută și pe care nu cred că o voi uita vreodată. Nu mai era urmă de rază de soare in văzduh. Acestea sunt cele mai frumoase amintiri.
O zi alături de Ionel, un copil problematic
În ultimul timp nu am fost chiar un copil-model, nu prea îmi așezam lucrurile la locul lor și nu eram foarte organizată.
Astăzi însă, când m-am apucat de temele pentru școală, m-am pomenit cu un spiriduș în cameră, care a spus că îmi va da o lecție. Neștiind la ce se referă, dar totuși fiind curioasă, spiridușul a dispărut din cameră.
Dintr-odată am auzit un ciocănit nerăbdător la ușă. Mă întrebam cine poate să mă viziteze, având o cameră dezordonată. Când am deschis ușa, îl văd: era chiar el, Ionel, Ionel Popescu. Era îmbrăcat impecabil, cu hainele călcate și ordonate, părul aranjat, dar chipul îi trăda deja spiritul poznaș. De cum a intrat în casă, a început să se uite curios prin jur, iar eu știam că va urma o zi plină de peripeții.
L-am invitat în camera mea, unde aveam câteva jucării așezate frumos pe rafturi și cărți ordonate pe birou. Primul lucru pe care l-a făcut Ionel a fost sa ia un trenuleț de jucărie și să-l pună pe podea, imaginându-și că se află într-o cursă nebună.
-Uite, uite, ce viteză are! a strigat el vesel, în timp ce trenulețul făcea ture rapide prin toată camera. Din nefericire, într-o curbă prea strânsă, trenulețul s-a răsturnat, oprindu-se sub pat. Ionel a râs zgomotos și a zis:
-Nu-i nimic, mai facem o tură! Faptul că se simțea așa de confortabil într-o casă străină mă îngrijora.
Aici a început planul meu de răzbunare. Am decis să îl fac să regrete faptele, așa că i-am spus:
− Ionel, știi ceva? Hai să facem ordine împreună, că doar ai fost și tu părtaș la toata distracția. L-am rugat să mă aștepte în cameră cât eu îmi pregăteam misterioasa capcană.
− Desigur, voi face ordine, dar să nu mă lași singur mult timp! a spus el aprobator.
Prima capcană a fost simplă, dar eficientă: am întins pe hol o sfoară la nivelul gleznelor, chiar în fața ușii. Într-un colț al camerei am agățat o mașinuță destul de moale. Tot ce trebuia să fac era să o las să cadă la momentul potrivit.
Când l-am chemat afară din cameră, mașinuța i-a lovit piciorul, făcându-l să cadă. Acest lucru m-a făcut să mă întreb dacă am mers prea departe sau chiar merita să fie lovit. Oricum ar fi fost, i-am oferit o lecție importantă.
Ionel și-a cerut scuze pentru toată harababura creată. L-am iertat, iar astfel am devenit prieteni buni și Ionel a devenit un copil mai ordonat. Am primit și eu, la rândul meu o lecție importantă. De atunci nu am mai fost niciodată dezordonată.
O primă zi de școală unică
Prima zi de scoală a fost ,fără îndoială, un amestec de emoții pentru mine. Cu inima bătându-mi mai repede ca de obicei, m-am trezit devreme, iar gândul că urma să-mi întâlnesc colegii și profesorii dintr-o nouă clasă mă făcea să fiu entuziasmată, dar și puțin îngrijorată.
M-am îmbrăcat cu uniforma curată și îngrijită, pregătită cu două seri înainte din cauza entuziasmului meu excesiv.
Ajunsă la școală, am simțit cum atmosfera era vibrantă, plină de copii care râdeau și povesteau. M-am îndreptat spre curtea școlii, unde am dat peste o mulțime de fețe cunoscute, ce pesemne îmi urmăreau orice mișcare greșită. Mi-am întâlnit câțiva prieteni din vechea clasă, dar m-am simțit și mai bine când am văzut-o pe Eva, cea mai bună prietenă a mea. Împreună, ne-am aventurat spre sălile de clasă pline de curiozitate.
Când ne-am așezat în bănci, am observat că noua noastră profesoară, doamna dirigintă era diferită. Avea o abordare prietenoasă si energică iar zâmbetul său ne-a făcut să ne simțim imediat mai relaxați. La final, doamna dirigintă a promis că vom avea multe activități creative pe parcursul anului.
Momentul meu preferat a fost atunci când mi-am dat seama că nu trebuie să fie intimidantă clasa a cincea ci doar o nouă aventură.
David Alupoaie
După Marin Sorescu
Unde fugim de-acasă oare?
La New York, în America mare?
Sau în Britania cea ciudată,
unde se conduce invers în toată?
Poate în Italia inundată,
care ca o cizmă arată?
Ne-am decis, mergem la aeroport
și ne cazăm lângă râul Olt.
Am mers și prin munți, printr-o pădure,
unde era un urs ce căuta mure.
În mașină am jucat un joc de noroc.
Era de cărți, evident,
dar timpul tot a trecut lent.
Pe drum am mai și mâncat,
până ne-am săturat.
Drumul a fost foarte lung,
iar când am ajuns,
am mers la o frizerie să mă tund.
Am discutat, ne-am jucat,
dar am ajuns de unde-am plecat.
Lacul
Lacul suav sună,
ale lui valuri îi cântă-n strună.
Barca lin alunecă spre malul lacului,
printre trestii.
În ea stau și mă gândesc:
ce să fac, cum să trăiesc?
Stelele în lac se scaldă,
în mijloc e luna dalbă.
În jur doar codrii se zăresc
și iar mă-ntreb:
ce să fac, cum să trăiesc?
Un stol de păsări pe deasupra zboară,
unde era soarele odinioară.
Peste codri se zăresc niște case mai răzlețe,
printre ramuri și printre bețe.
Acum lacul e adormit,
până-n zori stă liniștit.
Cântul apei te alină,
iar legănatul bărcii te adoarme.
Nu se mai aud niciun fel de larme.
Spre mal eu mă îndrept,
dar parcă drumul nu e drept.
Ba la stânga, ba la dreapta,
barca se duce
pe unde o mână soarta.
Eu aș vrea s-ajung pe mal,
dar parcă merg în zadar.
Lacul mă plimbă pe el,
poate fără niciun țel.
La început a fost cuvântul
La început a fost cuvântul.
Unii le spun repede ca gândul.
Unii le greșesc,
alții altele tălmăcesc.
Dar toți pentru cuvânt au o-ntrebare:
unde și cum s-a născut el oare?
Un om s-a hotărât într-o zi
să plece-n căutare.
Unde s-a născut cuvântul, oare?
Se știe că el a fost de la-nceput,
dar oare cum s-a făcut?
În această căutare,
el a întâlnit cuvântul „floare”.
Acesta i-a spus omului nostru să facă stânga
la casa cu numărul patru.
Zis și făcut.
Omul a urmat totul de la început.
Apoi a întâlnit cuvântul „metal”.
Acesta i-a spus să facă stânga după deal.
Dar apoi s-a întâlnit cu un alt cuvânt,
iar acesta i-a spus să o ia după vânt.
Și s-a tot întâlnit și cu alte cuvinte,
dar omul tot nu s-a învățat minte.
Dar, într-un final, a-ntâlnit cuvântul „albine”,
care i-a spus că de fapt cuvântul s-a născut de la sine.
Acum, el s-a-ntors din călătorie
și le-a spus tuturor:
„Cuvântul s-a născut de la sine, fraților!”
Dar nimeni nu l-a crezut.
Și de-atunci e mereu abătut.
Dar acum, știința a aflat:
totul este adevărat!
Darius Chifan
Frica...
Atunci când aripa nopții se așternuse peste pământ, iar toate viețuitoarele necuvântătoare erau deja adormite, eu un băiat de unsprezece ani încă nu ațipisem.
Nu pentru că nu îmi era somn, ci din cauza gândurilor. Am avut în timpul zilei câteva momente libere, în care am stat și m-am gândit la mai multe lucruri, până când am ajuns la temeri. Am cugetat și am cugetat la acest subiect și, la un moment dat, mi-am dat seama că de fapt nu știu ce mă sperie. După mai mult timp de gândit la acest lucru, am căpătat dorința arzătoare de a afla ce mă sperie, dar tot nu am scos-o la capăt.
Dar totul s-a schimbat pentru că am primit un mesaj care m-a ajutat să înțeleg lucrurile într-un alt mod... Când eram în pat, am clipit, iar apoi m-am trezit într-un loc întunecat.
M-am uitat în jur și am văzut două siluete stranii, una era a unui animal și una a unui băiețel puțin mai scund decât mine. M-am apropiat de ei , îmi păreau destul de cunoscuți, parcă îi mai văzusem undeva. Când am ajuns la o distanță mică de ei, mi-am dat seama că erau două personaje dintr-o carte pe care am citit-o. Când am ajuns lângă ei, s-au prezentat:
-Eu sunt Val.
-Iar eu sunt Malila.
-Eu, spuse băiatul, și cu prietena mea te vom ajuta îți îndeplinești dorința, cea de a afla ce te sperie, dar trebuie ca la final să îți înfrunți frica.
-Dar eu nu știu de ce mie teamă!
-Asta e și ideea, trebuie să îți dai tu seama, noi nu îți putem oferi răspunsul, dar te putem ajuta să îl găsești...
Iar apoi au dispărut. Rămăsesem nedumerit. După câteva secunde, siluetele celor două personaje s-au arătat peste tot, m-am gândit că acestea sunt doar iluzii, și chiar aveam dreptate de fiecare dată când mă apropiam de cele două siluete, acestea dispăreau. Nu știam ce se întâmplă, iar asta mă copleșea. După câteva momente iluziile nu s-au mai arătat, în schimb au început să se aducă niște voci, acestea erau ale Malilei și ale lui Val, aceste spune neîncetat: ,, Suntem aici, găsește-ne" .
Am căutat și am căutat, dar tot nu îi puteam găsi. Aceste glasuri mă făceau să mă simt nesigur. La un moment dat, vocile au încetat, dar de data asta se auzeau niște pași care veneau direct spre mine. Eram panicat, dar toată panica a dispărut atunci când am avut revelația; singura mea frică era cea de a nu ști.
După ce mi-am dat seama de acest lucru, Val și Malila au apărut din nou și mi-au spus:
-Bravo! Știam că vei afla o modalitate prin care să îți găsești frica! Și uite că ți-ai îndeplinit și dorința!
-Mulțumesc!
Iar apoi m-am trezit și mi-am dat seama că era doar un vis. Dar tot am fost bucuros că mi-am găsit frica...
Nicolae Dragoslav
Raza-n abisul fricii
Partea I
Băiatul se uita în zare
Spre învolburata mare
Lăsată-n uitare.
Cine-ar putea să omoare
Azurul de sub soare?
Deodat' s-a deschis o poartă
- Părea a duce spre adevărata artă -
Deodată, din boltă,
Cade-o rază sfâșiată
Aproape moartă,
A cuiva soartă...
Marea cu spume
Vrea să sugrume
Raza ce geme,
Ce vrea să-ndrume
Voioșia din lume.
Deodată, un val robust,
Fugea spre rază, ca o săgeată
- Drumul spre trai e foarte îngust -
Însă raza s-a năpustit peste mare
Cu o strălucire care
Băiatul o vedea,
Însă... mai mult, o simțea.
Partea a II-a
Lumina acoperea oceanul,
Îl strângea la pieptul călduros
Nu exista ceva mai frumos;
Valurile s-au potolit
Cel cumplit,
Fiind ostenit
Și marea a-dormit.
Raza presăra peste mare
Bucățele mici de soare
Dezmierdând marea cu blândețe
Împingând valurile spre mal.
Băiatul se uita la mal
Căci a văzut ceva special.
Printre valuri neputincioase
Se juca ceva vital:
O bucățică de soare
Ce se scăldase-n mare,
Plutind peste spume,
Furia să sugrume.
Prin ochii săi înlăcrimați
Marea vedea bucuria
Nu-i asta vedenia:
Că-i dispărea mânia!
Partea a III-a
O mireasmă-mbietoare
L-a atras ușor spre mare.
Această floare are
Un lucru magic, care
Era dezmierdat de soare.
Cum ai putea să omori
Aceste preafrumoase flori,
Ce trăiesc ca niște surori?
Prin acestea înflorește și dispare
Câte-o emoție lăsată-n uitare.
Printre care voioșie, mirare...
A făcut schimb de priviri
Cu niște amintiri:
Într-o toamnă răcoroasă
Cu frunze cărămizii
Stătea pe masă
O floare făloasă
Cu alte flori aurii.
Mireasma lor se-mprăștia
Lăsând să curgă bucuria.
Avea miros îmbătător
Ce-l împărtășea tuturor.
Doi fluturi au venit,
Pe flori au poposit,
După ce vântul i-a gonit.
Au sosit și două-albine
Așteptând pe flori de rubine.
Multe zumzete-au pornit
Și pe băiat l-au adormit...
Legenda hărniciei
Într-o lume de spiriduși
Lenea bătea pe la uși.
Niciun pitic nu avea zel:
"Mi-e somn!" "Și mie la fel!"
La început, totul era perfect
Până când a apărut un defect.
Lenea triumfa
Iar timpul trecea..
Cum spuneam, perfect la-nceput
Până când totul a devenit .. lut..
Pământul roditor și negru
Crăpături a primit.
Chiar și întunericul lugubru
Înghețat a devenit..
Niciun spiriduș nu mai putea
Leneveală a crea.
Trebuiau să se-ntrețină, desigur
Aducând fiecare câte-un mugur
Și hărnicia a-nceput să-nflorească
Prietenia să crească:
"Vii cu mine? Duc oile să pască."
Mario Gheras
Dorințele împlinite
Pe când soarele apunea, amurgul se-ntindea și luna se înălța, eu îmi terminasem temele de weekend. Pentru ziua de marți, când dezbăteam această temă, am citit cartea „Val și Cetatea Sufletelor”. Cartea a fost surprinzător de frumoasă. Aventurile personajelor au fost foarte multe și scurte, dar totuși interesante; cartea era emoționantă, iar ilustrațiile erau importante pentru înțelegerea poveștii. Unele ilustrații au fost dificil de înțeles, iar altele ușoare. După ce s-a întâmplat în acea noapte, am înțeles cartea de sute de ori mai bine…
M-am dus la culcare după un weekend minunat și am adormit imediat. Deodată, m-am pomenit într-un palat uriaș, cu un băiat deschizând o ușă și fiind foarte mirat de ceea ce vedea înăuntru. A intrat în cameră și a ieșit după câteva minute înlăcrimat, dar cu un zâmbet pe chip. S-a întors spre mine și m-a întrebat cine sunt. Și atunci am realizat că acel băiat, plin de lacrimi, era Val.
Deodată, în timp ce lumina din palat a dispărut și a reapărut, Val nu s-a mai văzut și Malila a apărut în fața mea, sclipind. Aceasta m-a observat de când a apărut și mi-a spus că, în cazul în care nu-mi găsesc dorința cea mai puternică, cartea va dispărea, Val va dispărea și el, și asta va fi și soarta ei. I-am spus Malilei că aveam nevoie de ajutorul ei, iar aceasta a reușit să scoată două cuvinte: „Nonori” și „frică”.
Nu știam cum să ajung la Nonori, dar, ca prin magie, Târgușorul pe roți a apărut lângă mine. M-am urcat ușor pe platformă și am bătut la ușa casei lui Nonori. Bărbatul m-a primit în casa lui și, după ce a auzit de la mine spusele Malilei, mi-a dat o piatră care se făcea roșie atunci când mă îndreptam spre frica mea. Acesta mi-a spus că i-ar fi dat și lui Val piatra aceea, dar, prin aventurile băiatului până la casa lui, și-a învins frica cea mai mare.
În următoarea secundă, Târgușorul a dispărut și am pornit la drum spre cea mai mare frică de-a mea. După câteva ore de mers, am ajuns la o cameră mare și spațioasă, dar fără nimic înăuntru. Când am vrut să mă întorc, ușa s-a închis, blocându-mă înăuntru. Am stat ore întregi blocat, fără scăpare și speriat; singurătatea mă deprima. Nu mai puteam rezista. La un moment dat am realizat că toată lumea conta pe mine, așa că m-am ridicat încrezător și am încercat să rup ușa. Aceasta s-a deschis singură, iar eu am căzut la pământ ca un bufon, încercând s-o lovesc.
Mi-am dat seama că cea mai mare frică a mea era să fiu singur, iar prin încrederea insuflată mie de Malila, mi-am învins frica. Apoi, prima și cea mai mare dorință a mea a fost să-mi găsesc pisica, să ne jucăm, pentru că o iubeam enorm. Liniștea care a durat câteva minute a fost întreruptă brusc de un mieunat cunoscut. M-am îndreptat în direcția zgomotului și am ajuns după ceva timp la pisicuța mea. Aceasta stătea cu burtica în sus, dorind să fie mângâiată. Ne-am jucat ore întregi și m-am trezit dintr-odată în patul meu, pisica mea dormind lângă mine.
Marți, la clasă, am vorbit la ora de română despre carte, am fost foarte activ și am răspuns mult. Mi-a plăcut enorm acest lucru, deoarece am învățat despre carte și din experiențele mele. Se simțea de parcă Malila și Val mă ajutau să răspund, ei fiind parcă în viață.
Nu voi uita niciodată această carte minunată și nici aventurile mele prin palat!
Mario Gheras
Repararea trecutului
Pe când soarele era în vizită în împărăția cerului, eu și Ion Popescu ne-am dus la Casa Memorială „Ion Luca Caragiale”. Ion avea aceeași vârstă, același nume și același comportament ca un personaj din povestea „Vizită...” de Ion Luca Caragiale.
Ajunși la Casa Memorială, am cumpărat bilete și am intrat. Ion căuta prin casă ceva despre povestea „Vizită...”. Acesta a văzut, în final, pe perete, un poster despre poveste și m-a chemat la el. Ducându-se mai aproape de poster, Ion s-a lovit cu piciorul într-un obiect și a căzut lat la pământ. Am strigat la el să nu se mai prostească, dar acesta nu mi-a răspuns. M-am îndreptat spre locul unde a căzut Ion și, deodată, îl văd întins pe pământ.
Totul era diferit. Multe cărți au apărut, iar dulapurile și sertarele erau ca noi, pe când înainte erau stricate și vechi. L-am trezit pe Ion și atunci am înțeles ce s-a întâmplat. Calendarul arăta data de 5 ianuarie 1884.
— Ne-am întors în timp! strigă Ion îngrijorat.
— Nu te teme! am spus eu cu o voce puțin îngrijorată. Poate vom reuși să vedem ce este cu asemănările dintre tine și Ion din poveste.
Am decis să ne despărțim și, dintr-odată, l-am auzit pe Ion cum vorbea cu un bărbat. Pentru că eram curios, m-am apropiat și am realizat că vorbea cu scriitorul Ion Luca Caragiale. Prietenul meu l-a întrebat, în final, pe scriitor despre povestea „Vizită...” și, în următoarele secunde, Caragiale a scos cartea dintr-un sertar și a șters dintr-o ilustrație mâna lui Ion.
Ca prin magie, mâna băiatului a dispărut și-n viața reală. După aceea, Caragiale i-a spus să-și refacă mâna și să modifice scrisul cărții când se comportă urât sau iresponsabil.
Ion a făcut fix acest lucru și, ca printr-un miracol, se simțea mai bun și mai bucuros ca niciodată. Am mers înapoi cu Caragiale la locul unde am călătorit în timp și, dintr-odată, am ajuns înapoi de unde am plecat. În schimb, era ceva diferit la cameră. Calendarul arăta data de 5 ianuarie 1884.
Deodată, a apărut pisica mea lângă noi. Ion nu s-a comportat la fel ca alte dăți, când a văzut-o. În loc să încerce să lege picioarele unele de altele, acum o mângâia și zâmbea ușor la auzul torsului ei.
De atunci, Ion a fost un copil neschimbat, bun și generos, bucurându-se de copilărie cu respect pentru toată lumea.
Mihnea Horhogea
Cetatea Sufletelor e în noi
- Se ridicară din pat si, auzind glasul Tiei chemând-i la micul dejun, se repeziră înfometați spre bucătărie, ca sa ia micul dejun si sa se pregătească pentru lungul drum spre casa, spuse mama, închizând cartea si potrivindu-și pe nas ochelarii de citit.
- Și acum, la somn, mâine e o noua zi si o noua carte ne așteaptă cu bucurie, sa fie citită din scoarța în scoarță! mai spuse mama, ieșind din camera, dar nu înainte de a mă înveli bine si de a mă mângâia pe frunte.
E târziu, în noapte. Am împărtășit povestea lui Val si a Malilei împreuna cu mama, am simțit ca și ea avea nevoie să o citească împreuna cu mine, așa că, după câteva rânduri, i-am propus sa o citim împreuna. Mama avea lacrimi în ochi când am terminat-o, pentru ca aceasta poveste ne-a unit si ne-a amintit si noua de cineva drag, un bunic cu par nins de nea, tatăl mamei mele.
Închid ochii și un drum cărămiziu mi se așterne în fața ochilor, e drumul către casa de la țară a bunicilor mei. În fața porții mă așteaptă Val, Malila si....bunicuțul meu drag. Inima mi se umple de bucurie dar imediat mă întreb daca visez, totul pare atât de real!
Malila și Val îmi fac semne să mă apropii si parcă prind aripi în timp ce alerg spre căsuța bunicilor. Bunicul e îmbrăcat cu salopeta lu de pescar si nici bine nu apuc să ajung lângă el că îmi pune îmi mană o undiță, invitându-mă pe malul Bistriței, care curge aproape. Val si Malila mă încurajează din priviri să îl urmez, asigurându-mă, totodată, că vor fi aici la întoarcere. Il prind pe bunicul de mână si simt căldura palmei lui mari si bătătorite de muncă. Ce dor mi-a fost de el! Mi-a lipsit atât de mult! A plecat atât de repede dintre noi iar temerea mea cea mai mare a fost aceea ca nu știe cat de mult în iubesc si cât de mult înseamnă pentru mine.
Mă năpădesc amintiri cu el purtându-mă pe umeri, bucuria zilei de Crăciun în casa bunicilor, plimbările prin oraș, uitând de noi, spre disperarea bunicii care ne aștepta cu masa de prânz.
-Bunicule, ești bine? îl întreb, parca temându-mă de răspunsul lui.
- Sunt bine, dar știi ce sunt bine? Sunt bine pentru că mă uit la tine în fiecare zi si simt cum îți sunt în suflet, vad asta în inima si în ochii tăi. Știu că plecarea mea ți-a lăsat un gol, dar zi de zi regăsesc in tine bucăți din mine si din viața noastră împreună. Vreau să știi că te iubesc enorm și sunt aici ori de cate ori ai nevoie de mine. E suficient să pui capul pe pernă si să intri în lumea viselor, aici vom fi tot timpul împreună.
Ziua trece repede, prindem o mulțime pe pești pe care îi aruncam înapoi în apa, așa cum făceam de fiecare data când mergeam la pescuit împreună. I-am povestit bunicului ce am făcut în ultimul an de când nu ne-am văzut iar el m-a ascultat parca sorbindu-mi cuvintele. O lumină albă l-a înconjurat tot timpul si atunci am știut: bunicul meu e bine.
Spre seară ne-am pornit spre casă, unde ne așteptau Malila si Val. Am știut ca am nevoie de ei ca să mă întâlnesc cu bunicul, poveste lor e si povestea mea. Val mi-a promis ca, de fiecare data când voi vrea să aflu vești despre bunicul meu, e suficient să deschid cartea aventurilor lui și ale Malilei, iar, în noaptea aceea, bunicul mi se va arăta în vis. Cu o ultimă îmbrățișare, mi-am luat rămas bun de la bunicul, care m-a îmbrățișat strâns, m-a asigurat de toată dragostea lui și mi-a promis că mă va aștepta oricând să pescuim împreună pe malul Bistriței.
M-am trezit când soarele mi-a mângâiat chipul. Adormisem cu cartea în brațe. M-am repezit spre bucătărie unde mama savura cafeaua de dimineață.
-Mamă, nici nu îți poți imagina ce am visat, i-am spus, atât de entuziasmat, încât cuvintele mi se revărsau ca un șuvoi din apele Bistriței noastre dragi, a mea și a bunicului meu.
Pe tărâmul zeilor
O vacanță la mare este mereu un moment special din “Vara” fiecărui om.
În luna lui “Cuptor”, vânturile m-au purtat pe aripi de mătase, în Țara Zeilor, Grecia.
Pe când anii curgeau în direcția opusă, vechii greci și-au îmbinat forțele cu zeii pentru a clădi o lume greu de imaginat în ziua de azi, din care noi acum putem admira doar o bucățică mică.
Când am ajuns acolo nu puteam ignora briza jucăușă a mării, de un albastru intens, care îmi amintea de Poseidon, zeul mărilor și al oceanelor.
Nu ai fi putut nega că plajele aveau o frumusețe aparte. Nisipul parcă era poleit cu aur, iar șezlongurile maronii de pe plajă formau un mozaic care se întindea până la orizont, parcă infinit.
Timp de șapte zile, am înotat alături de peștișorii viu colorați și am admirat peisajul muntos, desprins dintr-un vis.
Tărâmul Zeilor m-a lăsat cu multe amintiri frumose. Când am plecat, am fost un pic supărat dar am rămas cu speranța că voi revedea Grecia cât de curând posibil.
O întâmplare “Magică”
Cu ocazia onomasticii mele, părinții mei mi-au făcut cadou un bilet la un spectacol de magie, al unui magician faimos.
Odată intrat în sala mare si decorată frumos, am observat că lângă locul meu stătea un băiețel, îmbrăcat elegant.
− Poate un nou prieten, mi-am zis.
M-am așezat lângă el, dorind să facem cunoștință, dar întâlnirea nu urma să decurgă în felul în care mă așteptam eu. I-am spus cum mă cheamă, iar în loc de un răspuns normal, am primit un:
− Să știi că ești urât!
− Vai! Ionel! Nu e frumos! zise mama băiatului, pe un ton pițigăiat.
În timpul spectacolului Ionel a stat cu picioarele pe scaunul din față, iar când magicianul a spus că are nevoie de un voluntar, Ionel a fost scos în față de către mama lui. Însă el i-a spus magicianului că se plictisește și l-a întrebat dacă are un trabuc, pentru că el are poftă de fumat. L-a și cotrobăit pe săracul scamator prin buzunare, după unul.
Tot spectacolul am fost bombardat de vorbe precum: “ești un scamator slab”, “mai bine stăteam acasă”, “bani irosiți pe bilet” și, către mama sa “mami, e groaznic, eu m-aș fi priceput mai bine! ” .
Din fericire, cei doi au plecat înainte de finalul spectacolului, așa că am reușit să mă bucur în liniște de ultimele clipe de magie.
Eva Olariu
O seară de neuitat
Primul concert pe Arena Națională este mereu o amintire deosebită pentru o fetiță de unsprezece ani. Oameni entuziasmați, cântând într-un glas cu solistul, dansul grațios de lumină al laserelor și basul care parcă ne bătea ritmul în suflete au creat cel mai frumos trăit de mine în această vacanță.
Admiram cum, printr-un zbor lin, alunecau spre mulțime miliarde de confetti și de artificii, o adevărată explozie de culoare. Spectacolul de nuanțe, admirat de pe umerii tatălui meu, a fost o priveliște încântătoare, plină de armonie și emoții nemaipomenite!
Pe întregul stadion domnea o atmosferă magică, o bucurie generală, un freamăt de euforie și energie greu de exprimat.
Voi păstra mereu această amintire în suflet, dar seara ar fi fost incompletă fără furtuna înfiorătoare ce s-a iscat mai târziu.
La sfârșitul concertului, o grămadă de nori plumburii s-au adunat în văzduhul întunecat, gata-gata să pornească un adevărat atac asupra Pământului! Într-o clipă, o armată de stropi cristalini s-au revărsat spre noi, înțepându-ne fără milă. Fulgerele, bicele înflăcărate, loveau aprig bota de onix. Tunetele asurzitoare își băteau tobele zgomotos, îngrozind natura. Oamenii speriați alergau cât îi țineau picioarele, căutând disperați un adăpost. Copacii întristați din parcul unde ne-a prins potopul își aplecau capetele, iar broscuțele înfrigurate săreau nelămurite în fața noastră în timp ce călcam prin bălțile până la genunchi. Totul era un haos!
Acesta a fost primul și singurul moment din viața mea în care pelerina de ploaie nu a avut niciun rol: cu ea sau fără, eu și părinții mei am ajuns ciuciulete. Seara, la căldură, am băut un ceai fierbinte și am gustat o plăcintă delicioasă.
Ce aventură!
O zi împlinită
Îmi amintesc perfect acea zi: cerul plumburiu parcă împrăștia neobosit lacrimi peste străzi și peste oraș. Curtea școlii se umpluse de bălți murdare în care frunzele căzute pluteau ca niște mici insule. Copiii se grăbeau spre clase, încercâd să evite noroiul care părea să fie peste tot.
În această hărmălaie, mergeam încet, cu privirea ațintită spre pământ, atentă la detalii pe care alții le ignorau. La un moment dat, pe marginea unei bălți mari de noroi, am observat un gândac care se zbătea disperat. Picioarele lui încercau să se agațe de ceva, dar de fiecare dată când părea că se ridică, aluneca din nou, fără speranță. M-am oprit imediat, privindu-l cu interes. Parcă era desprins dintr-un film de groază: avea un corp mare, cu o carapace neagră, iar picioarele lungi și subțiri erau acoperite de perișori fini și lipicioși, care se mișcau de fiecare dată când încerca să se salveze. În timp ce mă gândeam cât de respingător arăta, am constatat cum ochii lui mici, de un negru strălucitor, păreau să mă privescă direct în ochi, provocându-mi un sentiment de neliniște.
Mi s-a făcut tare milă de el și am hotărât să-l ajut, însă gândul că odată ieșit din noroi va zbura spre mine, mă va atinge sau mă va mușca, îmi dădea fiori reci pe șira spinării.
După câteva minute de gândire, mi-am învins teama: am luat o crenguță și, cu mâna tremurându-mi de emoție, l-am cules din nori și l-am așezat pe o frunză uscată. Inima îmi bătea să-mi spargă pieptul. Gândacul a părut să se oprească pentru o clipă, ca și când ar fi vrut să-și arate recunoștința, apoi s-a pierdut în frunzișul ruginiu.
În ziua aceea m-am simțit deosebit de mândră. Câțiva copii curioși se opriseră lângă mine și acum mă lăudau pentru isprava mea, iar unul chiar a strigat că sunt curajoasă.
Dar acum îmi dau seama că nu admirația colegilor mei m-a făcut să mă simt împlinită, ci faptul că am salvat o viață. Orice ființă, fie ea mică și neînsemnată sau mare și înfricoșătoare, merită să trăiască, iar faptul că eu am salvat-o, mi-a umplut sufletul de satisfacție.
Vis cu Val și Malila
Noaptea se așternuse peste oraș precum o mantie întunecată de catran. Imediat și-au făcut apariția, ca niște licurici ai cerului, o puzderie de steluțe împrăștiate deasupra noastră ca într-o poveste fermecată, de mâna nevăzută a măritului Univers.
Într-o îmbrățișare blândă, pleoapele s-au lăsat peste lumea mea precum o cortină, croind o cărare spre alt tărâm, unul numai al meu. Aici nu poate veni oricine, se pătrunde numai cu invitație, iar în seara aceasta m-am hotărât să-i chem pe Val și Malila.
Luna mare și argintie aștepta cuminte la fereastra mea larg deschisă. Încetișor, tălpile ni s-au desprins de viața reală și am pășit, la început cu teamî, iar mai apoi din ce în ce mai siguri. La un semn, ca și cum ar fi avut o coregrafie dinainte stabilită, misterioasa regină a nopții a început să se rostogolească blând între stelele luminoase de pe cer și încet-încet, s-a întors sus, la locul ei. Imaginea pe care o puteam admira de aici ne-a tăiat răsuflarea: mii de taine nedescoperite, mistere bine păzite ale necuprinsului.
Precum o buncă blândă, care le spune seara povești nepoților, luna a început să ne arate lumea ei. Așa am cunoscut o planetă micuță, aflată undeva la marginea Universului.
- Este Planeta Sufletelor, ascunsă în inima unei galaxii îndepărtate...începu ea. Nimeni nu poate ajunge acolo, decât atunci când îi vine timpul, așa ca bunicul tău, Val!
- Dar nu se vede bine de aici, suspină Malila dezamăgită. Putem să ne apropiem, ca să ajungem la ei?
Oftând, blânda lună ne mângâie pe toți trei pe creștet. Apoi, ne avertiză că asta ar putea fi o aventură mult prea periculoasă. Călătoria în Univers este plină de necunoscut și de capcane. În orice moment, am putea fi acoperiți de un nor de praf interstelar sau înghițiți de una dintre miliardele de găuri negre. Toți cei care au încercat să ajungă acolo, nu s-au mai întors vreodată.
Noi ne-am uitat speriați unul la altul, iar decizia a venit foarte rapid și fără nicio ezitare: am hotărât să rămânem în siguranță. Zâmbind, luna își întinse apoi, grațios, brațul ei auriu și feri perdeaua întunecată a nopții. Apoi ne-a destăinuit faptul că are un cadou pentru noi și ne-a invitat să privim spre micuța planetă. Emoțiile pe care le aveam toți trei erau cu adevărat puternice:
- Uite-l pe bunicul! strigă Val.
- Și pe frații mei! adăugă Malila încântată.
Atunci am putut observa cum rudele dragi ale prietenilor mei ne priveau încântate. Cu lacrimi în ochi, Val și-a salutat bunicul cu mâna, iar Malila le-a arătat carapacea ei în formă de inimioară. Ceilalți au răspuns cu semne ,care, traduse, trădau toată iubirea din lume.
Asistând la această scenă, eu am fost extrem de fericită. Mi-am dat seama că dorul și dragostea pot fi alinate prin amintiri și că imaginea celor dragi ne poate hrăni sufletul și trata cele mai ascunse suferințe.
Casele cu două fețe
Pe strada mea toate casele sunt gri sau albe, doar una este albastră și are o grădină încântătoare, plină cu floarea soarelui.
Într-o zi senină din vacanța de vară, când am trecut în plimbare prin fața casei albastre, m-am oprit să îi admir grădina cea minunată. Florile sale cu pălăriile aurite zâmbeau mângâiate de brațele blânde ale regelui ceresc. Firele de jad ale ierbii valsau grațios în bătaia vântului pe melogiile greierașilor violoniști. Cerul azuriu, parcă pictat de mâna unui artist talentat, zborul lin al fluturașilor de ametist și buburuzele pestrițe ce urcau pe tulpinile lungi și subțiri completau acel peisaj feeric.
Deodată, am auzit o voce timidă: era o pălărie de floarea soarelui care mă îndemna sfios să mă apropii. Privind cu atenție, am observat cum, printre tulpinile aliniate, se contura o potecuță. Curioasă, am înaintat neîncrezătoare, fascinată de necunoscut.
La început, drumul a fost ușor, iar eu pășeam fără nicio problemă, continuând să merg pe cărare. Pe măsură ce înaintam, drumul devenea din ce în ce mai dificil și mai anevoios, iar la un moment dat s-a umplut de scaieți și mărăcini care mi se prindeau de haine. Deși m-am împiedicat și m-am zgârit în ei, nu am ezitat nicio clipă și am înaintat mânată de curiozitate.
Chiar atunci o viespe amenințătoare cu un ac gros s-a îndreptat spre mine, gata-gata să mă înțepe. Norocul meu a fost că în acea clipă o rafală de vânt a alungat-o departe, salvându-mă pentru moment. Dar pericolele nu s-au terminat: după un timp, un câine fioros, a început să latre, speriindu-mă îngrozitor. Fără să stau pe gânduri, am luat-o la fugă, disperată și am crezut că viața mea se va sfârși, când am ajuns în fața unui gard. Cu inima bătându-mi nebunește m-am apucat zdravăn cu mâinile și am sărit pe partea cealaltă. De îndată ce m-am dezmeticit, am observat că mă aflam pe altă stradă, cu aceleași case, doar că de data aceasta puteam să le privesc din spate. Spre marea mea mirare, locuințele pe care eu le cunoșteam gri și mohorâte, erau pe această parte colorate și curțile lor pline de copilași care se jucau veseli. În contrast cu ele, casa care până acum fusese colorată devenise acum gri și posomorâtă. Privite de aici, toate lucrurile erau exact pe dos.
Deodată, din soare s-a desprins o rază diafană, care a căzut pe pământ. Imediat, din ea s-a întruchipat o zânuță ce mi-a vorbit:
- Potecuța pe care ai trecut azi este precum cărarea vieții: vei avea parte de aventuri, vei întâlni dușmani care te vor împiedica și prieteni care te vor ajuta. Chiar dacă uneori crezi că unii vor să-ți facă rău, realitatea îți va demonstra că poate fi exact opusul. În viață, lucrurile au două fețe: una întunecată, pesimistă, iar cealaltă veselă și colorată. Tu vei avea parte de ambele și vei avea ocazia să decizi singură pe care dintre ele dorești să privești.
De atunci, eu admir doar partea optimistă a lucrurilor: chiar dacă uneori e greu să ajungi la ea, în final vei fi răsplătit pe măsură.
Teodora Pleșu
O vară cu o pară
Îmi amintesc cu drag de verile când mă întorceam la ţară, la bunici, la locurile magice pe care în Iaşi, oraşul în care locuiesc, nu le poţi găsi. Însă cel mai mult mă caută amintirea verii când am înfăptuit ceva unic, ceva ce nu credeam că s-ar fi putut întâmpla vreodată. Voi spune ce-am făcut mai târziu. Mai întâi trebuie să vă povestesc cum a început totul.
Tocmai ajunsesem la bunici, ca în fiecare vară. Muream de plictiseală! Îmi uitasem toate colile de desen şi cărţile acasă. Obligată să merg în grădină, pentru ca sunt foarte statică, m-am supus şi am pornit pe potecă, până la vale. Ca în fiecare an, părul din livadă era încărcat de fructe zemoase şi aurii. Parcă era la piaţă şi aştepta ca cineva să-i cumpere “marfa”. M-am “oferit” eu sa-i fiu client şi am luat o pară. Voiam să muşc din ea, însă m-am gândit să o păstrez pentru mai târziu.
În fiecare zi mă uitam la pară: era galben-aurie, perfect simetrică, fără vreo pată pe ea, şi îmi încăpea perfect în mâini. Avea şi forma unei feţe, aşa că, într-o zi, i-am făcut un spectacol bunicii în care para era meu, iar un morcov mai mic şi subţirel era fratele meu. După o săptămână, am observat ceva bizar: para nu se stricase deloc. Era la fel de frumoasă ca în prima zi. Oricum nu voiam să se strice, căci mă cam ataşasem de ea. Îi arătam casa, curtea şi câte şi mai câte. Când dormeam cu ea (şi asta devenise un obicei), nu se strivea deloc.
Acum va trebui să acceptaţi următorul lucru, aşa cum vi-l voi spune: PARA PUTEA VORBI! De aceea mă ataşasem eu de ea. Aceasta îmi spusese toate tainele din lumea ei şi nu mă mai săturam să o ascult. Am aflat astfel că florile de păr sunt albe, nu roz, că la început şi ea a fost o floare şi că perele îşi doresc să fie culese de mâini de copii, dar nu toate primesc darul acesta.
Zilele plictisitoare şi toride deveniseră de acum o poveste. Para îmi devenise o prietenă de care nu mă puteam despărţi. Dar vara era pe sfârşite. Nu mai puteam petrece mult timp cu ea, aşa că am hotărât să păstrăm aceste amintiri într-un mod inedit: să scriem o carte. Para mi-a dictat povestea ei, iar eu am făcut ilustraţiile.
Poate că toate fructele vorbesc, încercând să ne spună povestea lor, dar noi nu le acordăm atenţie. Eu am fost însă norocoasa care a vorbit cu O PARĂ.
Sofia Popa
Spre Palatul din nori
Într-o zi sclipitoare de vară, am vrut să descopăr un tărâm magic. Când eram mică, mama-mi povestea despre Palatul-din-Nori. Așa că am decis să caut comoara unică a tinereții.
Când am pășit în pădurea din fața casei, am simțit cum am învins bariera realului și am intrat în oceanul nesfârșit al imaginației. Dintr-odată-l văd pe Val cum vorbește cu prietena lui țestoasă, Malila. Val este un vechi prieten de-al meu, ne știm de la patru ani, așa că ne-am bucurat să ne revedem, mai ales că nu ne-am văzut de mult timp. Băiatul m-a întrebat unde mă duc, iar eu i-am povestit despre comoara tinereții. El și țestoasa s-au oferit să vină cu mine și am zburat toți spre Pitica Ocrotitoare.
Pitica tocmai alegea flori din grădina ei întinsă, unde sunt plante aurii și argintii. Ea ne-a observat și ne-a întrebat cu ce ne poate ajuta. Malila a zis că găsim drumul spre Palatul-din-Nori și vrem să aflăm dacă ea știe cum se poate ajunge.
-Voiam și eu să găsesc comoara tinereții, spuse Pitica Ocrotitoare, așa că un vrăjitor mi-a dat o piatră, care luminează când te îndrepți către drumul bun.
Ne-a oferit stânca fermecată și ne-a urat mult noroc. Am pornit spre o pădurice solitară și am văzut un mare balaur feroce. Se pare că de fapt era foarte prietenos. Mi-a povestit Val despre el, iar eu am aflat că îl cheamă O și este un balaur poet.
Piatra începea să strălucească și părea ca este un diamant în razele soarelui, ceea ce indica faptul că drumul spre Palatul-din-Nori este știut de O.
Dragonul, observându-ne, a spus:
-Bună ziua, oameni buni!
Iar vă plimbați haihui?
-Ne scuzați, stimate domn,
Am vrea să vă întrebam,
Oare știți unde se află,
Palatul-din-Nori, iată? răspunse Malila.
-Treceți pe drumul cu flori,
Apoi în Orașul Dezastrelor,
În el veți vedea o scară,
Ce vă duce în văzduh, iară,
Acolo veți găsi,
Comoara tinereții.
-Mulțumim, domnule O,
Ne-ați fost de mare ajutor!
Ne-am continuat drumul pe o cărare cu flori multicolore, ce se înălțau printre ierburile de smarald. Ele ridicau privirea ori de cate ori noi pășeam pe poteca magică.
Dintr-odată, am ajuns la o margine unde începea un ocean de flori. Lalele, brândușe, trandafiri, narcise, crini, până și gura-leului se aflau în marea de plante. Deodată, toate florile s-au transformat în prințese. O narcisă-prințesă ne-a condus pe toți trei spre o ușă ce părea că duce spre nicăieri. Prințesa ne-a explicat că alte ființe nu aveau voie în acel loc, deoarece, altfel, s-ar fi transformat în flori.
Ne-am speriat și ne-am repezit spre ușă. Am deschis-o și ne-am trezit într-un oraș care se clătina din colo-n colo. Am fugit spre un adăpost și înăuntru Val a zis:
-Cred că acesta este Orașul Dezastrelor!
-Dar cum o să ieșim din el? am întrebat eu, îngrijorată.
-Știu! a zis Malila, observând niște oameni care se certau. Pământul se clătină, deoarece lumea se cearta! Ce-ar fi să-i liniștim cu muzica?
-Bună idee, Malila! am răspuns, impresionată.
Am urcat scările clădirii și am descoperit că ne aflam într-o operă. Am găsit un clarinet, un fluier si o chitară. Le-am luat și am fugit spre centrul orașului, unde se desfășura cearta.
Am început să cântăm și tot orașul a rămas silențios. Încet-încet, tot mai mulți locuitori s-au alăturat împreuna cu noi. În loc de cuvintele aruncate peste tot, în centrul orașului a apărut glasul duios al muzicii.
Val a observat o scară din nori ce ducea spre cer și ne-a chemat la ea. Am început încetișor s-o urcăm. În capătul ei era un castel de diamant. Am intrat în camera mare și am văzut regele-unicorn. Acesta ne-a spus:
-Dacă vreți să deschideți comoara tinereții, trebuie să răspundeți a cea mai importantă întrebare din lume: Fără ce lucru nu putem trăi?
Este o clipă de liniște, apoi eu strig:
-Iubirea!
- Corect! aprobă regele-unicorn.
În același timp, se deschide o ușă secretă după care se află comoara. Regele-unicorn l-a deschis folosindu-și cornul puternic și am simțit cum energia unei noi puteri mă învăluie. De emoție, m-am împiedicat și am simțit în cădere că mă îndrept spre pământ.
M-am trezit în patul meu și am realizat că totul a fost un vis. Dezamăgirea de moment a dispărut când am descoperit că am deja ce este mai important: prietenii și familia.
Bogdan Ruscanu
Să te topești pentru soare...
Fragmentul din cartea “Omul de zăpadă care voia să întâlnească soarele” scrisă de Matei Vișniec care m-a impresionat se referă la momentul în care omul de zăpadă a vorbit cu soarele și l-a rugat să le asigure cele necesare supraviețuirii prietenilor săi pe parcursul iernilor următoare. Soarele i-a îndeplinit dorința și, în plus, l-a ajutat să rămână alături de amicii săi pentru totdeauna “transformându-l” într-un nor care să-i permită supraviețuirea și pe durata verii.
Piesa de teatru s-a simțit ca o ameliorare a situației descrise în carte, deoarece jocul actorilor a oferit poveștii un plus de originalitate. Abordarea diferită a făcut ca momente delicate să fie primite cu zâmbetul pe buze de către public, noile personaje reușind să ne stârnească amuzamentul. Spre deosebire de reprezentarea pe scenă, lecturarea volumului a indus emoții și stări mult mai profunde, acesta concentrându-se asupra complexității situației personajului principal care, în parcursul său spre idealul de a întâlni soarele, trebuia să renunțe la sine și să se topească.
Lumea fără cuvinte
Era o dimineață târzie de vacanță și, ca de obicei, m-am lăsat trezit de razele blânde ale soarelui. În fiecare zi îmi savuram micul dejun de unul singur, mă jucăm de unul singur și lucram de unul singur. Trăiam într-o lume foarte izolată, în care cuvintele aveau rost doar pe hârtie, întrucât niciodată nu reușeam să îmi împărtășesc gândurile și ideile cu ceilalți.
De fiecare dată când ieșeam din casă, observam că nimeni nu reușea sa stabilească un contact vizual cu altcineva, deoarece toată lumea era extrem de sfioasă. În acea zi am decis să fac o plimbare prin pădurea fragedă din apropierea cetății. În timp ce admiram brazii impunători, covorul de mușchi și surâsul pârâului, am observat că, rătăcind la fel ca mine, era un copil căruia la rândul său îi era teamă de ceilalți. M-am holbat lung la el fiindcă era prima dată când am avut curajul să mă uit direct în ochii cuiva și să îi observ blândețea din priviri.
Nu am avut ocazia să ne “spunem” mai multe pentru că ne-am găsit în preajma unui urs fioros care, de îndată ce ne-a văzut, a început să alerge furios către noi. Fără să stăm prea mult pe gânduri, ne-am luat de mână și am strigat amândoi îngroziți “Fugi!”. Deodată însă ursul s-a împiedicat de o buturugă și, spre teroarea dar și amuzamentul nostru, s-a ciocnit de un stejar uriaș. Când ne-am apropiat de urs, am observat că acea buturugă nu era decât carapacea unei broaște țestoase!
În urma căzăturii, ursul adormise. Am început amândoi să râdem în hohote de neatenția fiorosului animal. În drum spre casă am aflat că Malila era numele țestoasei iar că băiatul, Val, era la fel de dornic să-și găsească un prieten ca și mine.
Când am intrat în cetate, vorbind și povestind, lumea ne privea în mod straniu și, în mod involuntar, au auzit despre întreaga peripeție. Astfel, la finalul zilei, toți locuitorii orașului ascultau plini de curiozitate întâmplarea noastră hazlie. Tăcerea a fost înlocuită de un freamăt parcă nesfârșit. În acea zi, pădurea care ne-a adus împreună a pus capăt vieții într-o lume anostă și fadă, lipsită de cuvinte.
Aventură în Gibraltar
O amintire îndrăgită din această lungă vacanță de vară este excursia din Gibraltar. Orașul se afla la poalele unei stânci foarte înalte care acoperea peste jumătate din teritoriul frumoasei colonii britanice.
Am început călătoria plecând din Ronda, un oraș încântător din sudul Spaniei. Priveliștile acestor munți și dealuri erau fascinante, putând admira recoltele de măslini și copacii aurii.
Odată ajunși în Gibraltar, am început să urcăm străzile abrupte care se aflau pe marginea prăpastiei. Prima oprire am făcut-o într-un punct de observație orientat spre Maroc, însă vederea clară era blocată de norii ce umpleau cerul. A doua oprire a fost la peștera St. Michael’s, săpată adânc în inima stâncii. Încăperea era plină de stalactite și stalagmite și am putut admira minunatul joc de lumini multicolore, lumini proiectate pe formațiunile vechi de milioane de ani. A treia oprire am făcut-o fix în vârful stâncii, acesta oferind o vedere spectaculoasă asupra plajei. Platforma instalată era din sticlă și am putut observa valurile mării chiar sub picioarele mele! A patra stație a fost la căsuța maimuțelor, unde am reușit sa hrănesc micuțele vietăți. Printre mâncărurile lor preferate se număra, pe lângă fructe, legume sau insecte (parte a alimentației naturale) și biscuiții, ciocolata și prăjiturile cu care sunt “servite” de către turiști. La oprirea finală am coborât printr-un tunel folosit atât în timpul Marelui Asediu cât și în al Doilea Război Mondial, tunel care traversa întreaga stânca.
A fost o zi plină de peripeții și de aventură, de care îmi voi aminti cu drag. În plus, abia la finalul excursiei, am aflat că am avut șansa nemaipomenită de a mângâia o maimuță și de a rămâne cu șapca pe cap!
O zi împreună cu Ionel
Abia începuse vacanța și zi de zi simțeam lipsa socializării cu colegii mei. Prin urmare, m-am gândit că ar fi o idee bună să-i propun lui Ionel să meargă la bibliotecă împreună cu mine.
Ajunși în fața intrării, am observat că atmosfera părea ca a unei zile de luni, întreaga încăpere fiind mai pustie decât de obicei. Totuși, toți oamenii prezenți erau foarte tăcuți, parcă absorbiți de noile universuri de cunoaștere pe care le descopereau cu fiecare pagină citită. În acel moment, Ionel a început să strige cu voce tare “Bună ziua tuturor!”, făcând întreaga sală să tresară. Ne-am îndreptat apoi spre un birou iar Ionel și-a trântit zgomotos rucsacul pe bancă. După aceea, a început să alerge spre un raft plin de cărți cu cotoare frumos colorate, încercând să ajungă la una albastră, așezată pe raftul cel mai înalt. Bineînțeles că nu a dorit să ceară ajutorul, răsturnând astfel zecile de cărți meticulos aranjate.
Văzând haosul din jurul lui Ionel, l-am luat de acolo în încercarea de a-l domoli. În drumul nostru spre pupitru, am observat că unul dintre rafturi părea mai părăsit și mai neîngrijit decât celelalte. Când ne-am îndreptat către el, am mai observat faptul că una dintre cărți ascundea o scânteie palidă. Când am deschis-o împreună, parcă acea lumină s-a revărsat asupra noastră. Nu am înțeles exact ce s-a întâmplat, însă eram dornici să aflăm ce secrete mai ascundea volumul misterios.
Astfel, după ce am deschis cartea la locul indicat, ne-am apucat să o citim. Ionel nu se mai comporta în modul lui caracteristic, fiind neașteptat de liniștit. Și eu mă simțeam parcă mai calm. Când am citit pagina spre care indica lumina, am observat că scria cu litere boldite “BUNELE MANIERE”. Am continuat să citim capitolul cu interes. După ce ne-am terminat sesiunea de lectură fără niciun alt incident, am pus în liniște cartea la loc, am închis ușa cu grijă și am salutat politicos, în șoaptă, la plecare.
Și în acea clipă am înțeles de ce, dintr-o dată, ne simțeam și ne comportam în mod neobișnuit: cred că am fost vrăjiți să avem un o atitudine politicoasă! Sper însă ca Ionel să nu piardă vraja vreodată!
Anastasia Scripcă
Un vis împlinit
Noaptea s-a așternut peste Cetatea Sufletelor, locul unde ajung oamenii și ființele de pe pământ atunci când pleacă de lângă cei dragi. Luna, zeița nopții își așează steluțele sclipitoare pe cerul întunecat, în timp ce inundă toate odăile din cetate cu lumina ei palidă. Pleoapa grea cedează și îmi acoperă ochii sticloși de aur, apoi cad într-un somn adânc din care parcă nu mai voiam să mă trezesc. Vorbe nemaiîntâlnite și voci necunoscute încep să se audă și să îmi tulbure liniștea.
Mă ridic pe cele patru lăbuțe negre ale mele, sar pe pervaz și privesc un băiețel și o broască ce par a veni de pe pământ. Aceea era șansa mea să îmi îndeplinesc dorința odată pentru totdeauna. Mă apropii de ei timidă și îmi fac curaj a vorbi:
-Miau! Bună seara! Sunt Bisckyt, pisicuța neagră din Cetatea Sufletelor.
-Bună! Eu sunt Val, iar ea este prietena mea Malila. Te putem ajuta cu ceva?
-Da! Aș dori să îmi îndeplinesc cea mai arzătoare dorință a mea: de a mă întoarce înapoi la stăpâna mea pe care am părăsit-o cu câțiva ani în urmă. Toată lumea spune că este imposibil, până și eu știu asta, dar ei nu știu că nu trebuie niciodată să renunțăm la visele noastre. Voi sunteți speranța mea! Credeți că m-ați putea ajuta?
-Sigur! au spus ei. Ne vom da toată silința.
Urcați pe un nor de vată, alb și pufos am pornit în călătoria noastră spre pământ. Drumul nostru era croit din steluțe de către luna ce ne veghea din moment în moment. Deodată, stropi mari și înțepători au început să cadă din înaltul cerului. Un potop mare avea să înceapă. Norul nostru imediat s-a preschimbat într-unul de plumb. Îngrozirea noastră a fost că norii plângeau creaturi monstruoase care au distrus toate steluțele ce ne îndrumau în aventură. Zburam în toate direcțiile în afară de cea spre pământ. Orice speranță era spulberată.
Deodată, o puternică lumină s-a revărsat peste văzduh. Din Împărăția Cerului și-a făcut apariția unicul și strălucitorul soare. Războiul ceresc a început. Din tabăra adversă veneau creaturi urâte, săgeți și sulițe, toate crude și fără suflet, însă din împărăție erau aruncate mingi de foc ce nimereau creaturile transformându-le în păsări gingașe și melodioase.Săgețile erau raze de lumină care doborau norii plumburii, iar mingi de bunătate erau trimise și preschimbate în norișori albi și pufoși. Soarele mândru a câștigat, iar războiul a încetat.
Atunci, a apărut curcubeul, trimis de soare care ne-a purtat pe aripile lui până pe pământ. Mi-am luat rămas bun de la amicii mei cu promisiunea să-i vizitez, apoi am plecat spre casă.
Pe sub gardul maro precum ciocolata pătrund și ajung în grădina mult visată: cu iarba verde și fragedă, abia încolțită, cu flori multicolore plantate și cu fluturași gingași pe care abia îi așteptam să-i prind. Intru în casă și, cuprinsă de fericire și de entuziasm sar în brațele stăpânei care deja era inundată de lacrimi dulci. Torc cu putere și miaun cu glas subțire și melodios. Mă alint de mâna ei, apoi mă încurc printre picioarele dragei mele stăpâne.
O rază blândă de soare îmi gâdilă mustățile. Un fluturaș gingaș poposește pe coada mea lungă. Mă ridic pe cele patru lăbuțe ale mele, sar pe pervaz și privesc aceeași Cetate a Sufletelor din care încă nu plecasem.
Comentários