Teatru… Mă tot gândesc ce să scriu despre tine şi nu ştiu cu ce să încep. Poate că sunt prea multe gânduri să le pot scrie sau poate că tu reprezinţi tot ceea ce nu poate fi redat în cuvinte. Tu, teatrule, tu! Mă ştii de când eram un pitic şi citeam pe silabe fiecare cuvânt, de când aveam 5 ani şi am intrat fascinată în sala de spectacole. Atunci am simţit că asta vreau să fac o viaţă întreagă şi că teatrul şi actoria ar putea fi locul în care mă regăsesc.
De atunci lumea fascinantă a teatrului a fost mereu acolo să îmi asculte gândurile, râsetele şi frustrările, să îmi înţeleagă visurile, să îmi accepte şi să-mi vindece fricile. De fapt, pasiunea a mers mână în mână cu cea mai mare frică a mea ani întregi. Am trăit cu frica de eşec şi neîmplinire, deoarece auzeam în repetate rânduri, de la cei ce voiau să mă întoarcă din drum, că visul meu este imposibil şi nerealist.
Dar eu am crezut mereu în steaua mea şi nu am fost singură, am avut alături persoane, ființe strălucitoare şi calde, care mi-au călăuzit drumul, mi-au dat speranţă şi m-au ajutat să completez, în tonuri senine, pictura destinului meu. Către ei se îndreaptă gândul meu în mod special. Părinţilor mei le sunt recunoscătoare, pentru că m-au lăsat să visez cu ochii deschişi şi să experimentez viaţa cu toate provocările ei. Îi sunt recunoscătoare profesoarei mele de română, care în cei patru ani de liceu m-a învăţat că lucrurile esenţiale se văd doar cu sufletul şi că adulţii sunt doar nişte copii mai mari, astfel că visurile nu se termină niciodată. Îi mulţumesc şi îi sunt recunoscătoare doamnei profesoare care m-a ajutat în pregătirea admiterii, deoarece mi-a demonstrat că vulnerabilitatea poate fi un atu, că nu există limită în artă, că teatrul se întâmplă aici şi acum, că trebuie să exploatezi la maximum clipa şi că dacă îți dorești cu adevărat poți realiza orice. Nu în ultimul rând, vreau să le mulţumesc tuturor celor care m-au susţinut şi au crezut în mine, care mi-au dat un sfat sau o încurajare, de la colegi la prieteni, să ştiţi că v-am simţit alături de mine tot timpul şi mi-aţi dat puterea de a continua.
Printre multe amintiri, visul a început cu o simplă activitate extraşcolară. Am frecventat cursuri de teatru până la începutul şcolii generale. Am interpretat numeroase roluri, de la personaje de basm cu puteri fantastice până la distinse doamne ale Europei medievale. Am câştigat numeroase premii, atât individual, cât şi cu trupa, dar adevăratele câștiguri au fost recunoştinţa din partea publicului, sentimentul de fericire, căldură şi entuziasm pe care îl simţeam la fiecare spectacol dar şi partenerii de scenă, ce mi-au devenit o a doua familie în toţi acei ani.
În tot acest timp am descoperit teatrul şi din perspectiva spectatorului. Am vizionat numeroase spectacole, de la cele de păpuşi de la Teatrul Luceafărul până la cele de la Teatrul Național. Eram fascinată de fiecare reprezentaţie, deoarece reuşea să mă transpună într-o lume cu totul nouă de fiecare dată şi să facă timpul să se oprească pe toată durata ei. Cu certitudine sentimentele trăite din postura de spectator au reprezentat şi ele o treaptă spre împlinirea dorinţei mele de a avea o carieră în domeniul actoriei.
În perioada liceului am avut norocul să întâlnesc oameni cu care să pot împărtăşi această pasiune. Astfel am avut ocazia, în vara anului trecut, să joc rolul unei pictorițe oarbe, într-un scurtmetraj regizat de unul dintre colegii mei de clasă: I Could Not See To See, regia – Alexandru Palaghia). Acest scurtmetraj mi-a oferit experiența unui proiect cinematografic cu toate provocările lui. Am avut parte de săptămâni de filmare în care stăteam de dimineaţa până noaptea târziu pentru a găsi cadrul perfect şi a realiza cât mai bine scena, dar nu am simţit oboseala, deoarece noi, toţi cei implicaţi, reuşeam să ne motivăm reciproc şi poate cea mai mare bucurie era la finalul zilei, când eram mulţumiţi de rezultatul muncii noastre, în ciuda obstacolelor pe care le întâmpinaserăm pe parcursul zilei. Nu a fost uşor, fiind prima experienţă de felul acesta la care am luat parte, dar pot spune cu mâna pe inimă că m-a dezvoltat foarte mult, atât personal, cât şi profesional şi sunt recunoscătoare că am avut şansa de a lua parte la acest proiect. Cel mai important a fost faptul că, precum personajul meu, pictorița oarbă, am învățat să privesc în mine însămi și să-mi construiesc propria lume.
Cel mai recent episod al evoluţiei mele în domeniul actoriei a fost admiterea la facultate. Acesta a presupus un proces dificil de muncă, atât cu mine şi cu insecurităţile şi limitele mele, cât şi cu tehnicile şi procesele prin care trebuia să trec, în scopul recitării unui text. Am avut şansa de a lucra cu o doamna profesoară răbdătoare şi sinceră care nu se ferea să îmi spună adevărul, să mă motiveze să dau tot ce e mai bun din mine şi, totodată, să îmi fie un punct de sprijin, atunci când simţeam că nu voi putea reuşi. A fost o perioadă grea, plină de provocări, care a presupus acceptarea vulnerabilităţilor şi transformarea acestora în avantaje pentru transmiterea anumitor emoţii şi poveşti reale. Am descoperit nenumărate părţi neexplorate ale propriului sine şi pot spune că am făcut cunoştinţă cu variante ale unui eu păstrat ascuns undeva în adâncul sufletului.
Procesul admiterii a fost o luptă cu propria conştiinţă, deoarece de nenumărate ori am avut gândul de a renunţa, dar nu am făcut acest lucru, deoarece dorinţa de a-mi asuma riscul şi a sări în marele necunoscut era mai puternică decât orice frică sau îndoială resimţită. Pe măsură ce depăşeam probele, simţeam că îmi cresc aripi şi copilul meu interior radia de fericire şi de încredere. Probabil, momentul aflării rezultatului a fost unul dintre cele mai fericite din viaţa mea, motiv pentru care încă sunt convinsă că este ireal tot ce mi se întâmplă.
După ani de muncă, pot spune că am reuşit să fac primul pas important spre realizarea visului meu şi totuşi, îmi este în continuare frică de orice obstacol care îmi poate apărea în cale, doar că, după aproape 15 ani, frica mi-a devenit prietenă. Am învăţat să simt frica, să o las să coexiste cu toate emoţiile mele şi, totuşi, să îmi asum riscurile, deoarece eu deţin controlul asupra propriei mele vieţi, nu frica.
Teatru sau viaţă
Totul atârnă de un fir de aţă,
cu care se juca o fetiţă în cea mai firavă poveste.
Aduna speranţe şi desena cu creionul ale munţilor creste.
Se vedea pe ea mai mare,
se îmbrățișa, râdea şi ştia că nu i se pare
și că scena e locul în care
magia are sens.
Se căuta pe ea prin întunericul dens
și se găsea în multe personaje care nici măcar nu aveau sens.
Precum mintea ei cu atâtea direcţii neexplorate,
care așteaptă ziua când nu va mai fi uitucă,
precum o copilă scăpată într-o lume de adulţi reci,
pe care îi vezi pe oriunde treci,
dar nu la teatru.
Acolo e viaţa şi arta şi sacrul.
E de parcă ai fi martor la un masacru
al vieţii adulte.
O înviere a visurilor de mult pierdute
și regăsite într-un colţ pe etajera unei bătrâne doamne
sau în scrumiera unei studente care nu prea doarme,
chiar şi în ziarul unui bătrân care e sătul de mondenele drame.
Maria Gorodea, absolventă - promoția 2023, studentă în anul I la Facultatea de Teatru din cadrul Universității Naționale de Arte "George Enescu", Iași