Sunetul copilăriei sau Povești, vise și visuri... inspirate de "Mendebilul" lui Mircea Cărtărescu

• Alexandra Aramă - Un univers între vis și realitate...

• Sofia Călugăru - Ca o stea divină

• Alexandra Aramă - În fiecare zi, același vis...

• Alexandra Prisecariu - Visul

• Cosmin Rizea - Gravitare prin echivalență

• Casandra Deliu - Războiul

• Cătălina Iov - O noapte distanță de la vis la realitate

• Denisa Siminiceanu - În sfârșit mă simțeam acasă

• Emilia Florea - Bunicul

• Ioana Diaconița - Regăsire

• Maia Rînzăscu - Peste un an...

• Maya Huțanu - Acesta este doar începutul...

• Sofia Călugăru - Transformarea

• Olivia Achirei - Un pahar cu apă rece aruncat peste față

• Ana Luiza Cojocariu - Annabelle

Alexandra Aramă

Un univers între vis și realitate...

(gânduri, idei, impresii, emoții despre Mendebilul, de Mircea Cărtărescu)

Este copilăria o trăire veșnică? Depinde de noi dacă spiritul inocenței dăinuie în sufletele noastre toată viața, sau dacă îl pierdem în încercarea de a supraviețui realității crude din jurul nostru. Povestirea Mendebilul din volumul Nostalgia al lui Mircea Cărtărescu prezintă lupta interioară împotriva uitării și a căderii în monotonie.

Cuvântul-cheie al acestei istorisiri, respectiv Mendebilul, deși pare pentru unii ciudat, are o însemnătate aparte, provenind de la sintagma „debil mintal”, care sugerează o încetinire a gândirii, o oarecare formă de nebunie. Inversarea celor doi termeni de bază are rolul de a contura o realitate răsturnată, complet opusă celei obișnuite, plictisitoare, în care trăim în fiecare zi. Mendebilul este spiritul visător, poetic, specific vârstei fragede a copilăriei, acesta reușind cu ajutorul imaginației să ajungă la stele, la o stare de echilibru între aparență și esență.

În această poveste, Mendebilul ne este prezentat ca un copil timid, înțelept și foarte special. El părea să fie din altă lume, precum o creație divină, sacră, care nu se regăsea în banalitatea vieții.

Copilul era mereu îmbrăcat în galben, o culoare stelară, și încerca neîncetat să ajungă mai aproape de cer, de parcă aparținea acelui infinit albastru, în care totul era posibil. Naratorul ne spune că nu i-a văzut niciodată chipul mamei Mendebilului, pentru că era foarte înaltă. Însă aceasta nu le era superioară doar prin statură, cât și ca bogăție sufletească: ea știa totul despre fiul ei, fără să fie lângă el, purta mereu un capot roșu vaporos, ca un fluture diafan ce urma să-și ia zborul spre paradis.

Într-o zi, Mendebilul a scris cu o cretă mov, o culoare a apusului, zece reguli ce trebuiau respectate în gașca de prieteni. Acest decalog, precum cel scris de Dumnezeu, avea menirea de a opri ostilitățile dintre ceilalți băieți, ca un apus al cruzimii din sufletele camarazilor săi. Mendebilul era cuprins de o lumină divină, de o înțelepciune nemaipomenită, ce avea rolul de a răspândi învățătura dreaptă printre copiii din acel cartier.

Copilul avea capacitatea de a vedea dincolo de masca superficială a lumii înconjurătoare, încercând să găsească semnificații ascunse ale fundamentelor vieții. Astfel, el a abordat cele trei mari componente ale destinului omului: nașterea, viața de zi cu zi și moartea, creând povești pline de simboluri. Însă, teoria care m-a impresionat a fost: „Oamenii nu sunt toți la fel. Ei sunt de patru feluri: cei care nu s-au născut, cei care trăiesc, cei care au murit și cei care nici nu s-au născut, nici nu trăiesc, nici nu au murit: aceștia sunt stelele.”. Mendebilul nu s-a născut, apărând în această lume din senin, nu trăiește, sau cel puțin nu în modul convențional și nici nu a murit, pentru că el este spiritul copilăriei fiecăruia dintre noi.

Inocența face parte din sufletul ființei umane, fiind veșnică și prezentă constant în viețile noastre, oricât am încerca noi să o ignorăm. La finalul poveștii, naratorul ne spune că Mendebilul este o ființă absurdă, care nu poate exista în lumea reală, pentru că nu putea accepta faptul că acesta face parte din el: teoriile, regulile, poveștile, toate îi aparțineau. Însă, el le-a ținut ascunse, de frica prejudecăților, de teamă să nu fie numit „nebun”. Naratorul a avut mereu regrete, deoarece nu a fost sincer cu el însuși, negându-și propriul caracter, fapt ce i-a construit visul tulburător prezentat la începutul poveștii. Acesta s-a afundat atât de mult în realitatea vieții de adult, încât a renunțat inconștient la spiritul copilăriei lui, la visare, redescoperirea acelei laturi a personalității sale fiind răscolitoare și chiar dureroasă.

Realitatea este că, în fiecare dintre noi, există un Mendebil și toți avem o latură pe care o ținem ascunsă, în spatele unei măști mai mult sau mai puțin autentice. Însă trebuie să învățăm să ne acceptăm întru totul, fără să ne fie frică de criticile celor din jur. Noi suntem creatorii propriului univers suspendat între vis și realitate și dacă luptăm pentru fericirea noastră, nimeni și nimic nu ne poate tăia aripile...

Sofia Călugăru

Ca o stea divină

(gânduri, idei, impresii, emoții despre Mendebilul, de Mircea Cărtărescu)

Mendebilul pare un copil simplu cu îmbrăcăminte galbenă, dar are o bogăție sufletească și morală, iar precum, abia când îl privești mai bine, ținuta îl aseamănă cu o stea, la fel și el este o persoană ce ascunde multe lucruri frumoase. A venit, precum o stea căzătoare ce se oprește din drumul ei, printre copii la pragul dintre cele două copilării, cea în care imaginația, universul fabulos este realitatea, Pământul și cea în care diferite persoane, mediul înconjurător spulberă aceste adevăruri lăsând omul gol pe dinăuntru, până își regăsește plăcerile, pasiunile, care îi permit din nou să viseze, însă nu precum înainte, deoarece orice rană lasă o cicatrice. Mendebilul a venit în această perioadă pentru a nu lăsa visurile copiilor să dispară complet, pentru a proteja de dinainte ca pericolul să vină. El le arată adevărul real, nu cel demonstrat științific, nu cel care îți este spus, ci adevărul pe care tu îl descoperi, cel pe care îl simți că este adevărat, precum teoriile sale și poveștile pe care le spunea copiilor.

Când s-a apropiat de stele, scara pe care s-a urcat a fost asemănată cu traheea, ceea ce arată faptul că Mendebilul se află deasupra celorlalți, care stăteau la baza morii, aproape a atins apogeul cunoașterii pe care o poate avea un om, aproape a ajuns la creier, de unde totul se răsfiră prin corp. Mendebilul cunoaște tot, însă nu a simțit iubirea.

Mendebilul a spus că stelele sunt oameni care nu s-au născut, nu trăiesc și nici nu au murit, dar asta nu înseamnă că oamenii sunt stele care s-au născut, trăiesc sau care au murit? După realizarea acestui fapt, copilului îi apare curiozitatea de a vedea aceasta frumusețe, o frumusețe divină, de aceea cumpără pixul.

Imaginea din camera fochistului, cei doi copii ce se priveau în timp ce îmbrăcămintea lor se afla pe jos, pusă în ordine, arată frumusețea pe care Mendebilul nu o cunoștea până atunci, frumusețea ce nu aparține unui om. Codițele cu fundițe albe ale Iolandei, lumina care cădea pe amândoi, ordinea din jurul lor îi face să arate ca niște ființe angelice, iar această frumusețe este frumusețea iubirii, frumusețea atracției care i-a adus pe cei doi împreună, frumusețea curiozității care a făcut acest moment posibil. Mendebilul își dorea să vadă frumusețea feminină, cea din care se nasc alte vieți, cea ilustrată în artă, iar când a văzut-o, ceva s-a deschis în el, a ieșit din borcanul său cu povești, cu băieți și a apărut iubirea. Apoi, observând lumea dintr-o altă perspectivă apare curiozitatea, dorința, care nu de puține ori dau omul peste cap, punându-l într-un joc continuu cu sentimente, emoții, comportamente, un joc așa de frumos și de plăcut, însă uneori complicat, precum Vrăjitroaca, un joc violent din canal, unde copiii se murdăreau, însă ei erau fericiți când se jucau, de aceea a intrat și Mendebilul în canale cu o mască.

Trecând prin toate acestea, pauzele de câteva minute făcute când povestea și intrarea în canale, Mendebilul, în final, și-a împlinit dragostea, iar apoi a fost izgonit de cei care încă nu au simțit-o, iar ca o stea divină, s-a întors de unde a plecat, în cer.

Povești, vise și visuri... care ne-au fost inspirate de Mendebil, după ce l-am ascultat fascinați...

Ne-am gândit la copilărie, ne-am amintit de jocuri și dorințe tainice, de emoții mărturisite sau ascunse, ne-am adunat, ca pe niște fluturi fragezi, fanteziile uneori tulburătoare și iată ce pânză de aventuri s-a alcătuit:

Alexandra Aramă

În fiecare zi, același vis...

Briza mării mă învăluia într-un voal sidefiu. Aveam picioarele udate de valurile trecătoare. Precum o pânză goală, nisipul mă aștepta să-l pictez în nuanțele sentimentelor ce-mi frământau sufletul. Tablouri abstracte prindeau viață pe acel strălucitor infinit, dând impresia unor hărți spre împlinirea destinului meu. Însă, un lucru mă tulbura: de fiecare dată când făceam un desen în acea pulbere de aur, un val enorm de apă cenușie, parcă venită din Infern, îmi ștergea creația. Oricâte schițe aș fi realizat pe nisipul moale, ele dispăreau în neant odată cu acel val de amărăciune.

Deodată, o rază orbitoare de soare mă trezi la realitate. Acea întâmplare răscolitoare fusese doar un vis. Dar, întotdeauna, un vis are un sâmbure de adevăr, pe care eu trebuia să-l descopăr. Subconștientul meu dorea să-mi spună ceva, dar nu puteam desluși ce.

Pentru câteva zile, acea închipuire rămase uitată într-un sertar al propriei minți, așteptând ca o cheie magică să îl readucă în atenția mea. Iar acea cheie apăruse când mă așteptam mai puțin: în timpul orei de matematică. În timp ce rezolvam niște exerciții, am simțit ceva ciudat: un fel de frică amorțitoare de a nu greși și mi-era teamă să șterg rezolvarea. Atunci, visul meu, uitat pe un raft din biblioteca amintirilor, începu să-mi zboare printre gânduri, nemaiputându-mă concentra la altceva: eram purtată de imaginație.

În următoarea săptămână am avut același vis și în fiecare seară devenea mai intens, mai înspăimântător: simțeam că timpul îmi curge printre degete, la fel ca nisipul. Trebuia să descopăr adevărul cât mai repede și să nu mai pierd timpul în zadar. Aveam impresia că acea plajă era un fel de arătare tainică, temporară, a tuturor nesiguranțelor mele, ca o problemă de matematică ce trebuia rezolvată contra-cronometru. Însă o singură întrebare zburda neîncetat în mintea mea: De ce acum? Cum de visul acesta a apărut acum și nu mai târziu, sau chiar mai devreme? Un lucru era clar: ceva ce am făcut sau am văzut mi-a cauzat această viziune distopică.

Așa că am început să reiau activitățile pe care le desfășurasem în ziua în care acest vis abstract mi-a stricat echilibrul banal, dar confortabil al existenței. Bineînțeles, nu-mi aminteam foarte amănunțit programul din acea zi cutremurătoare, însă despre unele lucruri știam toate detaliile necesare: vizionasem filmul „The Man Who Knew Infinity”, care îmi plăcuse mult și care îmi ridicase câteva semne de întrebare. După ce am scris niște impresii despre acesta, am avut un moment de meditație privind scopul meu în viață. Durase doar o clipă, ca o picătură de ploaie ce îți mângâie palma, așa că îl considerasem lipsit de noimă, uitându-l imediat. Oare acea clipă infimă de meditație fusese scânteia ce-mi aprinsese în suflet teama răvășitoare?

Revăzând filmul, acel sentiment mă cuprinse iară, dar mai intens și dureros ca niciodată. Atunci am realizat ceva: până la acea închipuire, eu nu mai visasem de foarte mult timp. Prinții și prințesele ce mă încântau când eram mică dispăruseră din viața mea de ani de zile, de parcă spiritul copilăriei mă părăsise, de parcă îmi pierdusem esența. Fără acea scânteie a inocenței, fără acel zid protector al sufletului, tabloul abstract al ființei mele era șters de un val de cenușă, de banalitate, de nefericire. Înțelesesem de ce-mi era teamă: de a nu lăsa nimic bun în urma mea.

Fără un suflet de copil, fără imaginație și inovație, tot ce poate lăsa omul în lume este o picătură de întuneric ce distruge un grăunte de lumină. Oricât încercam să refac harta destinului meu din vis, nu era suficient: tot timpul îmi lipsea ceva. Aveam nevoie de spiritul copilăriei, de intuiția surprinzătoare a unui om ce este călăuzit doar de lumina divină, ci nu de negura din sufletele pământenilor.

Precum Ramanujan din filmul „The Man Who Knew Infinity”, eu nu doream ca lumina pe care am creat-o să se risipească, nefăcând nimic pentru a lupta împotriva celor ce susțineau realitatea ca fiind singurul mod de confirmare a adevărului.

La fel ca în matematică, în viață ai nevoie de o sclipire, de o idee ce se poate materializa într-un infinit de moduri: de la un simplu grăunte de nisip, la o întreagă mare azurie ce așteaptă să fie descoperită. Nimic nu ne poate opri din visat, decât noi înșine: suntem singurii care avem putere deplină asupra viitorului nostru și care îl pot proiecta în cel mai bun fel cu putință. Însă mereu vom avea nevoie de o rază de lumină din exterior, pentru a ne lupta cu întunericul din interior.

Pentru mine, copilăria este vremea sfântă a fericirii și a fost întotdeauna înfățișată în tablouri feerice. Ca o rafală dulce, ea invadează filele timpului și le umple de magie, dar și cu regretul unui vis rătăcit în sertarele sufletului...

Alexandra Prisecariu

Visul

În lumea reală nu există dragoni, zâne sau alte fantezii ale imaginației noastre, dar un vis conține toate acestea și multe altele. Mulți își doresc ca visele să devină realitate, deși trebuie să ne gândim mai întâi că astfel viața nu mai are un scop. Nu mai exista un ideal la care muncim din greu încercând să ni-l îndeplinim. Pe parcursul drumului nostru către viitor întâlnim persoane care ne sunt dragi și chiar dacă suntem doborâți și dezamăgiți de multe ori, trebuie să acceptăm că așa este pentru toată lumea, aceasta este viața.

Am avut multe vise, dintre care pe unele nu le-am reținut sau nu le-am înțeles, dar a fost unul care m-a marcat pe viață și oricât aș încerca, nu-l pot scoate din mintea mea. Când eram mai mică mergeam dimineața pe jos sau cu transportul în comun pentru a ajunge la școală, ceea ce nu era foarte plăcut pentru mine, mama și sora mea. Vedeam cum autobuzul se apropie și dintr-odată se adună mulți oameni în jurul meu, încercând să intre în vehicul. Țineam strâns mâna mamei, până când am cedat și m-am pierdut în mulțime. După ce s-a eliberat spațiul, observ cum autobuzul se îndepărtează odată cu mama și sora mea, care nu păreau îngrijorate de absența mea, ci chiar râdeau. Nu știam unde eram, ce să fac, unde să merg și îmi era frică. M-am pierdut de familia mea care, de fapt, nu mă iubea. Panica, teama și tristețea mă prăbușeau. Aveam cam 7 ani, așa că singura soluție pentru mine era să plâng. Voiam să mă abțin, dar faptul că am fost părăsită într-o stație de autobuz nu mă ajuta. Imaginea mamei și a surorii mele râzând fără mine nu mă lăsa, durerea mă făcea să mă întreb lucruri stupide cum ar fi: „De ce m-au părăsit? De ce nu mă iubesc? Cu ce am greșit? Nu le pasă de mine?”. Stăteam ghemuită pe jos, având în spate un ghiozdan roz cu prințese, iar gândurile mele se amestecau unul cu altul, sentimentele își făceau de cap în inima mea și nici nu mă interesa dacă cineva se uita la mine. Voiam să plec, dar mă gândeam să aștept, poate se vor întoarce, dar în zadar, am așteptat și am așteptat până am renunțat.

M-am ridicat, mi-am șters fața umedă de la șuvoiul de lacrimi cu haina murdară de noroi și am încercat să mă întorc spre casă. Reperele mele nu erau foarte bune, dar mergeam pe drumul cel bun. Nu era nimic în mintea mea. Simțeam cum picioarele mele deveneau tot mai slabe și aveam dureri de cap, dar nu puteam să mă opresc. A început să plouă, iar eu nu știam unde mă duc și dacă mergeam bine. Nu aveam nicio idee în ce direcție să o iau. De obicei, în vise, unele lucruri nu-și găsesc sensul sau logica, așa cum a fost și în visul meu. Eu cred că acestea se bazează pe pasiunile, fricile, relațiile noastre cu unele persoane sau vin din diferite comportamente și atitudini. Am ajuns într-un parc, unde erau mai mulți copii și adulți. Prima dată, m-am gândit să evit zona pentru a nu-mi aduce aminte de anumite neplăceri, dar mi-am dat seama că aș putea primi ajutor. Am întrebat o bunicuță, deoarece consideram că bătrânii au mai multe cunoștințe. Mi-a dat sfaturile necesare și un măr. I-am mulțumit, apoi am plecat. Am încercat să rețin spusele vârstnicei, dar eram cam mică pentru ca să înțeleg așa de bine. Pe drum, am admirat politețea, bunătatea și blândețea bătrânei savurând mărul dulce.

Deși a durat puțin timp, aveam impresia că am mers o eternitate. Împrejurimile încep să-mi fie cunoscute. Moralul îmi crește din nou, iar bucuria și fericirea depășesc tristețea și vinovăția. Am alergat până am ajuns în fața porții. Săream în sus de veselie și eram mândră de mine că am reușit. Îmi admir casa și grădina, fiind recunoscătoare bunicuței din parc. Timpul a trecut, iar mama și sora mea s-au întors. Ne-am privit una pe alta. Deși nu le-am iertat, am fugit către ele. Au făcut la fel și mi-au spus cât de multe griji și-au făcut, m-au căutat peste tot, au apelat la mii de persoane și au plâns împreună. Nu mi-a mai păsat, le-am iertat! Le iubeam din toată inima mea și mi-au arătat că și ele simt la fel. Mi-au explicat că a fost o neatenție și mi-au promis că nu se va mai întâmpla. Ne-am îmbrățișat din nou, apoi ne-am petrecut timpul în familie, toți patru.

Acesta a fost visul meu. Poate nu a fost ceea ce v-ați fi așteptat, dar pe mine m-a învățat ceva: în viață există urcușuri și coborâșuri, dar indiferent de care avem cel mai mult parte nu trebuie să renunțăm.

Cosmin Rizea

Gravitare prin echivalență

Citește și citește în arzătoarea sa pricepere. Petrece zile întregi pentru a înțelege pe deplin și a interpreta opere scrise de cei mai mari autori curenți. În următoarele zile se duce la profesorul de limba română cu o listă lungă de idei si percepții asupra diferitelor detalii ascunse în text. Deși niciodată nu primește un calificativ bun, nici nu este lăudată în fața clasei pentru perseverența sa dovedită atât față de limba română, cât și la celelalte discipline, ea continuă să se informeze și să petreacă timp singură în mica sa bibliotecă.

Școala a avut un impact imens asupra gândirii lui Averine. Când era mai mică, Averine obișnuia să citească benzi desenate despre personaje care mergeau la școală și învățau despre viață și prietenii. Crescând, ea își dorea din ce în ce mai mult să meargă la școală pentru a-și face prieteni și a se bucura de viața sa scurtă de copil. La vârsta de șapte ani, logica și mentalitatea sa erau deja dezvoltate și aceasta începea să-și pună întrebări legate de aproape tot ce o înconjura. Locuitorii orașului Versiceni au avut dintotdeauna o percepție diferită a traiului omenesc în comparație cu vecinii lor de prin alte locuri ale Globului. În Versiceni există destul de puțini copii, prin urmare sunt doar câteva școli. Versicenenii sunt nevoiți ca după o zi de locuit să se mute din oraș, iar singura lor zi aici este arsă de către orele petrecute la locul de muncă. Aici poți deveni medic, ofițer de poliție sau angajat la Evidența Persoanelor. Indiferent ce loc de muncă ai alege, mai mult de jumătate din unica ta zi în Versiceni va fi petrecută la serviciu.

Sistemul școlar avea, de asemenea, reguli mai puțin întâlnite. Elevii, precum adulții, beneficiau de o singură zi la una dintre puținele școli existente. Fiecare elev trebuia să participe la minimum opt ore pe zi, iar pauzele erau insuficiente pentru a te ridica din bancă și a te pregăti pentru următoarea oră. Directorul școlii la care mergea Averine era unul dintre cei care puteau rămâne în oraș. Puține persoane primeau acest dar, iar cei care îl primeau făceau parte din Guvern sau aveau o contribuție importantă pentru oraș. Statutul era unul dintre cele mai importante aspecte ale nominalizării și respectului.

Averine era nepoata Directorului. El ținea foarte mult la ea, așa că, după câteva zile de schimbat vorbe cu Persoanele Importante, adică angajații permanenți ai Guvernului, lui Averine i se permitea să rămână aici pentru restul vieții sale, în Versiceni. Părinții ei erau schimbați zilnic, iar ea trebuia să li se adreseze cu ,,tata’’ și ,,mama’’. Evidența Persoanelor mereu se asigura că doi oameni răspunzători și maturi vor avea grijă de Averine pentru ziua respectivă. Ea nu apucase niciodată să-și cunoască ,,părinții’’. Ei o duceau la școală și se întâlneau abia seara-târziu, când fata se cufunda în lectura sa eternă, iar părinții se ocupau de treaba în casă sau de pregătirea cinei. Nu mai dura mult și cu toții cădeau într-un somn adânc până următoarea zi, când Averine va trebui să-și cunoască noua pereche de părinți, iar următoare zi același lucru. Fata se obișnuise cu aceste schimbări de când era mică. Deși vorbea cu părinții pe care îi avea la momentul respectiv despre problemele sale, știa că următoarea zi nu îi va mai vedea.

La un moment dat, a conștientizat că va trebui să spună aceeași poveste în fiecare zi, la o nouă serie de părinți, iar sfaturile lor o fac confuză, deoarece se contrazic unul pe celălalt. A început să scrie. De când pleca de la masa de cină până la apus scria și scria. Își dădea sfaturi singură în legătură cu ce ar trebui să facă și cum ar trebui să reacționeze în unele situații pentru a fi acceptată de grupul de copii de la școală. În timpul rămas, citea lecturile de la școală sau Mitologia Greacă, povești care o fascinau. Într-o zi chiar a mărturisit că nu se va opri din a citi Mitologia Greacă până nu o știe pe de rost, cuvânt cu cuvânt.

Averine e o fată nici prea înaltă, dar nici prea scundă. Părul ei roșcat niciodată nu era aranjat după preferința sa, dar acest fapt nu o făcea să se dea bătută. În Versiceni nu erau coafori sau alte meserii care nu se aflau în Cele Trei, așa că fiecare versicerean trebuia să-și așeze părul după bunul plac și propria experiență cu foarfecile. Părul ei roșcat și bogat se strecura printre pistruii ei pe obraji. Averine mereu purta un tricou verde pal și o pereche de blugi evazați de culoare închisă. Purta același tricou verde pentru a-și aminti de mama ei adevărată, care a avut grijă de ea timp de aproape doi ani, după care a fost găsită de un ofițer de poliție. De atunci accesul ei a fost interzis la Versiceni. Atât Mama, cât și Averine aveau ochii verzi, un verde puternic colorat, iar în centru un căprui-arzător, precum ochii Tatălui său. Prima ei prietenă a fost Chiara, o fată blândă a cărei pasiune este muzica, în special cântatul la chitară. Cele două fete s-au întâlnit în clasa întâi și s-au împrietenit mai greu, deoarece nu mai avuseseră un prieten până atunci. Toți părinții vor binele copiilor lor, așa că încearcă să rămână în Versiceni, unde taxele sunt apropiate de zero, iar veniturile nu sunt o problemă care le-ar putea pune viața în pericol.

Părinții Chiarei au încercat să se ascundă în propria casă și să reducă socializarea, pentru a o păstra pe fiica lor în siguranță, dar totul nu a durat prea mult. Câteva zile mai târziu au fost găsiți, au fost injectați de către medici și au fost trimiși în afara Versiceniului, după cum spun locuitorii se cheamă ,,departele Versiceniului”. Toți locuitori orașului, după ce sunt trimiși din Versiceni se întorc după o săptămână. Își trăiesc ,,unica zi”, după care sunt trimiși înapoi în ,,Departe”. Averine și Chiara se întâlnesc o singură dată pe săptămână, duminică, și își fac temele împreună, dar și scriu. Averine deseori o ajută pe Chiara să înțeleagă problemele și teoremele la matematică, iar Chiara se străduiește să înțeleagă. În Versiceni învățătura era extrem de importantă, iar universitățile cereau un nivel de educație ridicat. Lui Averine îi place școala, mereu i-a plăcut. Deși nu este deloc la fel ca așteptările pe care le avea când era mai mică, încearcă să se bucure de fiecare moment din copilăria. Copilăria versicenilor este încuiată într-un dulap la școală, care nu mai poate fi deschis niciodată. El poate fi admirat, dar niciodată nu va putea fi deschis.

De când secretul familiei Chiarei a fost aflat, Averine a scăzut nivelul de socializare, iar la pauza de prânz stă în colțul unei mese retrase, alături de trei prietene pe care și le făcuse în ziua respectivă, și vorbeau despre ecuații matematice. În schimb, mereu se uita înspre o anumită masă. Era vorba despre o masă specială unde stăteau numai anumiți copii, pe care îi cunoștea aproape toată lumea. Acești copii râdeau încontinuu și se distrau, în ciuda faptului că distracția nu era permisă în oraș. Se uita și scria despre ei, scria cât de mult și-ar fi dorit să aibă și ea un asemenea grup de prieteni. Când ajungea acasă, pentru a se consola, își spunea că dacă ar ajunge în așa grup nu ar mai fi ea și, cel mai important, notele ei ar scădea. ,,Nu voi mai avea timp pentru citit” își spune ea. Gândindu-se mai atent, și-a dat seama că acești copii nu se schimbau niciodată, deși după o zi de școală ar trebui să plece din Versiceni. ,,Ar trebui să fie copiii Persoanelor Importante”. Acesta a fost ultimul său gând înainte să adoarmă.

Următoarea zi, Averine a trebuia să susțină trei teste importante, dar ea fiind pregătită pentru orice test școlar, le trece cu nota maximă, chiar dacă se îngrijorase pentru o întrebare capcană care putea să îi strice notele perfecte. După-amiază, se îndreaptă spre sala de mese, alături de cele două prietene pe care și le făcuse în aceeași zi. Din spatele ei aude un grup zgomotos alergând spre sală. Era grupul despre care scria. Se grăbeau înspre masa lor. Averine simte o mână firavă care o dă la o parte, pentru a lăsa copiii să treacă. Era Eva, fata pe care toată lumea o invidia, nu pentru rezultatele școlare, ci pentru frumusețea chipului său blajin și pentru ochii săi aurii. Încercând să o ignore, Averine se așază la masa ei și începe a vorbi despre tematicile obișnuite, cele despre matematică. Chiar dacă știe că nu ar trebui să se uite insistent la cineva pentru că denotă o lipsă a educației, ea o face oricum. De când au ajuns, se uită înspre masa lor și încearcă să le asculte conversația.

-Au trecut abia trei ore din zi și deja nu mai rezist. Pe lângă asta, urmează să dăm cu toții trei teste. Haideți să fim serioși, măcar a deschis cineva caietul? Sau, mă rog, măcar avem caiet? zice un băiat pe care mereu îl vedea stând în picioare.

-Așteaptă-ne să terminăm de mâncat și după aceea mergem cu toții, zice Eva.

Averine se speriase. Atât ea cât și ,,prietenii” săi participau la toate orele de curs, iar niciodată nu le-ar fi venit idei asemănătoare. Averine nu luase o notă mai mică de zece, iar acești copii se bucurau dacă treceau clasa. Pentru ea era ceva înspăimântător. Tot uitându-se la ei, Eva, fata din grup, o observă. Cu ajutorul unui ghiont, Eva reușește să atragă atenția unui prieten, iar mai târziu a grupului. Cu toții se îndreptau spre masa Averinei. Fata a întors privirea și a încercat să-și atragă atenția asupra conversației ce se ținea la masa ei. Văzând că au ajuns cu toții în dreptul ei, acesteia i se închid ochii, dar se uită, admirând, modelul mesei din lemn de stejar.

Prietena ei îi pune mâna pe umăr, pentru a o ajuta să continue conversația. Averine simțea o flacără sub piele, care apărea inevitabil, dar controlabil într-o măsură incontrolabilă și își făcea loc rapid până la chip, oprindu-se la ochi. Deși era concentrată și încerca să citească pe buze spusele vorbitorului, ea nu auzea. Nu știa ce se întâmplă, dar nu avea altă opțiune decât să rămână și să imite ca și cum ar înțelege. Văzând că nu există cale la comunicare, grupul se îndepărtează râzând. Averine în schimb își luase ghiozdanul și pleacă în grabă de la cantină, îndreptându-se spre toaleta fetelor. Aruncă ghiozdanul cu putere și se uită în oglindă la chipul său, la obrajii săi, la pleoapele sale și la buzele sale. Nici după o fracțiune de secundă, o lacrimă lucioasă îi străbate chipul dulce, urmând alte zeci. Dar se oprește, auzind pași și râsete îndreptându-se spre ea.

-Ne vedem după biologie, Eva. Trebuie să continui să-ți spun ce s-a întâmplat.

-Succes la oră. Ne vedem mai încolo, zice Eva, după care se duce să-și spele mâinile. O observă pe Averine. Își rupe o bucată dintr-o hârtie și scrie, după care i-o dă.

-Interesant tricou, zice ea ironică.

Trec câteva momente de liniște asurzitoare după care continuă.

-Sună-mă după ore. Ieșim cu Bianca la Moderne.

Plecă. A crezut că totul se terminase, dar nu era așa, de data asta totul durase mai puțin. Își pune hârtia în ghiozdan și pleacă în fugă spre sala de clasă. Își scrie lecția din manual și își caută o temă, după care pleacă de la școală. Ia autobuzul înghesuit, vechi și așteaptă să ajungă acasă, pentru a putea suna la număr. Odată ce ajunsese acasă se duce în bucătărie, ia în mână telefonul și hârtia, începând să tasteze. Un sunet ascuțit și lung se aude, după care urmează „Număr de telefon greșit sau indisponibil”. „Probabil am ratat sau greșit o literă” își zice ea, așa că mai sună o dată. „Număr de telefon greșit sau indisponibil”. Pune telefonul înapoi și începe să se plimbe prin casă îngrijorată, strecurându-și mâinile prin părul roșcat. Își ia geanta și o bancnotă de 20 de lei și pornește spre magazinul de bunuri Moderne.

Intră pe ușa magazinului și se uită după perechile de pantaloni, în special blugii de culoare albastru-închis. Tot uitându-se prin magazin, o observă pe Eva și o altă fată brunetă pe care o mai văzuse în curtea școlii. Prefăcându-se că nu le-a zărit, se îndreptă spre mormanul dezordonat de haine și se uită după o pereche pe placul ei. După câteva minute se duce la ele, pentru a vorbi.

-Te-am sunat, îi spune Averine.

-Oh, telefonul meu nu a sunat. Bine că ne-am întâlnit oricum. Ea e Bianca, probabil o cunoști deja, la cât de mult te uiți înspre masa noastră.

După ce s-au cunoscut, s-au uitat împreună după haine noi și după accesorii precum lănțișoare și brățări. O brățară gălbuie, sclipitoare și căptușită cu inele le-a atras atenția.

-Aș vrea să mi-o cumpăr, dar am numai o bancnotă de 20 de lei, deci îmi mai trebuie 10 lei. Poate aveți voi bani să o cumpărați.

-Am numai 4 lei, iar Bianca nici atât.

Fetele continuară să se uite prin magazin după diverse haine sau un lucru care să le atragă atenția, la fel ca în restul zilelor. Deși niciodată nu aveau suficienți bani pentru a cumpăra haine pe plac, ele se plimbau prin Moderne și alte magazine până seara târziu, când erau nevoite să plece înspre casele lor. Mereu când termina școala, Averine se îndrepta în viteză spre casă, alături de ,,prietenele” sale. Ocazional își plimba câinele Olymp prin parcul apropiat de casă, pentru a face o pauză de la lectură. Literatura mereu a fascinat-o pe Ave, dar nu tot timpul citea sau își scria în caietul său, ci câteodată se oprea prin parcuri și se așeza pe o bancă. Stătea, se gândea și scria în imaginația și sentimentele sale. Își promitea că va scrie în caiet, dar niciodată nu își aducea aminte. Deși aceste construcții sunt învechite, încă se reflectă asupra gândirii ei.

Următoarea zi se trezise dis-de-dimineață, mai degrabă fusese trezită dis-de-dimineață. Fusese trezită de un gând pe care nu și-l aducea aminte, dar îi simțea prezența. Ignorând acest sentiment înspăimântător, își pregătește rucsacul și se îndreptă direct spre mașina noilor săi ,,părinți”. Ajunsese la școală și se îndreptă spre sala de clasă, unde începe a-și scrie lecția de pe manual, mai devreme decât toată lumea. Ba chiar era prima care ajunsese. Nu a durat mult și terminase de scris întreaga lecție. Mereu își dorise să aibă profesori în școli. Aude pași de pe hol. Un grup de elevi intră în clasă, dar nu se pot distinge prea bine din cauza lipsei de lumină. După câteva secunde, realizează că erau Eva, Bianca și încă doi băieți înalți.

-Ave, nu știam că vii așa de dimineață.

,,De unde știe cum mă cheamă’’ se întreabă ea. Eva vine alături de grup înspre ea. Îi ia în mână caietul și zâmbește uimită, în timp ce răsfoia ultimele pagini scrise.

-Se pare că ai terminat lucrul pentru prima oră, prin urmare ești liberă.

O apucă de încheietura mâinii și se duc alături de Bianca și băieții în curtea școlii. Acum îl așteaptă pe prietenul lor, Marcus, care va veni să-i ia cu mașina pentru a-i duce la petrecerea organizată în onoarea zilei sale de naștere.

Odată ajunși, Averine îi spune Evei că nu poate veni îmbrăcată așa, în uniforma școlară, pentru că va face impresie proastă. Înfățișarea sa nu mai avusese un rol așa de important ca până acum pentru ea, dar încet-încet a început să o preocupe. Deși nimeni nu se luase vreodată de stilul ei vestimentar, se judeca singură după privirile persoanelor din jurul său. Eva deja se gândise la aspectul acesta și îi adusese una dintre rochiile sale care ar putea s-o evidențieze dintre restul invitaților. Ave îmbrăcase rochia vișinie primită, care se asorta cu părul său bogat, roșcat și îi făcea ochii strălucitori. Petrecerea începuse, iar Averine nu știa ce trebuie să facă. Nu a mai mers vreodată la o petrecere și nu știa ce va urma, așa că doar stătea lângă grup și le imita mișcările de dans. Deși nu îi era prea clară imaginea acestei petreceri, a încercat să se bucure de timpul rămas. Chiar dacă nu dansa și nu râdea precum ceilalți, stătea unită de grup și le urmărea mișcările.

Trecuse ceva timp și Averine se simțea din ce în ce mai bine, până la un moment dat. S-a oprit și a început să se gândească. Se întreba ce caută aici și realizase că nu se mai întorsese la școală. Nu a avut prea mult timp să se gândească la asemenea detalii, pentru că lumina reflectoarelor se întorsese înspre ea, făcându-i ochii într-adevăr aurii. Ea în continuare visa, fără a se gândi la un anumit lucru. Eva o apucă de umeri și o scutură ușor, pentru a o readuce la realitatea curentă.

-Ave! Lumina e înspre tine! Trebuie să...

Acestea au fost ultimele cuvinte pe care le auzise, înainte de a începe să amețească și inima să-i bată rapid. Își dăduse părul într-o parte și mâna îi rămăsese pe frunte. Se duse la cea mai apropiată canapea și se așeză. Se uita prin jur și dintr-odată toate persoanele pe care le cunoscuse dispărură. Își întinse un braț pe umărul canapelei și celălalt îl păstra pe frunte. Închisese ochii pentru...”

-Era o fetiță așa inocentă și fragilă. Chiar dacă mereu am tratat-o și am iubit-o ca pe fiica mea, ea niciodată nu considera că era de ajuns. Iar problemele sale medicale au înrăutățit întreaga situație, iar școala la fel, iar sistemul acesta guvernamental, iar educația... totul a distrus-o încet-încet. Era o fetiță specială, nu mai întâlnisem vreodată pe cineva ca ea. Deși nu putea auzi, vorbea mai viu decât un suflet care este ascultat de persoana nepotrivită, zice tatăl Evei.

Casandra Deliu

Războiul

Visul. Toți visăm noaptea, nu? Visele sunt o reflexie a realității pe care o trăim. Ele cuprind tot ce știm și ce poate nu știm, tot ce vedem, auzim și simțim. Visele sunt unele dintre cele mai importante componente ale imaginației unei persoane. Poate v-ați întrebat de ce visăm. Nici eu nu știu. Dar știu sigur ca există un motiv bun pentru care o facem.

Recent, acum câteva zile, am avut un vis tulburător. Cu toții știm războiul care se desfășoară în țara vecină, cumva fiind direct afectați de el. Tot ce se întâmplă dincolo de graniță este oribil de imaginat, cel puțin așa credeam. Ca în orice noapte, mă băgasem în pat pregătită să adorm. După multe minute care au trecut ca orele de greu, am pătruns în lumea viselor. Însă, ceva nu era în regulă. Nu mă simțeam în siguranță, de parcă ceva groaznic mă privea din întuneric. Am ieșit din încăperea în care mă aflam, iar afară era un fum des, ca o ceață. Mirosea a gaz și se mai puteau distinge câteva figuri care fugeau în fundal. Mă simțeam destul de amețită, și mi-am acoperit gura cu mâneca gecii. Nu-mi dădusem seama ce se întâmplă, până când am auzit niște bărbați care vorbeau o limbă pe care nu o înțelegeam, apoi m-a lovit. Erau ruși. Dar ce să caute ei aici? Peisajul îmi era familiar, deci eram într-un loc pe care îl cunoșteam. Nu puteam să cred ce văd și aud, războiul a trecut granița la noi în țară. Am fugit înspăimântată, până să realizeze acei soldați că eram acolo. Am fugit într-un loc ferit, sperând ca am scăpat de ei, dar nu eram singură. Erau mai mulți oameni, români chiar. Eram foarte fericită că nu sunt părăsită în acest vis amar.

Acesta este ultimul lucru pe care mi-l amintesc din vis înainte să mă trezesc. Nu pot să spun prea multe despre vis, deoarece nu îmi amintesc toate detaliile. Singurul lucru pe care îl știu concret este faptul că nimeni nu ar trebui să treacă prin chinul oamenilor din Ucraina.

Cătălina Iov

O noapte distanță de la vis la realitate

Am avut o perioadă în care în fiecare zi și chiar de câteva ori pe zi vizionam filmul ”Pisicile aristocrate”. Filmul mă încânta cu aventurile sale și drăgălășenia pisicuțelor. Trăiam alături de pisicuțele animate momente de fericire, bună dispoziție și hohote de râs.

Într-o seară, în Ajunul Crăciunului, impresionată de vocea sopranei Marie, acompaniată de acordurile la pian ale lui Toulouse și Berlioz și de orchestra ambulantă a pisicilor de pe stradă, torceam de bucurie. Atât de mult îmi doream să am și eu o pisicuță aristocrată, încât i-am scris lui Moș Crăciun că-mi doresc una. După ce am terminat de scris scrisoarea, am încercat să dorm și nu reușeam, inima îmi bătea cu putere la gândul că Moș Crăciun poate să-mi aducă o pisicuță. Nu-mi mai amintesc cum și când am adormit. Am visat multe imagini cu pisicuța mea cea mult dorită. Am visat că era fetiță și că i-am pus numele Marie. Am visat cum îi atingeam blănița moale și catifelată, cum mă jucam cu ea, cum mergeam împreună la culcare și ea îmi torcea la ureche. L-am visat pe Moș Crăciun cum vine la mine cu pisicuța în brațe.

La un moment dat, am auzit prin vis clinchetul cristalin al unui clopoțel, dar era prea frumos visul ca să mă trezesc. Clopoțelul nu s-a lăsat, după scurt timp încă o dată am auzit clinchetul lui și încă o dată. M-am trezit fără să deschid ochii, am așteptat să înțeleg dacă visez sau aud cu adevărat clinchetul de clopoțel, aveam emoții mari. Am simțit ceva rece și umed în palma mea, îmi sărea inima din piept, îmi era frică să deschid ochii, tremuram toată și aud iarăși clinchetul cristalin al clopoțelului. Mi-am revenit și mi-am zis că este clopoțelul lui Moș Crăciun. Deschid repede ochii și dau să sar din pat, când ce să văd, lângă mâna mea era o pisicuță cu zgărdiță roșie și clopoțel auriu. Nu-mi venea să cred ce îmi vedeau ochii. De bucurie, nici nu mai știam ce să fac, am luat-o în brațe, mi-au curs și niște lacrimi de fericire pe obrăjori. Era cea mai catifelată, moale, frumoasă, calmă, elegantă, atentă, educată, iubitoare pisicuță. Era așa cum am visat-o.

Deși drăgălașa nu face parte din familia de pisici aristocrate Disney, este aristocrată și vedetă în familia mea. Pisicuțele aristocrate există, una chiar în familia mea. Atunci când îți dorești ceva foarte mult, se îndeplinește, iar visele pot deveni realitate. Eu visez în continuare, visați și voi!

Denisa Siminiceanu

În sfârșit mă simțeam acasă

În sfârșit mă simțeam acasă, mă simțeam protejată. O rază duioasă de soare mă mângâia pe obrajii plini de lacrimi de dor. Mă uit spre chipul ei de zână. Avea niște ochi ce străluceau ca două perle dintr-un ocean infinit în care mă scufundam ușor, ușor.... Apoi, brusc, cutia muzicală se închise...

***

Bună! Eu sunt Aida sau așa cred că mă numesc... Sunt o fată de 14 ani din orfelinatul Happier than ever. Părinții mei... părinții mei m-au părăsit, din câte mi s-a spus. Tot ce mi-au lăsat ca amintire e o cutie muzicală. În aceasta se ascunde o balerină cu un tutu roz, din pietricele, care face piruete pe una dintre compozițiile lui Beethoven, Moonlight Sonata. Nu-mi aduc aminte prea multe despre ei... Am doar câteva poze în care nimic nu e clar. Când am mai crescut și am înțeles unde mă aflu, am întrebat unde-mi sunt părinții. Mi s-a spus că m-au abandonat, iar atunci când am fost găsită de către doamna Evel, directoarea orfelinatului, aveam doar 3 ani. Cu doamna Evel nu mă înțeleg prea bine... De fapt, cu nimeni nu se înțelege. Toți se feresc de ea dintr-un singur motiv: este puțin cam dură cu noi.

Aici am mulți prieteni. Practic toată viața mea este în această clădire. Cea mai bună prietenă a mea este Joy. Am fost aduse în aceeași zi la orfelinat și de atunci am rămas prietene foarte bune. Facem și am făcut totul împreună. Suntem ca două surori. Mai este și Anelisse, o fetiță drăguță, care a fost adusă recent. E puțin timidă, dar dacă ajungi să o cunoști, e o persoană tare amuzantă și veselă!

La capitolul iubire... ce-i drept nu te poți ascunde de dragoste, nu? Noah este un băiat cu doi ani mai mare decât mine. E foarte drăguț. Îl știu de când mă știu pe mine. Mereu m-a ajutat când nu am știut să-mi fac lecțiile, mereu m-a înveselit atunci când eram tristă. Și cel mai important, m-a ferit mai mereu de doamna Evel. Este mama lui. Pot zice că mi-a făcut o mare parte dintre zile mai frumoase. Cel mai frumos moment alături de el a fost atunci când, de ziua mea de 13 ani, mi-a dăruit un portret cu mine făcut de el. Îl am pus pe un perete din camera mea și a lui Joy. E cel mai drăguț băiat... Cu el simt că pot fi oricine vreau, oriunde vreau.

Visul meu este să ajung o balerină celebră la Paris. Atunci când i-am spus doamnei Evel, m-a certat foarte tare. Cred că încă mai am și acum acele vânătăi de la mâna. Atunci Noah nu a reușit să mă salveze, ba chiar s-a ales și el cu câteva urme. Visul lui este să devină fotograf. Doamna Evel nu e DELOC încântată. Ea își dorea să devină doctor sau avocat. Spune că visurile noastre sunt doar niște fantezii. Toți avem dreptul să visăm! Nimeni nu ne poate obliga să urmăm un anumit drum, dacă nu ne place. Joy vrea să devină profesoară, să lucreze cu copiii, să îi învețe lucruri noi.

Acum stau în pat și privesc pe geam. Tocmai am avut un vis legat de mama... Îmi mai aduc aminte câte ceva legat de ea, dar nu foarte multe. Avea ochii verzi și un glas divin...Țin minte cum îmi cânta în fiecare seară înainte de a adormi. Mă iubea foarte mult... nu înțeleg cum au ajuns părinții mei să mă abandoneze.

-Aida? Și se deschise ușa camerei noastre. Joy dormea, era târziu. Am sărit din pat și m-am îndreptat spre ușă.

-Noah! Ce mă bucur că te văd! Ce faci aici? Dacă ne vede mama ta...

-E urgent. Trebuie să-ți arăt ceva!

-Acum? Dar dacă ne prinde mama ta că suntem treji la ora asta?

- Pui prea multe întrebări. Ne descurcăm. Urmează-mă!

Am fugit prin tot orfelinatul cu el, până când am ajuns în curte. Afară era destul de frig, dar faptul că eram împreună era tot ce conta.

-Uită-te la cer!

Îmi îndrept privirea spre locul în care îmi arăta el cu degetul și văd o stea căzătoare.

-O ploaie de stele căzătoare! Uimitor...

-Vrei să stai cu mine ? Dacă nu, înțeleg dacă ești obosită...

-Chiar vreau!

Ușor-ușor, ne tot apropiam. Avea o privire atât de senină și de dulce... Simțeam cum îmi bate inima din ce în ce mai repede. Mâinile noastre s-au cuprins și am zâmbit.

-Am auzit că mâine va fi o zi mare pentru tine. Ai emoții?

Mă uit în ochii lui și îl întreb:

-Ce ar trebui să se întâmple mâine?

-Uite, mi-a zis mama că mâine va veni mama ta să te vadă.

-POFTIM? Sar de lângă el și îmi retrag mâna.

Surâde și îmi zâmbește.

-E-e-eu nu știam asta... Mama ta o cunoaște pe mama?

-Asta nu știu.

-Cum ar trebui să mă comport? Ce ar trebui să fac? Nu vreau să-mi pierd toți prietenii! Nu vreau să te las!!!

Și se lasă o liniște profundă...

Se uită în ochii mei, uimit.

-Să nu mă lași?...

Mă uit în jos și simt cum îmi dau lacrimile. Cum am putut să spun asta? Acum știe că îl plac.

-Nici eu nu vreau să mă lași...

Mă uit rapid spre el, el se uită în continuare la mine. Îmi auzeam inima bătând. Noah se uită în jos, iar apoi mă sărută. Nu-mi mai simțeam obrajii. Îmi ardeau foarte tare...

-Te iubesc... Și oriunde ai fi, să te uiți spre cer, căci acolo va fi steaua noastră. De acolo te voi privi mereu!

Îl iau strâns în brațe și deodată se aude din spatele nostru:

-NOAH! AIDA? Ce faceți la ora asta aici?? Nu aveți somn??

Și exact când doamna Evel întinde mâna să mă lovească, Noah vine în fața mea și o oprește.

-Mamă! Oprește-te odată! Nu te credeam în stare, dar aparent poți să spulberi copilăria unor inocenți visători, poți să îi lovești și să îi jignești, dar NU poți opri două persoane să se iubească! Gândește-te puțin cât de mult rău faci! Uite unde am ajuns! Am 16 ani! Am și eu dreptul la libertate!

Doamna Evel se uită la Noah care era foarte nervos. Niciodată nu l-am văzut așa.

-Ai dreptate... În seara asta ați scăpat, dar să nu se repete!

-Sigur, doamna Evel!

-Ba chiar o să se repete de câte ori vrem noi! Repet, nu poți opri doi oameni să se iubească!

Atunci, doamna Evel îi aruncă o privire rece lui Noah și pleacă.

-Cum ai...?

-Nu știu... Dar tot ce contează este că de acum nu trebuie să ne mai fie frică de ea. Mâine e o zi mare pentru tine! Sunt sigur că te vei descurca! Acum, hai să te conduc până în cameră.

Eram uluită de câte se puteau întâmpla într-o singură seară... Băiatul pe care îl plac mă iubește, persoana pe care o consideram cea de neoprit tocmai a fost oprită de fiul ei... iar ziua următoare îmi voi cunoaște mama...Wow!

Nu știu cum am reușit să adorm, dar dimineața următoare m-am trezit foarte veselă. Mi-am luat rochia mea preferată albă, pe care o primisem de la Karla, o fată de la clasa de arte care adoră să facă rochii, și pantofii cei noi luați din excursia de anul trecut. Mi-am împletit părul în două codițe și cu inima-n dinți am plecat spre sala de mese. Joy mă aștepta acolo.

-Ooo, Aida! De ce te-ai îmbrăcat așa frumos?

-Îi stă perfect rochia făcută de mine, zise Karla.

-Pleci undeva? spuse Anelisse.

-Păi... astăzi îmi voi întâlni mama!

Fetele se opresc din mâncat micul dejun și se uită uimite spre mine cu ochii în lacrimi.

-Aida...? Pleci...? mă întreabă Joy speriată. Eu cu cine rămân?

O iau în brațe și încep să plâng și eu. Toate amintirile de aici, toți prietenii mei, nu îi voi uita niciodată. Așa cum mi-a spus Noah aseară, mă voi uita mereu spre cer și când voi privi stelele, îmi voi aduce aminte de fiecare, fiindcă toți sunt speciali pentru mine.

În spatele meu simt o mână rece.

-Neața! Mama te cheamă la ea. A ajuns mama ta!

Le mai iau o dată strâns în brațe pe fete și plec cu Noah.

-Uite, nu uita ce ți-am spus aseară, bine?

Dau din cap ca să înțeleagă că nu voi uita, îi ofer o îmbrățișare și intru în biroul doamnei Evel. Deschid ușa și cu pași mici mă îndrept spre cele două scaune de două ori cât mine din fața ei. Simțeam cum tremur din cap până-n picioare... Chiar urma să-mi revăd mama...

Visul meu devenea realitate. Îmi văd toată copilăria prin fața ochilor. Dacă nu o să mă iubească? De ce nu a fost lângă mine mereu? De ce m-a abandonat? Am atâtea întrebări... Dar toate la timpul lor.

-Ai emoții?

-Da...Nu aș vrea să-mi las prietenii aici, dar e mama mea până la urmă.

Mă așez pe scaun și aștept. Mă uit la poza de pe biroul doamnei Evel cu Noah. Din spate se aude izbindu-se ușa. Am împietrit.

-Bună ziua!

Mă uit spre ea. EA E! E exact așa cum îmi imaginam! Înaltă, cu părul lung și blond, puțin cârlionțat, cu ochii verzi, senini, și cu un zâmbet larg.

-Mama...?

-Da, puiul meu... eu sunt mama ta! Promit că nu o să te mai ia nimeni de lângă mine!

Și izbucnește în lacrimi, ca și mine. O strâng în brațe cât de tare pot. Simțeam că ea e cu adevărat mama. Mă simțeam completă!

-Ce mare ai crescut... și surâde cu lacrimi în ochi.

Eu îi zâmbesc. Și nu știu ce-mi veni deodată, dar o întreb foarte direct:

-De ce m-ai părăsit ? De ce...?

-Puiule, eu nu te-am părăsit... Eu cu tatăl tău te căutăm de 11 ani. Numai noi știm câte nopți nu am închis un ochi căutându-te...

Eram șocată.

-Cum adică?

-Aveai 3 ani. Eram toți trei în parc. Eu m-am dus să-ți cumpăr o acadea, bomboanele tale preferate din vremea aceea, iar tu cu tata ați rămas să vă jucați de-a v-ați ascunselea. Și de atunci nu te-am mai văzut... Aveai în mână căsuța muzicală pe care ai primit-o când te-ai născut...

-Vai...Nu mă așteptam la asta. Îmi pare rău... și plâng și mai tare.

-Nu e vina ta, Anays...Tot ce contează acum e că te-am găsit!

-Anays?

-Da! Așa te cheamă! Doar că atunci când erai mică spuneai...

-Aida...

-Deci o veți lua? Întrerupe brusc discuția doamna Evel.

-Mai întrebați?

Ies în sfârșit din încăpere cu mama mea de mână. Mă simt foarte mândră că am și eu o familie. Dar nu vreau să plec! Niciodată-niciodată! Îl văd pe Noah cum se uita la mine și la mama. Își lasă privirea în jos.

-Mama... Înainte de a pleca să-mi fac bagajele, pot să-mi iau rămas-bun de la prieteni?

-Sigur că da! Te voi aștepta la recepție. Când ești gata, vii.

-Bine! Mulțumesc!

Imediat ce trec de primul coridor, fug la Noah și la Joy în brațe.

-Pleci, nu-i așa?

Mă uit în pământ...

-Știam eu... Dar stai calmă! Ne putem vedea oricând vrei, dacă și mama ta e de acord. Pare foarte drăguță. În plus, vom putea vorbi la telefon, ne putem da mesaje, va fi totul bine! spuse Noah.

-Da, nu trebuie să-ți faci griji! Vom fi mereu prietene! Ești specială pentru noi! Și oriunde vei fi, ne vom gândi la tine! zise Joy cu lacrimi în ochi, dar cu zâmbetul pe față.

-Mulțumesc pentru că ați fost alături de mine! Promit să vă sun în fiecare zi. Și îi îmbrățișez pentru ultima dată.

După 10 ani...

Bună, sunt Anays. Acum am 24 de ani. Locuiesc într-un apartament în Paris, împreună cu soțul meu, Noah. Încă mai țin legătura cu Joy, Anelisse și Karla. De când am plecat de la orfelinat, ne vedem aproape în fiecare weekend.

Joy a reușit să intre la facultate și se descurcă foarte bine, Anelisse a devenit o cântăreață faimoasă, iar Karla și-a deschis propria ei casă de modă. Noah e unul dintre cei mai căutați fotografi din Paris, făcând un progres incredibil. Eu am spectacole de balet aproape în fiecare săptămână la Opera Granier. Sunt foarte mândră de ce am ajuns! Pentru orice vis, oricât de mic ar fi, merită să muncești ca să ajungi DEPARTE!

Împreună cu părinții mei, de-a lungul anilor, am încercat să creăm cât mai multe amintiri frumoase, astfel încât să uităm ce a fost și să privim zâmbitori spre viitor.

Asta este povestea mea. Și sunt recunoscătoare pentru toate momentele pe care le-am avut, pentru toate persoanele deosebite pe care le-am întâlnit și care-mi fac zilele mai frumoase. Pentru familia iubitoare pe care o am, pentru prietenii care mi-au fost mereu loiali. Și în special, pentru ce am ajuns!

Șterge fiecare lacrimă cu un zâmbet și crede în tine! Așa vei reuși!

Aida

Emilia Florea

Bunicul

Acum câteva zile, am mers la biblioteca școlii cu o colegă să împrumute o carte. În timp ce aceasta căuta cartea pe care o dorea, eu mă apuc să mă uit printre rafturi și să răsfoiesc cărțile cu titluri interesante. Au urmat niște clipe care probabil pentru cei din jurul meu, mai exact singura persoană de acolo, Laura, colega mea, care avea importanță, s-au petrecut foarte repede... Mi-e greu să vă redau ce am simțit în acele momente, dar ar fi bine să nu mai stau pe gânduri și să încep povestirea.

Lucrurile s-au întâmplat astfel: ajunsesem la un raft pe care nu îl explorasem până atunci, dar nici nu mă entuziasma prea tare, cum a făcut-o cartea ce era așezată pe masa de alături. Am citit în gând titlul și m-am apropriat tremurând de carte și am luat-o. Mâinile mele parcă s-au lipit de roman în timp ce umbra mea ce înainte acoperea toată cartea se făcuse mică-mică, precum un copilaș în fața zidurilor înalte și tainice, cu o nuanță de purpuriu mai întunecat. Mă simțeam de parcă aș fi căzut în ocean, auzeam slab cum mă cheamă, deoarece întârziam la istorie. Parcă eram pe altă lume, îmi treceau prin gând toate amintirile mele care se puteau lega de acea carte. Tot acel fluviu adânc și dens de memorii se risipește atunci când doamna bibliotecară ne spune să nu mai facem gălăgie și să plecăm la ore. Am adăugat repede că aș vrea o carte, apoi plecăm în fugă spre clasă.

Lecția despre al Doilea Război Mondial nu prea am urmărit-o, însă am reținut doar o parte: naziștii ardeau cărțile care abordau subiecte ce le displăceau, cum ar fi punerea într-o lumină bună a unui personaj evreu. Acest fapt a avut același efect asupra mea ca și cum aș fi fost înjunghiată. De când eram mititică, am simțit respect pentru cuvântul scris și orice rău făcut unei cărți care o putea distruge mi se părea cel mai oribil mod de a ucide. A da foc unei cărți e ca și cum ai omorî imaginația și orice posibilitate de a fi ținut minte a autorului sau autoarei și înseamnă totodată îngrădirea libertății de a cunoaște a oamenilor! Mi-am păstrat toate aceste gânduri în minte, până i le-am spus Laurei în următoarea zi, după ce vizitasem Palatul Culturii, când stăteam la o cafenea, unde erau scaune cu o tapiserie de culoarea brazilor cu cerculețe în variații de bleu-marin precum apa mării, beam niște ceaiuri și toceam la istorie. Numai divinitatea ar fi putut ordona astfel evenimentele pentru a-mi aduce aminte aproape totul.

Am să încerc să redau cât mai exact datele visului de care se leagă toate, inclusiv realitatea în care am trăit. Începutul visului nu mi l-am amintit niciodată, țin minte doar o parte, adică ultima, deoarece după aceea m-am trezit. Eram în mijlocul unui labirint, nu știu de unde aflasem acest lucru, dar știam exact asta, „gardurile” erau niște ziduri din antichitate care erau acoperite de vegetație, după cum mi le amintesc, dar atunci le asociam cu persoana ce apărea mai târziu în vis. Mă simțeam urmărită, așa că am grăbit pasul. După o cotitură am zărit o sculptură ce înfățișa niște copii ce se jucau cu un disc, ce semăna cu cele din Grecia antică despre care învățam la istorie. Am stat puțin pe loc, parcă eram înghețată, privirea mi se blocase pe acea sculptură, dar apoi am grăbit și mai mult pasul, alergam aproape, fiindcă simțeam mult mai aproape acel pericol. Eram speriată și fugeam nebunește, ba luând-o la dreapta sau la stânga. Când am simțit că am obosit, m-am oprit și în fața ochilor mei zidurile labirintului se evaporaseră și apăru un fel de combinație dintre un castel și un templu roman. Atunci nu știam nimic de aceste lucruri, știam însă că le mai văzusem undeva.

În pragul măreței construcții apare bunicul cu figura lui blândă și răbdătoare mereu, cu puloverul lui tricotat cu îndemânare de bunica, privindu-mă cu ochii săi obosiți, dar mereu veseli, ce păreau să cuprindă întregul univers, cerul, pământul și apele, cu toate tainele și secretele lor ce așteptau să fie descoperite, gata mereu să ne spună câte o istorisire din tinerețea lui sau să ne recite câte o poezie scrisă de el. Bunicul mă aștepta în prag, ca de fiecare dată când mergeam la el, cu un zâmbet pe chip și eventual cu o carte în mână. Chiar dacă nu mai simțeam acea frică și acel sentiment de a fi urmărită, tot am dat să alerg spre el și am făcut-o, doar că, tocmai atunci când mă apropriam, a dispărut și a rămas numai “împărăția sa”, castelul în stilul arhitecturii romane.

Acesta e întâmplarea care e miezul întregii istorisiri, cum am spus, de acest lucru se leagă totul și de acest personaj magnific din finalul visului care mi-a influențat existența. Aveam vreo 7-8 ani când am avut acea reverie. Era o vară frumoasă, cum sunt toate verile pentru mine, anotimpul meu preferat. Pe atunci nu-mi prea plăcea școala, nu prea aveam cu cine să stau sau să vorbesc, eram ceva pe lângă toate grupușoarele formate acolo. Chiar dacă atunci puteam spune că “sunt prietenă” cu toată lumea, asta însemna doar că mă suporta și suport pe toată lumea. Era un singur lucru pe care atunci îl iubeam cu adevărat: când se terminau orele și venea bunicul să ne ia pe mine și pe verișoarele mele; adevărații mei prieteni. Cu sora și verișoarele mele mă mai certam, dar ne împăcam repede cu ajutorul bunicului, ce părea a fi prietenul tuturor.

Bunicul. Totul a pornit de la el și nu numai pentru mine, ci și pentru verișoarele și sora mea ce au avut parte de o copilărie alături de acesta. Iubirea față de cărți și de lectură de la el a pornit. Plăcerea de a desena tot de la el a pornit. Îmi amintesc și acum cum mă numea pe mine și pe verișoarele mele „mâncătoare de hârtie” din cauză că aveam unele momente când desenam sau pictam încontinuu. Toate ideile de jocuri de la el au pornit. Nimeni nu putea spune că mai e un bunic ca al nostru, care să se joace în parc cu nepoții săi, ci nu să stea doar pe bancă. Tot bunicul era cel mai mare iubitor de jocuri de cuvinte pe care îl știam (și singurul pe vremea aceea). Dădea nume și făcea povești la tot ce vedea el mai special. Cum ar fi un copac pe care l-am văzut în pădure ce semăna cu niște coarne de melc a primit numele „Cap de melc” și de la acesta a apărut legenda copacului Cap de melc, ce sună astfel: „Un băiețel mergea pe afară într-o zi ploioasă și din neatenție a călcat un melcușor. Tare rău i-a mai părut băiețelului, așa că s-a gândit să-l îngroape undeva. A găsit băiețelul nostru un loc ascuns într-un tufiș și acolo a săpat o groapă. Iar în câțiva ani, când băiețelul a ajuns un băiețandru, a crescut un copăcel precum capul melcului.” Tare mult ne-a plăcut această povestire, la fel de mult ca și altele, în primul rând pentru că niciun om cu inima bună nu avea cum să protesteze la una dintre istorioarele sale, iar în al doilea rând pentru ca aceste relatări ale sale aveau și au un farmec aparte. A mai scris și povestit alte multe invenții de-ale sale. Pe la vârsta de 7 ani nimic altceva mai bun nu aveam de făcut decât să-i învăț poeziile, însă cu timpul le-am uitat...

La vârsta de 7-8 ani acel vis m-a tulburat, nu pot să spun că enorm, dar îndeajuns de mult încât să-mi doresc să frecventez și mai mult casa bunicilor. Făcând acest lucru nu am întârziat “plecarea” decât, probabil, destul de puțin. Nimic nu poate întârzia lucrurile să se întâmple, am învățat mai târziu. Nu pot spune exact cât a durat copilăria mea, după cât timp am continuat să merg des la bunicii mei dragi. Eu am început de la vârsta de 9-10 ani să nu îi mai vizitez pe bunici. Mă întrista enorm acest fapt, dar nu aveam cum să mă împotrivesc. Mi se spunea de multe ori că va veni și rândul celorlalte prietene ale mele să părăsească acel sanctuar când vor fi de vârsta mea, adică în clasa a IV-a. Se apropria un examen, de care nu îmi prea păsa, dar m-am lăsat în mâinile părinților, fiindcă știam că îmi vor binele. Am început să merg la pregătiri ca orice copil de vârsta mea, ajunsesem să mă văd din ce în ce mai rar cu universul meu de până atunci, dar ruptura pe care am simțit-o nu a fost toată deodată, ceea ce a fost bine pentru acomodarea mea cu noul program.

De atunci până acum nu s-au schimbat multe lucruri... Casa bunicilor o vizitez rareori... însă a rămas neschimbată amintirea perfectă a bunicilor. Fiecare dintre cele trei fete cu care îmi petreceam timpul la bunici a evoluat în felul ei și ne împăcăm și acum mai mult sau mai puțin. Cea mai apropriată de mine e verișoara mea, cu șase luni mai mică decât mine și împărtășim amândouă sentimentul de siguranță pe care îl avem în preajma bunicului. Continuăm să ne întâlnim la bunici de sărbători sau mai ieșim în oraș împreună. Dar ceva neschimbat tot a rămas, legătura mea cu sora și verișoarele mele și în special cu bunicul. Întreaga noastră copilărie se rezumă la acest univers apropriat, dar totuși imens, la povestirile bunicului și la întâmplările de zi cu zi. După teoretica școală, la bunici acasă aveam o altfel de școală, după părerea copiilor mult mai interesantă și distractivă, unde ne făceam temele, apoi mergeam frumos la bunicul și începeam să vorbim cu el vrute și nevrute, acesta dându-ne sfaturi și explicându-ne lucruri. Fără bunicul viața niciuneia dintre noi, adică eu, sora mea și cele două verișoare de vârste apropriate nouă, nu ar fi fost așa de plină de amuzament, de bucurie, de altruism, de pace și de povești. Însă noi, toate cele patru nepoate, am început să ne îndepărtăm fără voința noastră de acest univers magnific.

De multe ori m-am întrebat ce mai face bunicul în lipsa noastră... El a rămas neschimbat în amintirile noastre, dar oare noi am rămas la fel pentru el? Îmi doresc mereu să nu fi părăsit acel timp și să nu se fi schimbat mai nimic... Însă viața continuă, la fel și cea a dragului meu bunic, care pare a fi veșnic împreună cu poveștile și poeziile sale, cu același farmec și după câțiva ani.

Ioana Diaconița

Regăsire

Soarele, cea mai strălucitoare manifestare a luminii și căldurii sufletești, răsare printre norii gri și transformă un peisaj adineauri monoton într-o adevărată operă de artă, creată cu cea mai mare atenție și sensibilitate. O rază timidă, dar totuși orbitoare se strecoară lin printre clădiri, ajungând în dreptul ferestrei unei case care de mult timp nu se mai află într-o stare bună: culoarea roz a pereților abia se mai distinge, ea fiind înlocuită de cicatricile lăsate de trecerea anilor. Raza dorește să intre în locuință, să aducă strălucire, fericire, totuși, un obstacol iese în calea acesteia, căci jaluzelele tuturor geamurilor sunt trase. Ea însă nu renunță și cu o determinare deosebită reușește în final să ajungă într-o încăpere goală, nesfârșit de albă. Într-un colț se disting șters trăsăturile unei persoane, care abia se diferențiază de peisajul din jurul ei: raza îi luminează părul auriu și fața firavă, ochii albaștri, pierduți în zare, ce seamănă cu un univers străin și îndepărtat. O lacrimă se prelinge pe obrajii trandafirii, delicați ai persoanei, o fată ce pare oglindirea unei flori firave, frumoase, care însă a fost smulsă din pământul cald, sigur.

E o zi ca oricare alta pentru Eleanor: în fiecare zi, de fiecare dată același program stabilit cu o precizie greu de egalat. Întâi, la școală, acolo unde totul este despre seriozitate în timpul orelor, dar apoi în pauze este vorba de prietenii, medii sociale, interacțiune, comunicare. Pe fată nu o deranjează studiul, căci mereu a fost vorba de o oarecare ordine: mereu știi la ce să te aștepți, iar dacă înveți, nu vei avea parte de probleme sau conflicte. Relația cu ceilalți însă atârnă de un fir subțire de ață ce poate ceda oricând, urmând să se destrame fără milă. Luând în considerare acest aspect, Eleanor a renunțat la orice persoană din viața ei. Mintea rece, dură a acesteia a acționat ca o armă de autoapărare și a luat locul cuvenit inimii sale sensibile, ce-și dorește să aibă parte de fericire, iubire: decât să ai parte de suferință pe drum, nu e mai bine să te îndepărtezi de aceste idealuri „nerealiste, de neatins”? Dar până la urmă nu este și această depărtare o durere? Una care de fapt este mai apăsătoare decât să simți prea mult și anume să nu simți nimic, să fii pierdut, mintea ta să fie un haos. Când ai un ideal la care dorești să ajungi, există motivația care te face să mergi mai departe: când nu ai nimic însă, parcurgi un drum cu ochii închiși, neștiind pe unde mergi.

Exact în acest mod trăiește Eleanor viața: față de orice om, ea e distantă, gânditoare, în universul său propriu și întortocheat, încercând să găsească acel „ceva” care să-i modeleze viața, să îi ofere un motiv să nu renunțe. Uneori însă, propria viziune nu este de ajuns pentru a găsi rezolvarea unei probleme, căci aceasta este prea subiectivă și ajunge să reprezinte o piedică, un blocaj, te face să stai în loc, să te învârți într-un cerc. Fata însă nu are ocazia să ia aminte la un alt punct de vedere: ziua și noaptea, ea este mereu pe cont propriu, singură. Incapacitatea sa de a se deschide față de alții, care provine dintr-o frică de nu fi rănit, a ajuns să o transforme încet-încet din acel copil vesel, ce aleargă în furtună fără să-i pese dacă se murdărește, într-o persoană veșnic absentă, care își ia umbrela cu ea chiar dacă cerul e senin. Sufletul tinerei cunoaște perfect acest aspect pe care mintea dorește să îl ignore cât mai mult cu putință, însă nu reușește întotdeauna, iar gânduri dureroase vin unele după altele, provocând panică și haos. Astfel, în aceste momente, modalitatea fetei de a merge mai departe este îngroparea în muncă: atunci, ea are ocazia să nu mai gândească, doar să facă, iar timpul să treacă, zi după zi, minut după minut, secundă după secundă.

Astăzi, totul este mai rău ca de obicei. A început încă de la prima oră. „Eleanor, pot vorbi în pauză cu tine între patru ochi?”, a zis profesoara. Era vorba despre textul pe care fata îl scrisese pentru a fi publicat într-o culegere de opere literare și aștepta de mult o părere cu privire la acesta. Singurul lucru care o face pe tânără să simtă o oarecare căldură sufletească în ultima vreme este scrisul, ce reprezintă un început de pasiune pentru ea. Tocmai de aceea, răspunsul primit a fost unul nu tocmai ideal: „Ascultă-mă, nu cred că textul tău s-ar potrivi pentru a fi publicat. Se vede că ai talent, modalitatea ta de a scrie este una aparte, însă lipsește ceea ce este cel mai important în literatură, și anume sufletul, însemnătatea. Totul este vag, confuz și pare departe de inima cititorilor, aproape de neatins.”

Odată cu auzul acestor cuvinte, privirea fetei se încețoșează și un sentiment de neîncredere se strecoară încet în mintea acesteia, cucerind-o încet, dar sigur. „Știam că nu voi reuși... Niciodată nu am avut o șansă... Ce să fac, ce să fac, nu mă pot opri din scris, acum că l-am descoperit...”, acestea sunt doar câteva dintre nenumăratele voci ce se aud în gândul Eleanorei.

Totuși, o rază de speranță apare, căci profesoara îi oferă tinerei un sfat: „Cred că scrisul tău s-ar îmbunătăți dacă ai medita un timp asupra vieții. Gândește-te la tot ceea ce prețuiești și este important pentru tine, lucruri care îți aduc o nesfârșită fericire, oricât de grele ar fi vremurile. Odată ce te concentrezi pe aceste lucruri, consider că se va vedea și în creațiile tale.”

Deși i s-a oferit îndrumare, această replică mai degrabă îi taie elanul Eleanorei decât să o facă să zboare: „ceea ce iubesc... m-am mai gândit la acest lucru de nenumărate ori, ziua și noaptea, fără să găsesc un răspuns... dacă asta e singura cale pentru a ajunge la cea mai bună versiune a mea, probabil că nu voi reuși decât în vis...” Această voce interioară a fetei persistă în mintea ei mai mult timp ca oricare alta: nu se mai poate concentra deloc, se uită doar în gol, încercând să ignore glasul strident din mintea sa. Slăbită de pe urma acestei stări complicate, Eleanor decide să se culce. Ore întregi încearcă din răsputeri să nu se mai gândească la nimic, doar să lase oboseala să o cuprindă, însă nu funcționează...

Brusc, fata se ridică din pat. „Nu mai pot continua așa”, își zice ea în gând. „Trebuie să...”, însă nu își mai continuă replica, iar orice voce din interiorul său se oprește dintr-odată. Eleanor se uită vrăjită la fereastra camerei sale și simte existența unei frumuseți de mult uitate de sufletul său. „E atât de frumos”... fata abia mai poate gândi limpede, copleșită de ceea ce i-au dat ochii să vadă. Un cer senin, dar totuși oarecum întunecat în miez de noapte, care poate evidenția astfel toate tainele ascunse în mod normal departe de ființa umană... Mici steluțe argintii sclipesc pe bolta cerească, semănând cu mai multe cristale neșlefuite, care totuși ies în evidență prin splendoarea lor. Luna plină, așezată într-o parte special pentru a lăsa celelalte astre să se evidențieze, amintește de un protector al tuturor tainelor sufletești, un clarvăzător ce cunoaște tot ce a fost, este și va fi.

Uimită pur și simplu de un peisaj atât de pur, de viu, care oglindește lumea perfecțiunii mai bine decât orice altceva, Eleanor, ea însăși fiind ca o floare firavă, își permite ca pentru o secundă să simtă. Și ceea ce trăiește este un sentiment misterios, care parcă nu aparține acestei lumi... este prea complex, fragil pentru un univers ca al nostru. Deși îi este necunoscut, el trezește ceva, o bucățică din trecut care fusese îngropată peste multe alte întâmplări, iar atunci fracțiuni de amintiri fără sens, ce par ireale, încep să năvălească în mintea fetei, una după alta, însă nu au niciun sens, ordine logică, totul e un haos din nou comparativ cu lumea perfectă din ceruri. „Ce se întâmplă cu mine?”, fata se întreabă copleșită.

Dintr-odată, totul se oprește. Pentru o vreme, Eleanor nu mai vede nimic, se află într-o stare confuză, așa cum își imaginează ea că ar putea fi cea dintre viață și moarte. Apoi, brusc, se trezește într-un loc alb, nesfârșit, fără formă și mai presus de toate, gol, pustiu. Dintr-un motiv inexplicabil, inima fetei începe să bată cu putere, întrerupând liniștea acestui univers. O stare intensă de panică cuprinde mintea Eleanorei: „totul este mult prea asemănător... dar cu ce?”. „E vorba de tine, Eleanor.”, o voce necunoscută răsună în ecou. După aceea, continuă să vorbească: „Acest univers este chiar sufletul tău. De aceea este de neînțeles: nu poți să-i deslușești însemnătatea.”

O durere intensă o cuprinde pe tânără. Inima ei... este ea chiar goală? Oare a uitat partea vitală a acesteia pe traseu, iar acum nu mai poate reprezenta nimic? Fata își amintește brusc de peisajul înstelat... nu, există o speranță, căci a simțit atât de multe lucruri atunci... Acest gând o ridică pe Eleanor de pe pământul alb, îndrumând-o să meargă mai departe, însă tot nu zărește nimic în lumea creată de inima ei, cu toate că o privește pentru mai mult timp pe toate părțile. Ochii lui Eleanor se umezesc și simte că nu se mai poate mișca: ea rămâne împietrită, lăsând ca universul să o cucerească pe interior, până când sufletul ei se încălzește brusc, căci aude din depărtare o melodie cântată cu blândețe, ce o trezește din nou la viață. Este una plină de emoție, sensibilitate, pe care fata ar dori să o asculte pentru tot restul vieții, dar totuși, după doar câteva clipe, aceasta se oprește, în timp ce întreaga lume din jurul ei se năruie.

Eleanor se trezește din somn. „Totul... a fost un vis?”, se întreabă ea. Nu își amintește cum a ajuns să adoarmă: probabil că extenuarea a cuprins-o la un moment dat fără să-și dea seama. Câte lucruri s-au întâmplat noaptea trecută...de la cerul înstelat, până la visul neobișnuit și la cântec. Gândindu-se la fiecare dintre aceste lucruri în parte, un șir de amintiri necunoscute i se derulează din nou fetei în minte: cumva, evenimentele recent petrecute au toate o legătură, care duce către trecut. Mai rămâne însă ca Eleanor să deslușească acest mister, a cărui soluție poate reprezintă chiar o cheie către evoluția sa.

La școală, tânăra nu se poate concentra decât asupra misiunii sale interioare: abia aude titlul lecției, care este „Viața de familie în Evul Mediu”. Familia... un cuvânt ce amintește de unitate, iubire, fericire, adică cele mai frumoase stări sufletești. Auzul acestuia o face pe Eleanor să își dea seama în sfârșit de tot ceea ce a omis înainte, iar tot haosul din mintea sa în sfârșit își găsește o semnificație, alcătuind o poveste.

Totul s-a întâmplat acum mulți ani... atât de mulți încât amintirea pare oarecum distantă de lumea prezentului, ca și cum ar fi avut loc într-o altă viață. Totuși, Eleanor poate să o vadă foarte clar în minte: era o zi călduroasă de vară, pe care fata o petrecea în vechiul ei apartament, un loc puțin spațios, strâmt, înghesuit. Cu toate acestea, nimic nu îl putea înlocui, căci toată copilăria, viața sa era acolo: de la tonele de jucării puse dezordonat pe rafturi până la ușa camerei ei pe care erau lipite numeroase postere și abțibilduri. Și mai erau și ei: oamenii cei mai importanți pentru micuța Eleanor, adică familia, ceea care aducea distracția la un alt nivel și era mereu acolo atunci când avea nevoie de ajutor.

Ziua din amintirea fetei l-a avut ca participant pe un membru al familiei mai mult decât pe ceilalți, și anume fratele ei mai mic, Andrew, care era pe vremea aceea doar un preșcolar neastâmpărat și curios. Tânăra își amintește perfect portretul său de atunci: un omuleț scund, cu părul șaten, ciufulit, ce îi stătea în ochi și cu fața rotundă, palidă. Elementul său distinctiv erau ochii neobișnuiți, cu gene lungi și de un căprui intens, în care i se oglindeau perfect gândurile și emoțiile ca o reflexie a inimii sale.

Andrew era aproape veșnic agitat: de aceea, el și cu Eleanor inventau încontinuu jocuri pentru a nu se plictisi, de la cele cu mașini până la crearea unor trasee „periculoase” de tip parkour. În acea zi de vară însă, celor doi le-a venit cea mai bună idee posibilă: construirea unui mare cort cu ajutorul pernelor și al unei pături. Acest proiect a durat ore întregi ca să poată fi clădit, la fel cum durează și ca o clădire să fie ridicată din cenușă. Chiar dacă a fost oarecum dificil, copiii nu au uitat să se distreze și totul a meritat atunci când au văzut minunatul rezultat. Odată ce au intrat în cortul alb, parcă ar fi pășit într-un alt univers, care i-a uimit prin frumusețea lui: interiorul acestuia era luminat de o ghirlandă, iar Eleanor s-a gândit atunci că aceasta semăna cu mai multe stele în noapte care străluceau la unison.

Copiii au rămas fără cuvinte: aproape că nu credeau că ei au creat această lume, ce era asemănătoare unui sanctuar accesibil numai lor. Andrew, vizibil uimit, făcuse ochii mari și părea că se gândește la lucruri profunde în raport cu vârsta sa, iar vreme ce îl privea amuzată, Eleanorei îi veni o idee: „Ai vrea să punem muzică?” Acest lucru l-au și făcut: melodie după melodie, ore întregi, cei doi au ascultat într-o liniște solemnă dansul notelor muzicale, o liniște care însă nu s-a simțit deloc apăsătoare, ci mai degrabă mângâietoare, cu însemnătate. Cântecul pe care Eleanor și-l amintește cel mai bine era unul suav, trist, dar totuși și cu o notă de speranță, care i-a impresionat pe ambii copii deosebit de mult. Cântecul din vis... Atunci când l-au ascultat împreună, copiii s-au uitat ochi în ochi, parcă încercând să-și ghicească unul altuia sentimentele. S-au luat de mână și au știut că au dat peste o adevărată frumusețe, care ar fi fost însă incompletă dacă nu erau împreună.

Împreună... Eleanor își dă seama în sfârșit, iar un mic zâmbet i se citește pe față. „Cum am putut să nu-mi dau seama... de fapt, aveam nevoie doar de o persoană care să fie lângă mine. Am renunțat fără să-mi dau seama la toți oamenii din jurul meu, dintr-o frică necontrolată pe care acum trebuie să o înving.” Acestea sunt cuvintele pline de optimism pe care fata și le spune în minte, de data aceasta cu mai multe voci ce vorbesc la unison, ce nu mai sunt separate sau vorbesc în contradictoriu. Ce i-a spus profesoara, stelele, visul, melodia, toate au fost de fapt menite să-i atragă Eleanorei atenția asupra realei frumuseți, ce chiar există în viața de zi cu zi: frumusețea iubirii. „Trebuie să fi fost puterea divină a destinului”, își zice tânăra cu fericire în glas. Trec săptămâni: E o zi ca oricare alta pentru Eleanor, adică una în care știe că se poate bucura de absolut tot. Merge la școală, acolo unde nu este numai despre studiu, ci și despre prieteniile de care ai parte. Deschizându-se puțin câte puțin față de alții, fata a ajuns să găsească persoane valoroase, cărora le apreciază personalitățile diferite și care știe că nu o vor lăsa baltă cât de curând. Este tot o persoană visătoare, gânditoare, însă nu astfel încât să-i afecteze sentimentele și calitatea vieții.

Fata merge pe drumul spre casă, vorbind la telefon cu o voce amuzată. Decide să ocolească până la o cafenea din cealaltă parte a orașului, unde intră oarecum emoționată. Se așază la o masă, unde așteaptă răbdătoare să vină chelnerul. „Cu ce vă pot servi?”, se aude glasul unui tânăr înalt, cu părul șaten ciufulit. „Eleanor? Credeam că nu vei mai trece pe aici”, spune el fără a-și ascunde uimirea.

„Nici eu nu credeam că voi mai veni, Andrew, însă se pare că destinul a avut ceva de zis în acest sens.”, îi zâmbește Eleanor fratelui său.

Maia Rînzăscu

Peste un an...

Visez frumos, colorat, am în vis senzația că trăiesc cu adevărat, ba chiar, câteodată, simt că ce mi se întâmplă zi de zi am mai trăit o dată într-un vis. Dar nu întotdeauna visez frumos, iar unul dintre cele mai tulburătoare coșmaruri și-a făcut apariția când aveam șase ani.

De când am început să vorbesc, am cerut clar și răspicat o surioară, adică o parteneră de joacă și o prietenă foarte bună în care puteam avea încredere, orice ar fi însemnat acest lucru la vârsta mea de atunci. Știam că va trebui să împart tot ce am, inclusiv timpul dedicat mie, cu ea, dar nu mă deranja. Când am început să merg la grădiniță, dorința a devenit din ce în ce mai aprinsă, deoarece toți colegii aveau un frate sau o surioară, numai eu stăteam plictisită acasă, fără nimeni de vârsta mea cu care mă puteam juca. Nu înțelegeam de ce sora mea nu venea mai repede acasă, nu înțelegeam multe pe atunci...

Pentru că de obicei nu aveam cu cine mă juca, eu mă plimbam încontinuu prin casă încercând să găsesc un motiv de veselie și distracție. Eram mai mare cu câțiva ani, așa că eram mai interesată de ce vorbeau mama și tata, atunci când nu mă lăsau să intru. Totuși, într-o seară, am reușit să aud conversația lor. Mama i-a povestit lui tata cum a citit într-o carte că bebelușii pot muri subit, fără vreo explicație. La început, nu am înțeles foarte bine: Cum adică mor fără explicație? Întotdeauna când cineva moare, ceva sau cineva este de vină. Fie boală sau crimă, ceva le provoca decesul. Cum știam să citesc și să scriu, am intrat pe telefonul mamei mele și am încercat să găsesc câteva informații despre această moarte subită. Tot ce am reușit să aflu este că ei mor în somn, iar înainte să se culce, bebelușii sunt bine, fără niciun semn de boală, iar acest lucru m-a făcut și mai confuză: De ce mor în somn? Cum se simt în ultimele momente în care sunt în viață? De ce nu au niciun simptom înainte? Cum ar putea cineva să prevină această moarte? Cine alege ce bebeluși să moară și ce bebeluși să rămână în viață? Și, cea mai importantă întrebare: De ce nu am murit eu?

În noaptea aceea, nu am adormit foarte ușor, dar atunci când m-am trezit, mi-am dat seama că am plâns. Visasem că aveam o soră! Era micuță și drăgălașă, la cât de firavă era, nici nu o puteam ține în brațe și plângea foarte mult, ca și cum ceva ar deranja-o încontinuu. M-am distrat mult cu ea patru luni de zile până când, într-o noapte, am auzit un țipăt care m-a sfâșiat și pe care nu îl voi putea uita vreodată. Am dat fuga în camera surorii mele și am văzut-o pe mama cum o scutura pe sora mea, urlând. Nu înțelegeam nimic, mama o strângea la piept, o săruta, o scutura, dar ea avea ochii închiși. Tata deja vorbea cu cei de la salvare, cu ochii în lacrimi. Am vrut să sar în ajutor, să fac ceva, dar camera se îndepărta din ce în ce mai mult de mine, și, oricât aș fi alergat, nu am putut ajunge la ea, am rămas într-un gol negru, unul ce nu putea fi umplut vreodată.

Peste un an de la această întâmplare, am primit vestea că voi avea un frățior! La început am fost puțin dezamăgită, fiindcă îmi doream o soră foarte mult, dar, decât nimeni, el era foarte bun!

Nu știam foarte multe detalii despre el, mama a stat în spital aproape pe toată perioada sarcinii, dar îmi aduc aminte că la un moment dat eram așa fericită, deoarece tata mi-a zis că mama va ieși din spital de ziua mea, așa că eu înțelesesem că el se va naște de ziua mea. Nu s-a întâmplat asta, a mai stat o lună după ziua mea în spital și eu deja nu mai aveam răbdare!

În ultima zi de școală, tata m-a luat și, când am ajuns în mașină, am rămas uimită, deoarece am văzut-o în spate pe mama cu fratele meu în brațe! Imediat mi-am adus aminte de acel coșmar și am început să mă sperii puțin, dar m-am calmat repede după ce l-am văzut pe Paul dormind ca un îngeraș. Când am ajuns acasă, mama l-a pus în pătuț cu grijă și eu am stat lângă el toată ziua, așteptând să se trezească și să se joace cu mine. În acel moment, mi-am promis că în fiecare zi, mai ales când Paul va fi mic, voi avea grijă de el și voi sta lângă el cât de mult pot!

Acum Paul are 6 ani, este un băiat deștept, amuzant și drăguț, este cea mai energică persoană pe care o cunosc și sunt foarte norocoasă că îl am pe el ca frate! Chiar dacă el vrea să crească rapid, în ochii mei întotdeauna va rămâne acel Paul micuț și drăgălaș din momentul în care l-am întâlnit pentru prima oară!

Maya Huțanu

Acesta este doar începutul...

O simplă, dar misterioasă fată mi-a apărut într-un vis. M-am trezit într-un apus de soare... O priveam, la început am crezut că totul era o glumă. Eram înconjurată de mii de gânduri, le puteam auzi, nu-mi dădeau pace. Nu știam unde mă aflu, era ca și cum mă aflam într-un mare nimic, dar care încet s-a preschimbat într-o lumină arzătoare. M-am apropiat înfiorată.

Dădusem de o poartă, o poartă cât se poate de mare, parcă fără sfârșit. Încuiată fiind, am încercat să o deschid, dar în zadar. Nu se lăsa deschisă așa ușor, însă apoi, cineva m-a atins ușor pe umăr deschizându-mi ochii în disperarea care se extindea în sufletul meu și lăsându-mă să văd împrejurimile de pe partea cealaltă. Odată ce m-am întors, nu am reușit să observ pe nimeni. Eram doar eu, singură în acest loc nedeslușit.

Privirea mi-a fost atrasă spre o fată. Tocmai ieșise de la școală și o luase bunica ei. Fericirea de pe chipul acesteia m-a făcut să plâng, pentru că știam că toate acestea erau doar în imaginația mea, erau doar amintiri. Nu m-am mai gândit la altceva, eram prea fascinată de ochii ei care aveau o tentă de maro închis. Îmi lipsea, voiam doar să o mai văd o dată, însă știam că o parte din viața mea s-a scurs și că următorul meu scop era altul. Am decis să mă apropii pentru o ultimă oară, știind că nu mai am mult timp. Am fost în parc, acasă, ne-am jucat împreună, i-am oferit chiar și un crin alb, floarea mea preferată. Albul a fost mereu puritatea și eternitatea pentru mine, așa că am hotărât că e cel mai bine să-i dăruiesc această floare. Timpul trecea mult mai repede acum, nu am reușit să realizez toate lucrurile pe care mi le doream, însă mersul în parc prin văzduh alături de fata misterioasă mi-a trezit multe sentimente de nostalgie, tristețe, bucurie, toate la un loc. Știam că ea nu mă putea vedea sau auzi, însă ceva din mine a alungat aceste gânduri. Apoi am decis că a venit vremea. M-am oprit dintr-odată, lăsând-o să meargă singură, să experimenteze și mi-am reamintit că nu se va întâmpla nimic, căci voi fi mereu lângă ea, orice ar fi. Am rămas nemișcată până când nu am mai putut să o văd în depărtare, iar apoi am simțit cum trupul ușor ca o pană mi se desprindea încet-încet de suflet.

Nu era ceva neobișnuit, însă întâmplarea face că nu era nicidecum ceva întâmplător. Nu după mult timp, mi-am dat seama... Destinul mă adusese aproape de ea, iar asta m-a făcut să cercetez și mai mult. Mintea îmi era încărcată cu mii de întrebări și urma cât de curând să le aflu răspunsul, căci nimeni nu m-ar fi adus aici dacă nu era ceva straniu, ceva ce trebuia rezolvat. M-am trezit într-un apus de soare... și am adormit într-un răsărit.

După ceva timp, am reușit să-mi dau seama de apariția acestei fete, care la început mi s-a părut întâmplătoare, iar înainte ca lumea să-mi fie dată peste cap, sufletul și mintea mi se luminară.

Priveam lumea de sus, dar acum nu o mai priveam vag, aveam un scop, de a o proteja...

Sofia Călugăru

Transformarea

Sunt o fată normală. Îmi fac întotdeauna temele și învăț, o mai ajut pe mama cu treburi în casă, în weekenduri ies în oraș cu prietenii mei, practic sunt exact tipul adolescentei normale. În schimb, părul meu lung, des și negru mă trădează, e prea întunecat și mă face și pe mine să par la fel, așa că tot timpul îl leg cu elastice de culori pastelate sau îl prind cu clame colorate. Asta sunt eu. Cel puțin am fost. Miercuri, acum trei zile, am avut un vis. Un vis ciudat. Tot, absolut tot, era reprezentat sub forme geometrice, oamenii, obiectele, animalele, clădirile. M-am trezit extrem de speriată. Nu pot să explic ce era cu mine, însă am stat 5 minute, parcă paralizată, pe pat. Atunci cred că a fost prima zi în care nu mi-am prins părul și l-am lăsat pur și simplu, puțin ondulat, deoarece așa este el, să curgă pe umerii mei.

Până astăzi, adică sâmbătă, m-a încercat un sentiment tulburător, simțeam că parcă ceva anume, nu știam nici eu ce, nu îmi ajunge. Simțeam că am pierdut ceva din mine, ceva semnificativ, deoarece simțeam golul foarte mare în adâncul meu. Sau poate că dintotdeauna am fost incompletă și doar acum am observat acest gol. Oricum ar fi, am fost foarte neliniștită aceste zile. Cu chiu cu vai mi-am făcut temele și de învățat nu mai zic! Abia m-am putut concentra la niște ecuații ușoare la mate! Am presupus că mă simt așa de ciudat, diferit din cauza oboselii sau a stresului așa că în weekend am planificat o ieșire cu prietenele mele la mall, care a fost astăzi. Totul a mers bine, am mâncat, ne-am luat sucuri, însă sentimentul parcă nu din această lume mă tot rodea pe interior, astfel încât simțeam că din acel puțin pe care îl aveam nu mai avea să rămână nimic.

Totul a mers bine până când am ajuns la librărie și am văzut-o. Am văzut cartea care acum un an mi-a dat toată ființa peste cap! Cartea care m-a făcut să nu îmi mai suport originea de om! Cartea care m-a făcut să critic orice gest pe care îl făceam! Să îl încadrez în anumite categorii! Gesturi false, tipice oamenilor care vor doar să aibă o imagine bună în societate! Gesturi dezgustătoare, cum ar fi faptul că nu făceam nimic sau pierdeam timpul, gesturi care îmi sugerau decăderea și faptul că am eșuat în a fi o ființa umană (care, până la urmă, ce înseamnă mai exact?!) Și tot felul de lucruri îmi omorau orice speranță de a gusta din fericire din nou. Cartea cu un om făcut din forme geometrice pe copertă…

Am crezut că am trecut peste, dar se pare că aceasta parte a mea a coexistat mereu cu mine. Am crezut că am reușit să simt fericirea, însă se pare că doar mi-am pus o mască de care îmi era prea frică să o pot recunoaște.

Acum, sâmbătă seară, sau noapte, sau poate este deja duminică dimineață, nu știu exact, scriu aceste pagini fără sens și privesc colecția mea de clame și elastice colorate pe care nu le-am mai atins de trei zile și simt că înnebunesc. Însă acest sentiment nu este pentru oamenii normali? Eu mă situez într-un prag, cel dintre persoanele obișnuite și persoanele (dacă pot fi numite persoane) care și-au pierdut însușirile de om. Asta înseamnă că simt totul sau că nu simt nimic? Sunt om, dar și neom în același timp? Oare cum e mai rău: să trăiești cu o mască fericită pe care nici tu nu o deosebești sau să trăiești într-o lume precum vidul, unde nu îți poți găsi un sens? Adică să fii om sau neom? Dar cum le putem deosebi, care este omul și care este opusul lui? Dacă omul este o ființă inteligentă, superioară, cu limbaj articulat și cu gândire, atunci nu ar putea fi capabil să își găsească un sens? Cuvântul “om” este unul mult prea divin și parcă de neatins ca să îl pot păta eu cu conștiința mea murdară, așa că am rămas cu restul.

Oare eu, în momentul de față, chiar simt un neajuns? Sau acest gol din mine nu este un plus, ci nu un minus? Oare simt prea mult, gândesc prea mult sau cunosc prea puțin? Oare am acest dar de a realiza lucruri ce alții nu le înțeleg sau sunt chiar mai prejos de restul? Până la urmă, ce înțeleg eu din tot ce simt? De ce exist eu și cum îmi pot găsi un rost? Sau oare nu am niciun rost? Sau poate nu am nevoie de unul, însă nu ar fi prea tragic? Trebuie să am unul.

Au trecut aproximativ două săptămâni de când a început această “criză” a mea și pot doar să zic că mă simt la fel ca în acea sâmbătă. Doar că în aceste două săptămâni am făcut un efort deosebit ca să pot înțelege, să găsesc definiții pentru anumite lucruri care par de la sine înțelese, precum societatea, prietenul real sau titlurile în societate și importanța lor.

Mă simt ca într-o gaură neagră, pot explica ce se întâmplă, dar nu înțeleg nimic. Fac parte dintr-un colectiv, însă ce înseamnă un colectiv? Un colectiv este un grup de oameni de obicei cu aceleași interese, dar de ce trebuie să ne grupăm? De ce nu putem sta singuri? Deoarece ființa umană este făcută pentru socializare, pentru a nu sta singură și deprimată. Dar dacă unii găsesc un oarecare confort în această singurătate? Spre exemplu, eu, care am găsit confort în frigul din camera mea, care îmi amintește cât de cât că nu sunt chiar așa de departe de a fi om, deoarece îl pot simți. Frica mea este ca frigul să nu ajungă singurul lucru pe care îl simt. Și dacă acești oameni, sau oricare alții, nu se simt în largul lor în colectiv sau nu împart aceleași pasiuni cu cei din colectiv, se mai poate numi un colectiv? Și din nou, ce este acela un colectiv?

Un singur lucru îmi place momentan și cred că nu mi-a mai plăcut niciodată ceva la fel de mult ca acum. Geometria. Îmi place ideea de a încadra totul în niște forme, aparent simple, dar se pot întâmpla multe în ele. Putem duce o mediană, sau o înălțime, aflăm un lucru cu o teoremă, aflăm aria și tot așa. Practic este un mic univers în care fiecare are un sens. Drept să spun, de când am citit acea carte, de acum un an, sunt obosită, însă am presupus că e ceva trecător, că e din cauză că am teste, că e perfect normal. Un an am putut rezista, însă în ultimul timp nu am fost în stare să fac aproape nimic. Norocul meu că am deja note la majoritatea materiilor și nu risc să îmi distrug media. Singurele teme pe care le fac sunt la geometrie, iar de învățat nu prea învăț, deoarece rețin din clasă, iar unele lucruri sunt logice. Geometria este singurul lucru pe care îl fac cu drag și pe care îl pot explica. Și încă în câte moduri îl pot explica! Sunt o multitudine de rezolvări la orice problemă!

A mai trecut o săptămână și vă pot spune că mă simt puțin mai normală (dacă există normalitatea în această lume). Am făcut, probabil cum v-ați așteptat, multe exerciții de geometrie, care m-au ajutat să îmi mai revin. Am început să încadrez lumea în forme geometrice, ca să îmi fie mai ușor să mă simt bine din nou. Dacă rombul reprezintă dorințele și idealurile unui om, iar dreptunghiul munca pe care o depune pentru a ajunge acolo, atunci pătratul reprezintă omul complet. Desigur, toate trei sunt derivate ale unui paralelogram, care reprezintă experiențele și trecutul omului respectiv.

Câteva zile au trecut, iar cu nota 10 la testul la geometrie pot zice că sunt chiar și mai bine. De asemenea, am încercat să găsesc o definiție cercului, a perfecțiunii, a divinității. Oare ce are omul divin, perfect? Capacitatea de a se schimba, puterea de a trece printr-o tulburare ca să ajungă la adevăr, dorința de a fi altfel, toate duc la un rezultat: transformarea, evoluția ce are la bază durere, mâhnire, deprimare. Oare nu este aceasta perfectă? Și dacă este, atunci mă pot îndrepta, măcar puțin de tot, spre ea? De cercul înscris în pătrat? De perfecțiunea din noi? Care nu este o perfecțiune perfectă, ci propria noastră perfecțiune, de aceea este specială. Deci fiecare are câte ceva deosebit în el, ceva ce îl face special. Chiar și eu.

Olivia Achirei

Un pahar cu apă rece aruncat peste față

Eram blocată într-un loc cufundat în întuneric. Trecuse deja un sfert de oră de când căutam ieșirea, dar fără rezultate. Mergeam în gol, sperând să găsesc o scăpare. Sinceră să fiu, nu aveam nici cea mai vagă idee cum am ajuns acolo sau unde mă aflam. Nu-mi aminteam absolut nimic din ultimele 24 de ore.

Brusc, o durere puternică de cap m-a cuprins și am căzut la pământ. Am simțit un șoc electric în zona pieptului, o experiență neplăcută. Am deschis ochii și am realizat că mă aflu într-o ambulanță, întinsă pe o targă. Paramedicii păreau agitați. Nu vedeam prea clar, dar am reușit să-l zăresc pe tatăl meu, care mă privea îngrijorat, într-un colț, cu lacrimile curgându-i pe față. Vederea mi s-a încețoșat, ritmul respirației a încetinit și am ajuns din nou în acel loc întunecat și tulburător. Totuși, ceva se schimbase de data aceasta. În depărtare se zărea o lumină. Am decis să merg spre ea.

În final, folosindu-mi ultima picătură de speranță, am pășit în lumina orbitoare. M-am trezit pe malul unei mări. Un val de nostalgie m-a cuprins și am început să pășesc pe nisipul fin, admirând peisajul. Razele soarelui învăluiau pământul, ca și când îi ofereau o îmbrățișare călduroasă. Vântul bătea ușor și plăcut, oferind puțină răcoare.

Aud un râset de copil. Mă uit în dreapta mea. O mamă și fiica ei stăteau întinse pe nisip și priveau la cer, cu niște zâmbete inocente și pure pe chip.

- Uite, draga mea, nu ți se pare că norul acela seamănă cu un ursuleț mai rotunjor? spuse mama.

- Mie mi se pare că arată ca tata după masa de Crăciun! chicoti fetița.

Cele două au început să râdă. Apoi mama i-a oferit un sărut pe frunte fiicei sale. Chipurile lor erau învăluite de fericire deplină. Am rămas fascinată de apropierea aceasta sinceră. Nu purtau haine scumpe și mâncau câte o înghețată care se vinde la un leu, dar aceasta nu părea să le deranjeze. Se aveau una pe alta și nu mai aveau nevoie de nimic altceva. Erau ele două în mijlocul lumii.

Deodată, cerul s-a întunecat și vântul a început să tulbure peisajul. Am privit în spatele meu și am zărit o tornadă. Speriată, am fugit fără să mai privesc în spate. Dar la un moment dat, obosită, m-am oprit din alergat și am observat că tornada nu afecta nicio persoană din această realitate. Venea după mine.

Mi-am acceptat soarta și am rămas pe loc. Tornada m-a prins și m-a ridicat violent în aer, învârtindu-mă ca pe un titirez și sufocându-mă cu praf și nisip. Chiar când îmi pierdusem speranța, tornada mi-a dat drumul pe asfaltul dur. Am început să tușesc puternic, dar încet-încet mi-am revenit. Am privit în jur. Mă aflam într-o parcare, lângă un hypermarket. Eram foarte confuză. Nu înțelegeam de ce tornada m-a afectat numai pe mine. Iar apoi, m-a luat doar ca să mă aducă la un hypermarket? Mă simțeam de parcă încerc să rezolv un puzzle cu o piesă lipsă. Ceva îmi scăpa. Am început să privesc oamenii care ieșeau din hypermarket. Am observat că aceștia cărau sacoșe pline de globuri, luminițe și jucării. Probabil se apropia Crăciunul. În mulțimea aceea de oameni obișnuiți, cu fețe obosite și plictisite de viață, am observat două persoane care zâmbeau. Mi-au atras atenția prin emoțiile pe care mi le transmiteau prin simpla lor existență. Erau mama și fiica pe care le văzusem pe plajă cu câteva minute în urmă. Dar fetița crescuse și părea să aibă în jur de 8 ani, iar înaintarea vârstei se observa și pe chipul mamei. Am decis să le urmăresc până la mașina lor. Acolo, cele două au deschis portbagajul pentru a-și depozita sacoșele cu proaspetele cumpărături. Fără să stau pe gânduri, m-am urcat și eu in portbagaj. Am observat că oamenii din acest loc nu mă puteau vedea. Nu aparțineam acestei realități, deci eram ca invizibilă.

În scurt timp mașina a pornit și am început să le ascult conversația.

- Iubire, i-ai scris lui Moș Crăciun ce îți dorești să primești anul acesta? întrebă mama.

- Nu...

- De ce nu?

- Păi, acum că s-a întors tata din străinătate sunt cel mai fericit copil! Am deja cei mai buni părinți din lume lângă mine. Ce altceva aș mai putea să-mi doresc? Totul e perfect așa cum e.

- Of, scumpo! Apreciez modul tău de gândire și să știi că Moșul te va răsplăti pentru aceasta! Meriți mult mai mult decât îți poate oferi această lume... Te iubesc. Să nu uiți asta niciodată, da? Vei fi mereu fetița mea.

- Și eu te iubesc, mami! Azi chiar am făcut un desen cu noi două! Uite, mami, uite!

- Îmi pare rău, draga mea, dar trebuie să fiu atentă la condus. Îmi arăți acasă. Sunt sigură că e foarte frumos.

- Dar vreau să-l vezi acum! Privește! Îți place? insistă copila.

- Chiar aș vrea să-l văd acum, dar sunt la volan. Ai răbdare, că-l văd acasă!

- Mami, te rog! a zis fata și a tras-o pe mamă de mânecă.

În următoarele secunde am auzit trei lucruri: sunetul claxonului, țipetele celor două și zgomotul provocat de ciocnirea celor două mașini. Cumva, accidentul nu m-a afectat. Probabil datorită faptului că nu aparțineam universului respectiv. Am reușit să ies din portbagaj și m-am grăbit să văd starea celor două. Am rămas mută asistând la un eveniment cutremurător. Mama era plină de sânge și avea răni grave. Nu era conștientă. În fundalul acestui peisaj înfiorător se auzea un plânset cu urlete de durere. Dar nu era vorba doar de durerea fizică, ci de una mult mai crudă. Fetița, care purta mereu un zâmbet pe buze, acum suferea amarnic. Lacrimi mari îi curgeau pe obrazul murdar de sânge.

- Mama, te rog trezește-te! Te rog, rămâi cu mine! Te rog, nu mă părăsi! Îmi pare rău, trebuia să te fi ascultat! E numai vina mea... Promit că voi avea răbdare de acum, dar te rog din suflet, trezește-te! Mama! Am nevoie de tine. Te rog... Nu mă lăsa... Îmi pare rău...

Dar mama nu răspundea.

Am stat acolo, lângă mașină, pe trotuar și am plâns. Nu mai aveam puterea să mă ridic. Am privit printre lacrimi cum poliția și paramedicii au îndepărtat-o pe fetiță. Am privit cum tatăl, care abia se întorsese la familia sa, a primit vestea că soția lui mult iubită a decedat. Am privit cum fata refuza să creadă că mama ei a murit și cum îndepărta pe oricine încerca să discute cu ea.

Cerul se întunecase. O ploaie urâtă a început. Încă plângeam. Tornada s-a întors și de data aceasta n-am mai avut puterea să fug. M-am lăsat purtată. De data aceasta, tornada mi-a dat drumul într-o cameră. Dar nu era orice fel de cameră. Era una plină de oglinzi. Oriunde priveai, vedeai câte o oglindă. Eram înconjurată. Obligată să accept cine sunt. Silită să-mi amintesc trecutul. Mă simțeam atât de murdară, eram o persoană oribilă. M-am privit în oglindă și am văzut-o pe fetița care, cu câteva minute înainte, era în mașină cu mama ei, fericită. Fericire. Un sentiment pe care nu l-a mai simțit de la moartea ei. Încet-încet, fetița a crescut în oglindă și odată cu creșterea ei, zâmbetul ei a dispărut. La un moment dat, această creștere s-a oprit și m-am văzut pe mine în momentul actual, la 15 ani, cu mâinile pline de sânge. Eu purtam vina. Eu îmi omorâsem mama.

M-am înfuriat. M-am înfuriat pe mine. Am găsit o piatră pe podea și am spart oglinda. Iar odată cu acea oglinda, s-au spart și celelalte. Eram înconjurată de cioburi. Atunci am realizat că așa eram și eu, ca acele oglinzi sparte. Din mine rămăseseră doar niște cioburi. Eram ruptă în bucățele. Și nimeni nu mă mai putea repara. Am privit la un ciob și m-am văzut pe mine în anii de după accident. Închisă în mine, singură, vie în afară, dar înăuntru... Culorile dispăruseră din viața mea. Nu am mai putut să mă uit, așa că mi-am îndreptat privirea spre alt ciob. Am văzut momentul când am cunoscut-o pe noua mea vecină, Emma. Aveam 13 ani pe atunci, iar ea 16. La început, avea grijă de mine și mă ajuta cu orice problemă aveam. Simțeam că îmi umple oarecum acel gol lăsat de mama, ea fiind mai mare și purtându-se cu mine grijuliu. Dar ciobul nu arăta aceste momente frumoase, ci schimbarea de mai târziu, când Emma mi-a făcut cunoștință cu grupul ei de prieteni. Aceștia știau să se distreze, dar nu erau deloc o influență bună. Nu erau chiar cei mai cuminți oameni. Chiar deloc. Iar eu am început să fiu ca ei și să cad în gropile în care au căzut și ei, să încep să fac greșelile pe care le-au făcut și ei. Să mă pierd pe drumul pe care s-au pierdut și eu. Să mă pierd pe mine.

Am privit la alt ciob, sperând să fie mai puțin dureros. M-am văzut pe mine în momentul actual. O adolescentă cu viața ruinată de dependențe, izolată de familie, tristă, moartă pe interior, nevoită să se prefacă fericită, chiar dacă nu a mai simțit acest sentiment după acel incident. Am vrut să arunc ciobul, dar m-am tăiat în colțul lui. Am început să plâng. Neașteptat, am simțit o mână pe umărul meu. Dar nu m-am speriat. A fost o atingere caldă, blândă, familiară... M-am întors și am văzut-o pe... mama. Era chiar mama mea! Era chiar ea! Am sărit în picioare și am îmbrățișat-o strâns, printre lacrimi.

- Nu mai plânge, iubito! Sunt aici acum, mi-a spus.

- Te rog, nu-mi da drumul! am izbutit să zic în timp ce plângeam.

Aș fi dorit ca acea îmbrățișare să nu se mai termine. Se simțea ca acasă. Nu mai simțisem aceasta de mult timp. Îmi dădea un sentiment de siguranță și mă simțeam iubită. S-a simțit ca un dar din Paradis. O dată după mult timp am uitat de toate grijile pe care le aveam. Dar momentul a trebuit să ia sfârșit.

- Of, scumpo! Te-ai tăiat... Dar nu e nimic grav, se va vindeca. Stai să te ajut! mi-a zis mama și și-a rupt o bucată din mâneca hainei sale pentru a-mi bandaja rana.

- Mersi mult pentru... tot! Voiam să-ți zic că îmi pare extrem de rău... E numai vina mea că ai murit. Probabil mă urăști...

- Poate ai făcut o greșeală, dar erai micuță. Nu am dat vina pe tine nici măcar o secundă. Și nu te urăsc... spuse mama, dar am întrerupt-o.

- Dar... Cum mă mai poți iubi după ceea ce ți-am făcut? am întrebat.

- Uite, ții minte ce ți-am spus în ziua aceea, în mașină? Ți-am zis să nu uiți niciodată că te iubesc. Vei fi mereu fetița mea, indiferent de ce se întâmplă. Te iubesc!

- Și eu te iubesc, mama! am rostit plângând de emoție. O povară îmi fusese luată de pe inimă.

După acestea, am luat toate cioburile oglinzilor și le-am lipit. În final, am reparat toate oglinzile. Acum totul era ca înainte. Totul era reparat.

- Îmi pare rău, dar acum e timpul să te întorci la tatăl tău, mi-a spus mama.

- Dar... nu vreau să plec! Vreau să rămân cu tine! Nu pot să te pierd din nou... i-am replicat.

- Încă nu e timpul. Mai ai o viață lungă de trăit. Nu ți-ai terminat treaba pe Pământ. Cineva trebuie să îi învețe pe oameni să mai și zâmbească. Rămas-bun, scumpete!

Am luat-o de mână, dar ușor-ușor mama s-a evaporat.

Mi-am deschis ochii. Eram într-un pat de spital, iar tata stătea pe un scaun și mă privea. Când a observat ca eram trează, fața i s-a luminat și m-a îmbrățișat. Iar eu i-am... zâmbit. Trecuse atât de mult timp de la ultima oară când zâmbisem sincer, încât aproape uitasem cum se face. I-am zis că am văzut-o pe mama, dar mi-a spus că a fost doar un vis. Totuși, s-a simțit atât de real...

Am rămas internată în spital pentru câteva analize și verificări, dar curând m-au lăsat să revin acasă. Eram vindecată. Acel vis a fost ca un pahar cu apă rece aruncat peste față ca să mă trezesc.

Ana Luiza Cojocariu

Annabelle

Flăcări aprige mă cuprind. Se unduiesc în jurul meu ca într-un dans al morții, vestind promisiunea tainică a unei vieți năruite, transformate în cenușă, în care iubirea și speranța nu își mai găsesc locul. Mă las purtată de acest peisaj macabru, sorbind din priviri frumusețea întunecată a răului ce își arată pentru prima dată adevărata față. Prin ochii mei nu privesc doar eu, ci și sufletele chinuite care, asemenea mie, au simțit faptul că mica lor lume se năruie, după voia unei puteri divine, mai presus de orice imaginație. Nu îndrăznesc să scot niciun sunet ce ar putea distruge solemnitatea momentului. Înaintez cu încredere prin oceanul de suflete arzătoare, care la fiecare pas mă avertizează, implorându-mă să mă opresc pentru a nu avea aceeași soartă ca și ele. Cerul negru ca tăciunele nu adăpostește nici măcar o stea care să-mi readucă speranța, să mă călăuzească prin acest gol, așteptând ceva care să mă scoată din propriile-mi gânduri întunecate, o mână care să mă tragă afară din realitatea cruntă ce-mi îmbolnăvește sufletul cu fiecare secundă. Pentru prima dată, simt ezitare. Încep să tremur la vederea unei siluete de fată mistuite de flăcările lacome, ce-i încadrează atât de frumos și ireal chipul învăluit în mister. Teama mă cuprinde din toate părțile, însă nu fac niciun pas spre copila care, parcă într-o transă, nu schițează nici măcar un semn de durere, ci îmi zâmbește înfricoșător de dulce și afectuos. Brusc, fericirea îi piere de pe chip și scoate un țipăt ascuțit ce-mi sfâșie sufletul, o mare de lichid negru precum smoala revărsându-se din el în toată ființa mea fragilă. Mă las la pământ, simțind o greutate ce mă apasă îngrozitor ca și când aș fi înghițit o întindere de apă otrăvită. Urechile îmi sunt lovite de un sunet asurzitor ce pune stăpânire peste fiecare părticică a minții mele, creându-mi senzația de durere cumplită. Lumea din jurul meu se estompează încetul cu încetul, fiind înghițită de lacrimile negre ce-mi brăzdează chipul mort. Durere.

Alarma sună. Mă trezesc, precum în fiecare altă dimineață, scăldată în sudoare și tulburată de cele văzute. Mereu este același vis. În fiecare noapte de la incidentul de acum un an istoria se repetă, prevestind, parcă, un rău inimaginabil. De această dată, însă, totul a părut mult mai real, cruzimea peisajului trezind în mine un amalgam de emoții contradictorii ce pare de nestăpânit. Îmi îngrop adânc trăirile, mistuind orice umbră de îndoială, pentru a-mi aduna puterea necesară de a începe o nouă zi. Obișnuită cu toată această rutină, privesc calmă în singura cameră a apartamentului meu închiriat.

O primă rază poleită cu aur a acestei dimineți de toamnă se strecoară alene prin singura fereastră a încăperii sărăcăcioase, luminând feeric un chip fericit de copil. Lână mine, purtată pe aripile unui vis, sper eu, mai frumos decât al meu, doarme Ella. Pe chip i se citesc inocența și naivitatea caracteristice vârstei sale de opt ani. Când mama a născut-o, aveam unsprezece ani. Îmi amintesc cât de încântată eram să-i fiu soră mai mare. Atribuțiile ce se cuveneau acestui rol familial mă încântau în mod deosebit. Cel mai mult îmi doream să ajung un model pentru ea, să fie mândră de mine și reciproc. Când avea șase ani, mi-a spus că sunt eroul ei. Sper ca ea să considere astfel și în ziua de azi. Îi înlătur drăgăstos o șuviță de păr de pe chipul ca de porțelan și un zâmbet firav mi se ivește pe buze. Mă ridic rapid din pat, spulberând momentul, hotărâtă să închei o nouă zi a vieții mele fără a dezgropa în vreun fel trecutul.

De la ora cinci și până la ora șapte am o rutină foarte bine stabilită ce cuprinde curățenia, gătitul și pregătirea celor necesare pentru școală, încheindu-se cu glorioasa trezire a Ellei. Încerc să par cât mai fericită și încrezătoare în fața ei pentru a-i da speranța că totul va fi bine, că putem fi o familie una pentru cealaltă, prefăcătorie ce mi-a ieșit impecabil timp de un an întreg. Am reușit să o fac să uite trecutul, copilăria ei fericită, familia noastră, totul. Am preluat toată durerea și suferința din suflețelul ei firav și am transferat-o în al meu pentru a-i da șansa să zboare, să-și construiască singură viața fără a fi împiedicată de o amintire sau un regret al erei de mult apuse. Asta ar fi făcut și mama.

Fără să vreau, arunc o privire în oglindă şi zăresc urma trecutului pe care sunt blestemată să o port cu mine până la sfârșitul zilelor. Este mereu acolo. Nu o pot face să dispară. Fața îmi este brăzdată de o cicatrice imensă, ce se întinde până la gât, încă din ziua în care destinul meu s-a schimbat radical. O ating delicat cu degetele, simțindu-mă copleșită de toate amintirile dureroase, îngropate, până acum, adânc în sufletul meu. Panica îmi crește atunci când cicatricea pulsează, parcă atinsă de flăcări. O durere groaznică de cap, urmată de încețoșarea privirii mă face să-mi aplec fruntea, rezemând-o de oglindă. Dar, nu. Nu pot să par vulnerabilă în ochii nimănui, mai ales ai Ellei. Respir adânc și încerc să acopăr cicatricea cu niște fond de ten, însă nu găsesc destulă putere în mine pentru a o face. Simt că mă sufoc. Ies grăbită din apartament împreună cu sora mea, care, bineînțeles, avea să întârzie la școală.

Este o zi de octombrie parcă secată de viață, ce mă uimește prin simplitatea și monotonia ei. Aerul uscat, dar rece este brăzdat de un vânt aspru ce scutură până și ultimele frunze negre ale copacilor. Spre cerul cenușiu se înalță speriate zeci de ciori care, nedorite de nimeni, se odihnesc adesea pe ramurile stejarilor golași din fața blocului. Croncănitul lor jalnic mă face să vărs o lacrimă ce mi se prelinge într-o eternitate pe cicatrice. Vreau să urlu, să mă eliberez de tot ce nu pot spune țipând cât pot de tare până când mă voi prăbuși pe asfalt. Dar, chiar și așa, mi-ar auzi cineva strigătul de ajutor? În dimineața aceasta, precum, de altfel, în fiecare alta, lumea, viața par înspăimântător de false.

Jumătate de oră mai târziu, după mulți nervi acumulați în trafic, o las pe Ella la școală. Sare din mașină, cu macheta în mână, și aleargă spre poarta școlii. Înainte să intre, se întoarce brusc spre mine și îmi face, zâmbitoare, cu mâna. Drept răspuns, îi strig că o iubesc, însă nu mă aude, fiind deja intrată. A întârziat cincisprezece minute la ora de biologie, unde are de prezentat mult muncitul ei proiect despre sistemul respirator. Am lucrat împreună la o machetă în weekend. Am fost foarte încântată că mi-a cerut ajutorul, îmi place enorm să petrec timp alături de ea, fapt ce se întâmplă destul de rar din cauza programului meu încărcat. Singurele momente în care zâmbesc sincer, precum făceam odată, sunt cele în care mă aflu în compania ei. Brusc, un gând bolnav, plin de regrete, mi se înfiripă în minte. Cum ar fi fost viața mea dacă aș fi mers la facultate, dacă aș fi devenit medic? Acesta era visul meu în vremea în care viitorul era mai important decât prezentul. Cu exact o lună înainte de plecarea la facultate, în Germania, destinul a decis faptul că nu merit o astfel de viață și mi-a trimis drept cadou o nenorocire ce mi-a dat tot universul peste cap. Nenorocire în urma căreia am supraviețui doar eu și Ella. Pentru ea am renunțat la ambițiile, dorințele, planurile de viitor pe care le aveam, totul. Timp de un an întreg m-am tot gândit la asta și niciodată nu am putut concepe ideea unui viitor fericit fără ea. Nu regret nimic.

Fără pic de vlagă în mine, intru pe ușa restaurantului modest la care sunt casieră pe tot parcursul săptămânii. Nu am de ce mă plânge. Este singurul post pe care l-am putut găsi demn de o tânără în vârstă de douăzeci de ani fără studii superioare, după cum îmi spune aproape zilnic șeful meu. Salariul este suficient cât să duc un trai fără lipsuri alături de sora mea, acest fapt datorându-se programului meu de lucru de douăsprezece ore pe zi. Mă așez în fața casei de marcat, deoarece am ajuns exact înainte ca restaurantul să se deschidă, și aștept ca o nouă zi a vieții mele insuportabil de monotone să se încheie, lăsând în urma sa cenușa speranței tot mai infime. Odată cu fiecare secundă scursă, mă simt ca și cum ar pieri ceva din mine, lăsându-mă tot mai goală sufletește. Nimic nu mai este la fel. Fericirea pură, adevărată nu-și mai găsește de mult locul în viața mea, lăsându-mă să mă hrănesc cu mici frânturi pline de seninătate și liniște, acum, din ce în ce mai rare. Sunt blocată într-o rutină mult prea bine stabilită, ce nu-mi mai oferă confortul și siguranța simțite inițial, în încercările mele eșuate de a renaște din cenușa vieții mele de odinioară. Îmi doresc să evadez din această lume monotonă, să trăiesc cu adevărat, să îndrăznesc să iubesc așa cum copilul din mine a făcut-o cândva, pur, sincer. Îmi doresc ca viața mea să nu mai fie atât de falsă, precum cea a păpușilor cărora le controlam în copilărie acțiunile zilnice, ce se repetau la nesfârșit, întreaga „viață” fiindu-le deja planificată. Îmi doresc să adorm noaptea fără a avea grija reîntoarcerii morții care să-mi răpească și ultima persoană dragă, Ella, singurul motiv pentru care încă urmez acest drum anevoios, numit viață, la finalul căruia mi s-a spus că-mi voi găsi pacea sufletească, fericirea, raiul. Eu nu cred în asemenea legende, invenții ale oamenilor ce încercau să-și găsească un rost pe acest pământ, un lucru pentru care să trăiască. Cred în Dumnezeu, dar nu și în rai. Singura răsplată la finalul vieții este moartea.

Se apropie finalul programului. Noaptea pune deja stăpânire peste oraș. Îmi îndrept privirea spre ceas. Este ora șapte și zece minute. Știind ce urmează să se întâmple, îmi arunc plictisită privirea spre un geam de-al încăperii. Din senin, se aprind lampadarele de pe stradă și, odată cu ele, noul semn luminos ce urează bun venit clienților. Îmi vine în minte ziua în care șeful l-a cumpărat. Era atât de mândru, încât ne-a oferit tuturor angajaților o porție de mâncare gratis. Una singură pentru patru oameni. Mă înfior de teamă la amintirea șefului meu. Ultima dată când l-am văzut a fost acum o săptămână, la final de program, când m-a prins cu mâinile reci de față, pentru ca oamenii de afară să nu-mi audă țipetele. În acea seară am alergat speriată spre casă, hotărâtă să nu mai vin în acest restaurant niciodată, însă lipsa banilor mi-a schimbat planurile.

Ziua a început să scadă, la fel și răbdarea mea. Abia aștept să se termine programul pentru a putea să plec spre casă. Nu a mai intrat nimeni în restaurant de jumătate de oră, deci îmi permit să mai evadez pentru câteva minute din lumea mea ștearsă, în care singurele luminițe de la capătul tunelului sunt cele de la panoul publicitar. Privesc absentă cum minutele ceasului de la mâna mea stângă se scurg în van pentru totdeauna. Mintea şi inima îmi sunt goale. Mă simt la marginea dintre vis şi realitate, într-un loc numai al meu, unde pot fi vulnerabilă, relaxată.

Brusc, clipele mele de meditație sunt întrerupte de vocea unei mame ce își împinge copilul pe ușa localului. Este ora șapte și douăzeci. Încă zece minute. Le zâmbesc politicos celor doi clienți, mai ales copilașului, care nu ajunge cu vârful nasului la tejghea. Când mă zărește, copilul se uită înfricoșat la fața mea și începe să plângă. Mama, stânjenită, încearcă să îl liniștească, iar eu încep să mă panichez, neștiind cu ce am greșit. Luându-mă prin surprindere, șeful întră fix în acel moment, deranjat de plânsul copilului. Se îndreaptă spre copilaș, întrebându-l ce s-a întâmplat. El îi răspunde printre plânsete și arată spre mine. Șeful înțelege, mă dă la o parte și le ia comanda. După ce clienții se așează la o masă, mă trage în spatele bucătăriei și începe să urle la mine fără să știu de ce. Îl privesc fără nicio expresie pe chip. Văzând că nu reacționez, mă plesnește cu brutalitate peste față, spunându-mi să nu mai calc în restaurantul său arătând în acest fel niciodată și părăsește încăperea. Îmi strâng supusă lucrurile și pornesc spre casă fără să fac un zgomot. Pe drum mă gândesc la ce din înfățișarea mea ar fi putut înspăimânta acel copil. Îmi duc mâna la față, exact în locul în care am fost lovită și realizez. Nu mi-am acoperit cicatricea de dimineață.

Ajung în apartament mai istovită ca de obicei, sufletul și mintea fiindu-mi amorțite după incidentul de la restaurant. Deschid robotic ușa de la intrare și rămân o clipă în hol, cu privirea goală ațintită spre un perete de un alb bolnăvicios. Îmi adun puterile și intru în dormitorul care servește și ca birou de lucru, afișându-mi un zâmbet dulce pe buze, dar care dispare la scurt timp. Ella nu este la birou, făcând teme, ci ghemuită într-un colț al încăperii. Chipul îmi împietrește. Plânge. Parcă în transă, o privesc pierdută pentru o clipă. Pare la fel de fragilă ca o păpușă de porțelan, lacrimile cristaline alunecându-i gingașe pe obrajii albi. Mă năpustesc asupra ei fără niciun cuvânt, cuprinzând-o timid cu brațele într-o mare îmbrățișare. La atingerea ei simt mici înțepături ce-mi străpung pielea, înfiorându-mă. Întreabă printre suspine dacă sunt mama. Nu răspund. Brusc, lacrimile mi se revarsă din ochi incontrolabil, o tristețe răvășitoare trăgându-mă într-un abis negru, din care mă zbat cu disperare să ies. Mă agăț îndurerată de Ella, care, între timp, s-a oprit din plâns și mă privește cu un zâmbet dulce și inocent pe chip, același zâmbet care m-a bântuit nopți la rând, mistuindu-mi sufletul. Mă las la pământ, purtată de durerea incontrolabilă pe care o simt. Fără să-mi dau seama, visul meu prevestitor de rău devine realitate. Ella dispare treptat, precum o fantasmă a imaginației mele, lăsându-mă singură în camera întunecoasă să îmi înfrunt soarta plină de singurătate și durere. La un moment dat, epuizată de atâta plâns, adorm sub lumina ocrotitoare a lunii pline ce-mi dăruiește primul somn liniștit, lipsit de vise. Ultimul meu gând este că voi muri.

Dar nu am murit. În copilărie, pe vremea în care oamenii mă strigau Ella, m-am rugat la Dumnezeu ca, atunci când îmi va fi dat să părăsesc această lume, toate lacrimile ținute în suflet până acel moment să mi se reverse incontrolabil din ochi, precum o cascadă, pentru a mă elibera de toată suferința acumulată. Stau întinsă pe podeaua rece, singură, încercând să deosebesc realitatea de închipuire. Au trecut două zile de la incident, în care abia m-am mișcat de colțul încăperii și nu am ieșit din apartament, încercând să-mi reconstitui trecutul fără nicio remușcare. Mă numesc Annabelle, iar familia mea a murit acum un an în incendiul casei în care locuiam, eu fiind singura supraviețuitoare. Am avut o soră, dar a murit și se numea Irene. Locuiesc sigură în acest apartament și lucrez la un restaurant. Banii pentru facultate și toate lucrurile mele au ars în incendiu. Eu sunt Ella, după cum îmi spunea mama în copilărie, și sunt hotărâtă să-mi refac viața, acceptând trecutul și muncind din greu pentru viitor, însă, acum, prezentul este cel mai important. Aleg să trăiesc, fiindcă, deși moartea a fost și este mereu în viața mea, simt că mai am multe de realizat și schimbat în această lume.

Mă ridic de pe podea și ies încrezătoare în fața blocului să privesc soarele, care își îndreaptă razele către mine.