The Father – Natura realității este ascunsă în profunzimea minții personajelor
You leave me, you abandon me! (Anthony)
Lansat la data de 27 ianuarie 2020, la festivalul de film Sundance Film, debut al regizorului Florian Zeller, drama The Father, este o adaptare a piesei din 2012 cu același nume și oferă o perspectivă unică asupra bolii Alzheimer, prin intermediul experienței personale a unui bătrân, Anthony ( interpretat de actorul Anthony Hopkins), care, cu fiecare zi care trece, se pierde tot mai mult în uitare, până la neputință. Apreciat de critici, datorită prestațiilor impecabile ale actorilor Anthony Hopkins, întruchiparea personajului principal, și Olivia Colman, interpreta lui Anne, fiica bătrânului, filmul a obținut două premii Oscar, pentru cel mai bun actor într-un rol principal și cea mai bună adaptare a unui scenariu, precum și o nominalizare pentru cea mai bună actriță în rol secundar (Olivia Colman).
Anthony Hopkins a făcut un rol magistral în acest film, deoarece el a creat un personaj nu doar profund uman, ci și unul abstract, măcinat de o boală, care este tema principală a filmului. Personajul este consumat de boală, pierzându-se în abisurile ei, ce îi estompează identitatea cu fiecare zi care trece. Pelicula se desfășoară pe două planuri, cel al bătrânului bolnav și cel al familiei lui, construind astfel o imagine obiectivă a realității. Pendularea între cele două planuri, între diferite scene, oglindește lupta interioară a personajului principal, care încearcă să nu piardă contactul cu propria memorie și reflectă impactul bolii asupra celor apropiați. Fiecare eveniment, din perspectiva lui Anne are un scop clar, fiind centrat pe dorința de a avea grijă de tatăl ei, în timp ce perspectiva lui Anthony este adesea contradictorie, sentimentele lui deopotrivă negative și pozitive fiind alternate și de scurtă durată, încât nici el nu mai înțelege exact ce își dorește și ce i se întâmplă.
Filmul începe aparent firesc, prin prisma lui Anne, cu o discuție dintre ea și tatăl ei, Anthony. Ea este îngrijorată pentru el, deoarece îi respinge ajutorul, acuzându-și asistenta, Angela, de furt. În momentul în care îi spune de plecarea ei în Franța, Anthony se simte trădat, abandonat și refuză să creadă realitatea. După acest episod, atât cadrul cât și perspectiva se schimbă brusc și îl înfățișează pe bătrân cum urmărește pe fereastră plecarea lui Anne. Amintirile care se succed prin prisma lui Anthony, bolnav de Alzheimer, sunt o îmbinare dintre memoria pe termen lung și cea pe termen scurt, care alternează în decursul filmului (de exemplu, Anne este interpretată și de o altă actriță, Olivia Williams, care poate fi o versiune mai tânără a fiicei sale, care este căsătorită și pe care acesta o încurcă cu o variantă divorțată a fiicei sale, stârnindu-i nedumerire). Din acel moment, nicio acțiune a filmului nu mai este sigură, iar natura realității este ascunsă în profunzimea minții personajelor. Emoțiile reflectate de chipul lui Anthony m-au făcut să îi împărtășesc confuzia și să cred, precum el, că lumea este împotriva lui sau că toți l-au abandonat. Personajul principal rămâne, în timp, doar cu sentimentele sale negative, cu durerea provocată de trecut, a cărui existență este incertă, și cu fricile lui, care preiau controlul și îi dirijează mișcările, acaparându-l când boala îl lasă fără apărare.
Cea mai mare frică a lui Anthony este abandonul, să fie uitat de cei dragi și să îi uite la rândul său (,,You leave me, you abandon me!”, ,,Mă părăsești, mă abandonezi!”). Singurul scut care îi dă protecție este refugiul în amintirile sale. Prin ele, el încearcă să își închipuie o viață ideală, în care boala nu va exista și nu va avea nevoie de ajutor, deci faptul că îi respinge pe toți cu încăpățânare dovedește că refuză să creadă în boală, că singura lui dorință este să o uite, chiar dacă doar pentru câteva clipe.
Filmul, alcătuit dintr-o gamă de amintiri sporadice, este o călătorie prin bătrânețea lui Anthony. Toate elementele componente din scenariu sunt în ton cu mintea profund tulburată a personajului principal. Ca fundal simbolic, linia melodică (muzica și interpretarea îi aparțin lui Ludovico Einaudi) induce confuzia pe care o simte, în momentele când scenele se schimbă, iar apoi se opresc brusc, făcându-se liniște până aproape de finalul scenei, când se repetă același motiv. Astfel, coloana sonoră relevă trăirile personajului cu o ingeniozitate rară, ce ne face să intrăm în mintea personajului principal, creând emoții zguduitoare. Fiecare clipă este dureroasă, copleșitoare prin intensitatea trăirii și sfâșietoare prin neputința de a lupta cu degenerarea ireversibilă provocată de boală. Dincolo de orice sprijin, Anthony este singur. Camera stă adesea în spatele lui, pentru a urmări astfel, din perspectiva sa, rătăcirea – ca într-un labirint amenințător cu oglinzi înșelătoare – într-o lume lipsită de repere ale conștiinței de sine.
De asemenea, anumite obiecte conectează amintirile precum un puzzle imposibil de rezolvat, dar care se îmbină armonios în final. Ceasul este menționat de foarte multe ori în film. Anthony este suspicios față de oricine, atunci când nu îl găsește, dar aparent de fiecare dată Anne îl găsește în ascunzătoarea lui secretă. Din nou, ceasul îl ancorează în realitate, în cursul normal al timpului, îl ajută să își amintească de adevăratul lui scop, de adevăratul lui dușman, boala. Din acest motiv, ceasul nu este un simplu obiect, reprezentând ce a mai rămas din viața lui.
Fereastra este timpul, trecerea lui sau eliberarea din mintea bătrânului care i-a devenit închisoare. Prin ea, contemplă schimbările naturii, frunzele care dispar și reapar, moartea și renașterea. El nu vede un simplu copac sau o simplă pasăre, el vede libertate privind pe fereastră. Un moment care dovedește acest fapt este acela când se uită pe geam la un copil care se joacă vesel cu mingea. În aparență este o scenă ca oricare alta. Dar întrebarea pe care mi-am adresat-o este: Ce vede el de fapt? Răspunsul este că, prin prisma ferestrei, se vede pe sine copil, jucându-se, lipsit de griji. Vede o variantă tânără a sa, visează la clipa eliberării, în care timpul s-ar întoarce pentru el, în care spiritul lui ar scăpa de povara bătrâneții și tot ce i-ar rămâne ar fi eternitatea lipsită de griji a inocenței puerile, așa cum în final, înfiorător de dureros, fără niciun alt sprijin în neantul memoriei, el își cheamă Mama.
Titlul filmului reușește, dintr-un singur cuvânt, să îl caracterizeze atât pe Anthony, cât și singurul lucru care îl mai leagă de realitate: gândul la familia sa. Toate amintirile lui sunt încețoșate, cu excepția celor cu Anne, care parcă îl ajută să nu se piardă total și îi întreține protector atât memoria, cât și sufletul, îl trage treptat din abisul uitării. Pe de altă parte, el refuză să o uite pe Lucy, fiica lui cea mică. Se află într-o luptă continuă cu sine însuși pentru ca imaginea ei să nu dispară, se agață de oricare obiect sau persoană care îi poartă amprenta. Totuși, ignoră intenționat realitatea, îngroapă tragedia destinului ei și pretinde că Lucy se va întoarce la el. În această situație, el a renunțat de bunăvoie la amintirile cu Lucy, luând decizia de a fi capabil să își amintească doar lucrurile care îi aduc alinare, cum ar fi zâmbetul ei sau talentul ei de pictoriță. O piesă centrală a apartamentului este tabloul realizat de Lucy, care apare în aproape toate scenele. Dar, în momentul dispariției lui misterioase, pare că lumea bărbatului se prăbușește, că este cu adevărat pierdut. Un detaliu interesant este urma rămasă pe perete de la tablou, ca și cum amintirea i-ar fi fost furată, dar bătrânul nu poate să își dea seama care amintire, aceasta pur și simplu i-a fost ștearsă din minte, lăsând în final doar o fantasmă neclară pe pereții minții lui.
Viața lui Anthony este plină de neputință, confuzie, incertitudine, de aceea m-a făcut să mă întreb care este starea lui. Este o salvatoare rememorare a vieții pe patul de moarte? Este un traseu de la primele etape ale bolii până la moarte? Sau este doar o zi oarecare din viața lui la un azil? Cum a făcut în cazul lui Lucy, el își reprimă anumite amintiri dureroase, este în fond singura putere care i-a rămas asupra lui. Refuză să creadă că Anne va pleca în Franța și suprimă momentul anunțului, apoi în decursul filmului încearcă să se convingă, prin alternarea amintirilor, că viitorul lui la azil nu s-a întâmplat niciodată. Prin faptul că a ajuns într-un asemenea loc, frica lui cea mai mare de abandon s-a adeverit și singura soluție aparent rămasă este să refuze adevărul pentru a nu fi consumat de această frică.
Refuzul lui se dovedește a fi zilnic, viața lui devine o buclă neîncetată în timp, în care natura realității se schimbă constant între trecut și prezent, între noapte și zi, visele rămânând singura scăpare posibilă, în timp ce trezirea este coșmarul în adevăratul său sens.