Child of the pure unclouded brow
And dreaming eyes of wonder!
Though time be fleet, and I and thou
Are half a life asunder,
Thy loving smile will surely hail
The love-gift of a fairy-tale.
I have not seen thy sunny face,
Nor heard thy silver laughter:
No thought of me shall find a place
In thy young life’s hereafter –
Enough that now thou wilt not fail
To listen to my fairy-tale.
A tale begun in other days,
When summer suns were glowing –
A simple chime, that served to time
The rhythm of our rowing –
Whose echoes live in memory yet,
Though envious years would say “forget”.
Lewis Carroll, Through the Looking-Glass and What Alice Found There
Citind Exuvii, romanul Simonei Popescu, ne reîntâlnim, peste timp, cu eurile noastre copii. Atunci anamneza se deschide cu un mesaj adresat autoarei de către adolescentul care se întreabă cine este și se caută pe sine, începând cu trecerea în oglindă, precum Alice a lui Lewis Carroll, în visul orei de aur, păstrate adânc în casa memoriei.
Dreaming as the days go by,
Dreaming as the summers die:
Ever drifting down the stream –
Lingering in the golden gleam –
Life, what is it but a dream?
Lewis Carroll, Through the Looking-Glass and What Alice Found There
Adolescent 1
Dragă mamă-creatoare,
Știu că o astfel de exprimare ar părea, poate, nepoliticoasă, oarecum lipsită de respect pentru creatorul cu puterea de a proiecta litere de cerneală într-un univers al imposibilului devenit posibil și al irealului concretizat.
Dar, mamă-Popescu, romanul tău, ,,Exuvii”, nu este o carte sacră. Nu este o carte cu mesaje profunde, cu jocuri inefabile de metafore și personificări ale sinesteziei artistice. Nu, cartea ta nu poate fi descrisă prin cuvinte ,,pompoase”, așa cum le-ar numi copilul din tine. Cartea ta nu este nici măcar o carte, un ,,cuib de hârtie”, ci un cuib al sinelui și al sufletului. Un cuib în care, la patruzeci de ani după tine, m-am ascuns și eu temătoare, speriată de tot ce mă înconjoară: de planeta aflată în plină încălzire, cu toate previziunile întunecate ale ecologiștilor, de lumea dură pentru care trebuie să mă pregătesc prin maturizare, de mine însămi și de agresivitatea cu care mă închid într-o carapace fără lumină, fără lumini frumoase, ce mă aduce la un pas de nebunie. Un cuib în care m-am ascuns de lucruri invizibile care ar putea – și sper – să fie ficțiuni bolnave. Dar mă tem că nu sunt.
În cuibul tău mi-am adus ce aveam mai drag, ce aveam mai de preț: imagini, frânturi de memorie și carioci-culori pe care să le adaug la povestea ta, să îi ofer ,,simonei” un ,,eu”, un strop de unicitate. Cu verdele pastelat, al ierbii de primăvară, am notat remarcile tale ludice, simple, cele ce descriau ,,Regnum puerile” păstrat în adâncul tău, în adâncul nostru. Când ai menționat multitudinea de euri simbiotice, de polivalențe ale sinelui, te-am subliniat cu strălucirea culorii de zmeură, de parcă aceste introspecții erau rodul unui lung drum de autocunoaștere în al cărui labirint încă mă dezvolt. Monologurile concentrate, adhortative pentru meditație, le-am ,,îngălbenit” cu o nuanță orbitoare, neon, crezându-le, pe vremea când încă mai căutam stângaci, tocilar, un mesaj ascuns, un simbolism relevant unei interpretări mai profunde a lecturii. În curând, prin capitolul ,,Cuiburi de hârtie”, am simțit chemarea culorii albastru, culoarea mea preferată. Și astfel am scufundat într-un azuriu lin, calm, visător, pagini întregi ce vorbeau despre mine, cuvânt cu cuvânt. Știi care fragment m-a schimbat pentru totdeauna? Acesta: ,,15 ani. Ai colegi noi, niciun prieten, niciun dușman, nicio ființă care să ți se opună, care să te scoată din sărite, care să te facă să fii în afara ta. Nu știi ce e dragostea, dar te gândești mereu la asta. Ești singură și de o trufie înfiorătoare. N-ai nevoie de nimeni. Cum te privești din oglindă, seriozitatea ta te intimidează. O făptură inaccesibilă, rece. Stai între cărți […] Ții un jurnal și nu ai ce scrie acolo […] Ai vrea să dansezi, dar nu știi cum, ai vrea să iubești, dar n-ai pe cine, ai vrea să vorbești cu cineva, dar n-ai ce spune. Ești vehement și paralizat. Irascibil și neprihănit. La pândă și năuc. Împăunat și nenorocit. Corpul se îngrașă cu nepăsare. Mintea tânjește și ea după ceva. Plângi fără motiv.”
Și îți mulțumesc pentru el, pentru că m-a vindecat. Până la tine am citit multe cărți cu protagoniști ce navighează apele tulburi, adolescentine, dar în care nu m-am regăsit. Mircea Eliade, ,,adolescentul miop”, și, un deceniu mai târziu, iubita lui, Maitreyi, treceau, la șaisprezece ani, prin lupta împotriva societății, în numele iubirii. Personajele lui John Green se împăcaseră cu moartea și sufereau doar pentru că unul dintre cei doi îndrăgostiți avea să plece primul, abandonându-l pe celălalt în suferință totală, singuratică. Scarlett O’Hara se căsătorea, la aceeași vârstă, de șaisprezece ani, cu fratele femeii măritate cu bărbatul pe care credea ea ca îl iubea, pentru a rămâne în viața lui, chiar și ca o umbră a uitării.
Și nu înțelegeam de ce eu abia reușeam să mă descurc cu mine însămi! De ce nu mă îndrăgosteam, de ce singurele mele pasiuni erau iubirile pentru iubirea ,,ființelor de hârtie” sau a prietenilor mei, care cereau sfaturi de la copilul fără experiență romantică, dar care avea mereu dreptate și idei bune (bănuiesc că în absența presiunii bătăilor inimii, ființa poate gândi mai profund, mai rațional). Nu înțelegeam de ce, dacă liceeni proiectați pe ecranele cinematografului umplu pagini de întâmplări comice, aventuroase sau triste, eu nu găsesc nimic interesant de scris în jurnalul ce conține fraze plictisitoare, lăsate neterminate de vreo doi ani. Și nu înțelegeam de ce plâng fără motiv sau din absurdități!
Dar tu, Simonă, ai luminat gândurile pe care le închisesem în seiful întunecat al lucrurilor despre care nu vorbesc niciodată. M-ai ajutat să înțeleg că sunt doar… normală. Că nu sunt un personaj în ficțiunea altcuiva, că sunt reală (cred că orice autor s-ar plictisi de mine și nu m-ar mai scrie).
Tu m-ai scris, totuși. Ai scris această carte în 1997, cu opt ani înainte de a mă fi născut. Dar mi-ai conturat copilăria și adolescența cu atâta acuratețe și putere de imaginație, ca un Jules Verne aflat la limita dintre două milenii. Dacă aș fi știut, atunci când te-am cunoscut, în 2017, că următorii trei ani aveau să îți poarte amprenta…
De aceea îți mulțumesc. Nu aș schimba nimic. Și îți mulțumesc pentru că m-ai inițiat în arta de colecționare a ,,exuviilor” mele.
Cu mult respect și admirație,
Una dintre micile tale creații,
Anca
Adolescent 2
Nu pot să încep conformist o asemenea scrisoare, căci este atât către o persoană, o creatoare, cât și către un personaj și către un roman. Este către cineva care, deși nu mă cunoaște mă înțelege, către cineva pe care poate nu l-aș recunoște dacă l-aș vedea pe stradă, dar l-aș recunoaște dacă i-aș vedea dimensiunea sufletească (poate sună absurd, dar chiar asta simt, că dacă spiritul s-ar materializa, mi-ar fi cu totul și cu totul familiar, atât de bine mi s-a imprimat pe retina interioară acea particulă de ADN spiritual așezat în paginile Exuviilor). Și aceeași recunoaștere s-a întâmplat și în cazul propriei mele ființe. Prin prisma cărții mi-am cunoscut un alt aspect, o altă față a Eului, pe care uneori obișnuiesc să o ignor.
Nu prea îndrăzneam să mă gândesc la lucruri cum ar fi o eu din copilărie (poate de teama de a descoperi că am putut fi ridicolă în anumite situații, naivă în altele sau că nu m-aș înțelege pe mine de atunci). Și iată pe cineva care este 28 de persoane diferite, care nu se înțeleg complet unele pe altele (și de dragul cărora îmi permit să jignesc conjugarea verbului a fi). Uneori fug de conștiința care îmi aruncă în față existența morții, de care mă împiedic și mă înspăimânt. Și iată că cineva mai mic decât mine s-a luptat cu aceleași idei, a străpuns întunericul condiției umane în întuneric.
Am citit Exuvii într-un moment al vieții mele în care am făcut o cotitură din care am rămas, credeam eu, doar cu amintiri. Și nu-mi sunt suficiente. Terminând gimnaziul, am lăsat în urmă o școală, care mi-a fost a doua casă timp de 10 ani, și niște colegi pe care i-am avut tot atât timp. Toată vara m-am luptat cu gândul justificat că ne vom uita. Nu mai avem timp să-l petrecem împreună, unii ne-am împrăștiat prin Iași, iar nucleul a rămas la Cozmești. Știam că amintirile nu sunt de ajuns să mențină legătura dintre noi. Totuși, acum câteva săptămâni am revenit in mijlocul lor. Și culmea, parcă nu aș fi plecat niciodată. De ce? În carte am găsit răspunsul. Eu nu am rămas doar cu amintiri goale, pietrificate, ci cu exuvii vii. Nu-mi amintesc doar prin ce am trecut împreună, ci încă simt acele stări. Pot spune că sentimentele adevărate se conservă (capitolul Despre dragoste m-a învățat acest lucru). Cum este scris în carte despre timp: nimic nu-i trecut, nimic nu-i pierdut. Sper și eu (și este de neînchipuit câtă speranță degajă aceste cuvinte) că nu voi pierde nimic din ce este dat să fie al meu, că dacă mă voi comporta cu timpul ca și cu o ființă, îl voi convinge să-mi poarte mai departe sufletul de copil, să-l țină lângă mine, împreună cu infinitatea de exuvii trecut-viitoare. Undeva în primul capitol se spune despre înrudirea Eului cu toate cele din jur. Ce poate fi mai liniștitor și mai înălțător decât această armonie a creației? S-a ajuns la concluzia că numărul neuronilor din creier este egal cu numărul stelelor din univers. Iată dovada vie a acestei înrudiri, iată că savanții susțin visătorii.
Am descoperit deci o carte despre autoare, despre oricine, despre mine, cea dinăuntru și cea din afară, despre farmecul nimicului și despre vastitatea totului, despre trecutul care e viitor, despre prezentul care nu e un timp, ci o stare, despre exuvii, pieile lepădate pe care alegem să le luăm cu noi, căci ele sunt noi (deja contest regulile verbului a fi), despre cine am fost și cine voi fi, o carte despre Eu.
Nu am început clasic și mi-e greu să închei convențional scrisoarea (pe care nu o închei eu, ci ora târzie și conștiința că mâine am multe obligații de elev). Așa că mă semnez o cititoare (titlul meu de cititoare și al dumneavoastră de creatoare ne leagă printr-o relație cu adevărat profundă).
Cu stimă și recunoștință,
o cititoare a Exuviilor,
Maria
Adolescent 3
În acest moment mă adresez fiecărui eu al tău, indiferent de vârstă, de materialitatea sau imaterialitatea lui. Mă adresez fiecărei Simone ce coexisă cu tine cea din prezent, precum în carte și care va continua să o facă pentru tot restul vieții tale. Nu mă voi limita la obișnuit, căci știu că te va plictisi, precum în copilărie. De asemenea, o introducere atipică, în această scrisoare, un anunț este acela că eu nu voi avea un limbaj formal, care să ne despartă prin prisma diferenței date de limita timpului, ci unul care să fie o declarație de dragoste, sub formă, pot spune, de venerație pentru talentul descoperit, unei femei ce m-a purtat printr-un Wonderland real, personal, dar și fantastic, aflând că și realitatea își poate avea ficțiunea ei, al cărei înțeles poate fi mult mai greu de descifrat. Tinerețea ta se reflectă prin ceea ce ai scris și vei scrie, prin ceea ce porți în suflet și mi-ai dovedit-o prin cartea "Exuvii".
Consider că ai devenit un Magician Suprarealist, ducând, să spun așa, mai departe moștenirea creatorului lui Apolodor, făcându-mă să îmi doresc să mă aflu în primul rând la spectacolele tale, cât mai aproape de tine. Vreau să mă bucur de un frumos pe care, cred eu, l-am putut înțelege în esență, dar ceea ce nu am putut înțelege este cum l-ai putut crea și ascunde, căci ceva atât de frumos, puternic, edenic pot spune, cu o aură luminoasă atât de vizibilă ce poate orbi, dacă nu este văzută din unghiul potrivit și de către omul potrivit, a putut fi concentrat de tine prin niște cuvinte și ascuns prin intermediul simbolurilor, dar și al imaginației omului care își poate forma un propriu simbol, o nouă rezolvare a trucului și a trecutului.
Plină de sinceritate, îți voi mărturisi că nu am mai întâlnit astfel de cărți, cuvinte atât de grele ce le însuflețeau atât de mult pe altele, care mi se păreau lipsite de un conținut, aveau o formă, erau un corp, dar prin care nu curgea sângele, viața. Nu m-aș fi gândit la asocierele făcute de tine, la sensurile date, ai "electrizat" (am adorat secvența aceea și nu m-am putut abține să nu o folosesc) literele pentru a transmite emoție. Prima pagină m-a surprins, m-a lăsat cu semne de întrebare privind ambiguitatea adresărilor, multe mistere ce m-au copleșit cumva, dar odată cu parcurgerea miezului operei, mi-au fost cumva deslușite de tine, într-un mod subtil ce mă atrăgea. Am creat chiar "micul dicționar exuvian", datorită tuturor cuvintelor ce din străine mi-au devenit pe rând cunoștințe, iar acum prietene pentru următoarele eseuri. Așa cum ai procedat și tu, le voi păstra ca pe o exuvie de care sunt sigură că voi avea nevoie în parcusul meu, din moment ce mi-a fost dat ca acum să îl descopăr, într-o perioadă, cea a adolescenței, în care mă formez ca om, intermediară între copilul și adultul din mine, doi gladiatori puternici.
M-au încărcat enumerațiile și interogațiile, fie ele legate de flori, întrebări existențiale, cărți, dar m-au readus la normal sentimentele tale din spatele lor, ce au fost multiple și complexe, regeneratoare, dar eu ca adolescentă și cititoare, le-am putut vedea ca un prag spre răspunsurile ce sunt sigură că, în mare, le-ai aflat. Mi-ai lărgit aria de cărți la care ar fi trebuit, poate, să îndrăzănesc, tu ai devenit, odată ce am citit, ai fost și încă ești Zenobia lui Gellu Naum, o emoție pură. Capitolul D/D m-a speriat, relația cu Dumnezeu fiind de obicei un subiect cumva tabu, împărțit în diferite păreri, dar orientarea spirituală a unui copil-adolescent nu este niciodată abordată. M-am regăsit în semnele tale de întrebare, aflându-mă într-o perioadă în care nu îmi înțeleg relația cu El, un El în care vreau pe deplin să cred și să mă încred, dar un EU care mă duce cu un pas înapoi mereu. Fascinația s-a produs când am descoperit cărțile ce îți plăceau în copilărie. Până să citesc această carte, nu aș fi crezut că un copil ar trebui să citească ceva ce nu înțelege, de fapt ceva ce conține cuvinte ce nu le cunoaște, dar am realizat că cei din jur ne fac să credem asta, limita suntem doar noi. Atracția ta față de necunoscutul din ele, știai că mergi în tren, dar nu și unde te va duce, iar asta mi-a dat de gândit.
Că veni vorba de gânduri, ele au avut cel mai mare impact asupra mea. Modul în care te hrăneai spiritual prin cărți, acea nevoie dusă la extrem m-a făcut să ajung la concluzia că aceasta era acea regenerare odată la șapte ani a celulelor, ce erau cărți care continuau să îți ofere vitalitate. Am văzut-o ca fiind o iubire neîmpărtășită față de oameni, ce s-a îndreptat spre cărți, chiar ca Apolodor pot spune, dar el avea nevoie continuă de oameni, față de care cel mai important era să simtă ceva, o conexiune. Nu aș fi crezut că un copil poate avea atâtea gânduri, dar mutând acele de ceasornic spre copilăria mea, am realizat că până și eu le aveam, doar că nu reflectam asupra lor, erau trecătoare.
Precum chiar tu afirmai într-un interviu, Gellu Naum prin ceea ce scria te făcea să simți că sunteți amândoi prezenți în același timp, amândoi trăiți ceea ce se întâmplă înăuntrul cărții și deveniți la fel de tineri. Eu am simțit la fel cu opera ta și, cel mai important, am simțit că doar vârsta la care cărțile ne-au adus contează. Am ajuns să alunec pe pereții-pagini ai cărții tale, să mă scufund într-un albastru infinit. Faptul că tu însăți nu te înțelegeai m-a făcut să vreau să îndrăznesc să o fac eu. A fost, într-adevăr, o provocare, o pânză de păianjen în care m-am prins.
Viață din tot. Totul din viață. Aceasta este cea mai potrivită formă pe care o pot da tumultului de gânduri, emoții pe care le-am avut. M-ai ajutat să înțeleg că nu ar trebui să existe sintagma "copilărie normală", nu ar trebui să fie un tipar, dar pot afirma că o copilărie normală a fost a ta, o copilărie normală este cea în care poți crede în orice, în care poți fi cine vrei fără constrângerea din jur, iar tu ai făcut din viața ta o continuă copilărie cu un simț al asumării legat de faptul că este nevoie să te completezi cu și mai multă inocență din acea perioadă de aur a vieții.
Închei spunând că lumina din sufletul tău a favorizat prima mea glisare, s-a văzut în întregime și am pătruns în ea. Prin această creație ai făcut ca din greu să fie ușor, din ușor greu, ai stăpânit universul cuvintelor prin cele două mâini, ai stăpânit fricile tale, având curajul de a le numi și pentru asta pot spune că am fost privilegiată să îți citesc creația.
Ilinca
ความคิดเห็น