De la joc la poveste - amintiri cu bunici
Copilul râde: "Înţelepciunea şi iubirea mea e jocul!" Tânărul cântă: "Jocul şi-nţelepciunea mea-i iubirea!" Bătrânul tace: "Iubirea şi jocul meu e-nţelepciunea!"
Lucian Blaga, Trei fețe
Cuprins:
Copilăria alături de bunici, o poezie
Cea mai mare bucurie a mea era când mergeam la bunici. Când le vedeam zâmbetele dulci care ne invitau să ne jucăm împreună și când mă aruncam la ei în brațe râzând. Era minunat să-i văd fericiți de fiecare dată când veneam și începeam să alerg prin curte, culegând flori și prinzându-le bunicii în păr. Noaptea adormeam în poalele ei, în timp ce bunicul ne citea mie și verișoarei mele poezii. Preferata mea era Somnoroase păsărele, care mereu mă făcea să adorm în liniște.
Când ne trezeam, simțeam imediat mirosul dulce al bucatelor din bucătărie și mergeam în grabă să vedem ce pregătea bunica. Era uimitor câte putea face! Ne ajuta să învățăm să citim și să scriem, iar când ajungea bunicul acasă de la muncă, îi arătam tot ce am făcut. Bunicului îi plăcea istoria și de fiecare dată când veneam la el, ne povestea câte o întâmplare de când era mic. Era tare amuzant! Seara ne luptam cu perne și câștigam de fiecare dată. Râdea și se uita mândru la noi.
Acum am crescut, dar nu o să uit niciodată momentele cu bunicii mei. Îmi amintesc când mergeam la țară și făceam mâncare din nisip, încercând să o imităm pe bunica. Niciodată nu ne ieșea ca ei, dar eram foarte mulțumite de noi. Stăteam pe o pătură la umbra unui copac și făceam coronițe din flori. Mie nu prea îmi ieșeau, așa că mă ajuta bunica. Ei îi ieșea perfect orice făcea. Mă uitam fascinată la ea cum alerga și încerca să țină ordinea prin casă. Bunicul încerca și el să o ajute cum putea. Stătea cu noi și ne învăța poezii sau ne arăta poze vechi de când s-au cunoscut el și bunica. Era minunat să petrecem timpul împreună! Când mergeam cu ei la mare sau când ne duceau pe toți în excursie prin munți... Îmi amintesc când bunicul se chinuia să ne prindă și încerca să ne păcălească să stăm liniștite. Râdeam de el pentru că niciodată nu reușea să ne găsească, dar până la urmă ne lăsam prinse.
Ne iubeau enorm și ne tratau ca pe propriii copii. Se simțeau bine dacă ne simțeam și noi. Ne zâmbeau cu drag și începeau să lăcrimeze când vedeau cât de mult am crescut. Râdeam și săream să-i îmbrățișăm. Îmi iubesc bunicii și niciodată nu aș putea să-mi imaginez viața fără ei.
Ilinca Sava
Oameni de poveste
Pe bunicii mei din partea mamei îi vizitez deseori în weekenduri sau în vacanțe pentru că locuiesc aproape de familia mea. De multe ori au grijă de noi atunci când părinții sunt ocupați cu serviciul.
Bunica mea e o doamnă cu chipul învăluit într-o lumină caldă și ochii blânzi și mângâietori. Observă orice detaliu cu ochii ei încă ageri, care se zăresc de după niște ochelari parcă magici. Mâinile ei harnice trebăluiesc de zor cu mișcări sigure și precise. Ne face toate poftele când mergem pe la ei: gogoși pufoase, pudrate cu zahăr, clătite cu gem de gutui, sarmale și ciorbă de perișoare, cum numai ea știe să le facă. Atunci când mă gândesc la bunica mea, îmi răsar în minte sărbătorile de Paște și de Crăciun, împodobite cu bucatele alese, pregătite cu multă dragoste de ea. Sărbătorile au un farmec aparte când ne întâlnim toți nepoții în dulcea casă a bunicilor. Nu mi-aș putea imagina cum ar fi aceste momente fără compania duioasă și blândă a bunicilor. De la bunica învăț cum să fiu o gospodină desăvârșită, cum să păstrez curățenia, cum să fiu blândă și împăciuitoare.
Bunicul Nelu (așa îi spunem noi, nepoții) mereu mă întâmpină cu un zâmbet cald și, din când în când, se mai joacă cu mine și cu ceilalți verișori ai mei, când ne adunăm cu toții. Ochii lui atotștiutori se ascund după niște ochelari cu ramă dreptunghiulară. Părul îi este grizonat și creț, iar fruntea e înaltă, brăzdată de riduri fine și plină de idei. Glasul lui e puternic, bine cântărit și vesel. Când îmi e dor de bunicul, mă gândesc la expedițiile în natură pe care le-am făcut în zilele lungi de vară și la zecile de jocuri pe care le-am inventat și jucat împreună. Bunicul Nelu este un izvor nesecat de povești și amintiri. Îi place foarte mult să ne povestească din amintirile lui din copilărie sau din Cireșarii, seria lui preferată de cărți. De altfel, este un bun scriitor de poezii. Ne amuză scriind versuri despre personajele noastre preferate din desenele animate, alteori ne poartă în trecut, descriind în rime amintiri de pe vremea când era ca noi, iar câteodată ne dă povețe pline de înțelepciune despre viață. De multe ori, creează adevărate legende despre copacul cu cap de melc, despre tridud, despre copacul înclinat, despre căsuța iepurașilor sau despre pasărea Phoenix. Toate sunt în legătură cu arborii pe care îi întâlnim pe drumul nostru spre bunici.
Ei se consideră binecuvântați pentru că de la patru copii au primit mulți nepoți: doisprezece. Se mândresc mereu cu noi și totdeauna ne laudă. Din înțelepciunea lor, mereu învățăm să fim blânzi cu orice făptură, să fim bucuroși în fiecare clipă, să încercăm să ne păstrăm calmul în orice situație, să ne iubim și să fim uniți ca familie, să îi ascultăm pe părinți și să iertăm atunci când cineva ne greșește.
Sufletul meu se umple de bucurie când îi privesc și mă simt atât de fericită să îi am alături! Copilăria mea n-ar fi avut același farmec fără căldura dragostei lor. Pentru mine sunt ca un împărat și o împărăteasă care domnesc peste regatul copilăriei mele. Mereu vor avea un loc special în inima mea!
Emilia Florea
Zâna verde și visătorul
Copilăria este un zbor pe aripile visării, ale imaginației, ale jocului, o clipă imortalizată în clepsidra timpului meu sufletesc. Fiecare copil dorește să-i dezvăluie tainele, dar nu toți reușesc. Unii sunt mai norocoși, aflând răspunsurile de la cei din jur, alții poate mai meditează și acum la aceste mistere. Datorită bunicilor mei minunați, eu am descoperit multe taine ale vieții încă de mică.
Închid ochii și, ca prin minune, ajung în pădurea copilăriei mele din apropierea casei bunicilor, unde mi-am petrecut cei mai frumoși ani. Îmi apare în minte ca o zână cu trup verde și diafan și cu părul foșnitor, care mă întâmpina cu brațele deschise în toate anotimpurile anului, când mă plimbam fericită împreună cu bunicul, pe cărările ei întortocheate.
Întotdeauna toamna, ajutându-se de un penel magic, reușea să schimbe înfățișarea pădurii. Mestecenii albi îi poleia cu o culoare galbenă ca lămâia. Stejarii de un verde închis căpătau un bronz de toată frumusețea. Vocea caldă a bunicului, împletită cu șoaptele frunzelor îmi spunea povești despre plante, animale și oameni, care m-au făcut să înțeleg mai bine lumea înconjurătoare. Îmi explica felul cum viețuitoarele comunică între ele prin cântece, strigăte, fluierături, mugete și cum unele păsări, după ce ies puii din ouă, nu mai cântă, ci emit semnale, care îi avertizează pe aceștia de apropierea unui pericol. Într-o zi chiar am auzit doi cerbi care comunicau între ei și mi s-a părut ceva impresionant.
Iarna îmi amintesc că ningea ca-n povești, iar pădurea părea un castel cu turle aranjate, printre care numai vântul îndrăznea să pătrundă. Ne amuzau foarte tare veverițele care se jucau printre arborii golași, dar mă și speria strigătul unui animal sălbatic, care se auzea din adâncul pădurii. Însă, fiind cu bunicul lângă mine, mă simțeam mai în siguranță. Pletele albe și crețe ale acestuia păreau niște ciorchini de flori albe, care concurau cu țurțurii de gheață din copaci, ce atârnau ca niște podoabe printre crengi. Ochii lui blânzi și mângâietori, de un albastru intens, mă urmăreau cu atenție, de parcă plănuia ceva în momentul în care pășeam prin zăpada moale. Deodată, l-am văzut scoțând din traistă un morcov, niște cărbuni, o pălărie, un fular, niște mănuși și multă voie bună. Tocmai îmi făcea o surpriză pe care nu o voi uita niciodată: crearea unui om de zăpadă. Ne-am împărțit sarcinile frățește, eu ocupându-mă de chipul pe care am încercat să-l fac să semene cu bunicul, care avea sprâncenele, mustățile și barba albe, ca într-un tablou de iarnă.
Primăvara, îmi arăta iepurii sărind prin lăstărișuri și rămâneam așa nemișcați clipe la rând, ascultând ciocârlia care țâșnea ca o săgeată spre soare. Din când în când zăream un ghiocel care își scotea capul gingaș din pământ. Culegeam câte un buchețel și i-l ofeream bunicii, care era foarte fericită. Într-una dintre zile, o ploaie călduță s-a stârnit din senin, iar bunicul a început să danseze, simțindu-se din nou copil, în timp ce picăturile sidefate îi alunecau pe chipul blând, însoțit de un surâs dulce care mă înveselea. Când ploaia a încetat, un curcubeu s-a arcuit pe neașteptate pe cerul înlăcrimat, profilându-se timid în zarea transparentă. Bunicul mi-a descris culorile acestuia într-un mod aparte, așa cum ar fi făcut-o un pictor talentat: roșul de foc al cireșelor coapte, oranjul cerului la apus, galbenul lanului de grâu, verdele crud al pajiștilor, albastrul pur de peruzea, indigoul prunelor și violetul brândușelor. L-am privit îndelung și l-am întrebat cum e posibilă atâta perfecțiune a naturii. I-am spus că mi-aș dori să ating curcubeul, iar el mi-a răspuns că, dacă îmi imaginez, totul se poate îndeplini. M-a ridicat sus, sus de tot, am încercat să mă apropii, dar pe măsură ce avansam spre el, părea tot mai îndepărtat. A dispărut brusc, așa cum a apărut, iar în urma lui, soarele și-a coborât razele-i prietenoase asupra noastră.
Dar cel mai mult îmi plăcea vara, care picta cu un verde puternic toată pădurea. Aceasta parcă ne chema să hoinărim și să-i admirăm splendoarea. Mergeam cu bunicul la cules de fragi și căpșuni, din care bunica ne făcea o dulceață bună și aromată. Pretutindeni zburau fluturi multicolori și albine al căror fâlfâit de aripi crea o muzică armonioasă și relaxantă. Seara, când liniștea se înstăpânea peste sat și luminile de la ferestrele caselor dispăreau una câte una, se aprindeau pe cer stelele. Contemplam amândoi de pe prispa casei licăririle misterioase de pe cortina celestă. Luna palidă ne zâmbea de după un nor, făcându-ne ghiduș cu ochiul. Bunicul îmi arăta Luceafărul, pe care îl consideram steaua mea norocoasă. Țârâitul molcom al greierilor părea o șoaptă prin timp.
Clipe de neuitat am petrecut și cu bunica, ea mi-a pus prima dată cartea în mână și, răbdătoare, m-a învățat să citesc și să scriu cu mult înainte să ajung la școală. De la ea am învățat ce înseamnă perseverența și dorința de a-ți depăși limitele. Oricâte năzbâtii aș fi făcut, ochii bunicii rămâneau mereu blânzi, iar fruntea nu i se încrunta niciodată. Iubirea oferită necondiționat chiar și celor care te dezamăgesc este lecția cea mai prețioasă pe care am primit-o de la ea. Bunica era foarte creativă în bucătărie și mereu îmi spunea că mâncarea nu trebuie să aibă doar gust, ci și un aspect îmbietor. Pasiunea pentru design tot ea mi-a insuflat-o, deoarece ornam cu plăcere toate torturile și prăjiturile pe care le făceam împreună.
Datorită ei am descoperit lumea mirifică a florilor și m-am îndrăgostit iremediabil de una dintre ele, trandafirul. Am sădit cu ea această plantă minunată, ce exprimă gingășia, grația și puritatea și care ne reprezintă pe amândouă. Totodată, bunica mi-a explicat ce mare responsabilitate este să ai grijă de un animal, iar când a apărut Azorel, câinele bunicilor, eram deja pregătită pentru a mă ocupa de el.
În camera mea, la loc de cinste, stă un obiect cu o valoare simbolică deosebită pentru mine, un tablou cu portretul bunicilor. Rama aurie, patinată, îi conferă un aer solemn și ușor nostalgic. Chiar dacă locuința noastră a fost renovată și modernizată, nu am putut renunța la acest tablou, fiindcă reprezintă continuitatea generațiilor, respectul și dragostea care ne leagă dincolo de timp.
Pentru mine, bunicii mei sunt adevărate modele, deoarece ei mi-au dat cele mai importante lecții de viață, încă de la o vârstă fragedă. M-au învățat ce înseamnă familia, prietenia, respectul reciproc și, mai ales, prin învățăturile lor mi-au dat aripi să zbor.
Ce pot să spun acum, cu optimismul și încrederea copilăriei, este că datorită lor nu întrevăd deloc nori pe cerul senin al vârstei mele, că mă trezesc în fiecare zi cu bucuria de a mai întoarce o filă din cartea vieții...
Alexandra Aramă
Paradisul din vacanțe
Îmi amintesc cu mare drag... Pe când eram mai mică, părinții mă duceau în fiecare vacanță la bunicii mei. Acolo mă întâlneam mereu cu dragii mei verișori mai mari și mai mici. Noi ne bucuram foarte mult, chiar dacă ne vedeam de la o săptămână la alta, dar pentru bunicii noștri era cam greu să ne țină pe toți sub control... Toți ne jucam, țipam, râdeam... era o mare zarvă.
Vara era cel mai plăcut și mai amuzant moment în care ne puteam vedea. Fără părinți, fără teme... era paradisul... Avantajul era că bunicii noștri aveau o casă mare, așa că puteam dormi acolo oricând, fără nicio grijă. Alergam prin toată ograda, mâncam fructe: cireșe, zmeură, căpșuni, caise, pepene... Jocul nostru preferat era “Înghețata”, coincidența fiind că noi chiar iubeam înghețata, mai ales cu vanilie. Ne mai plăcea și ”Adevăr sau provocare”. Era foarte amuzant, pentru că uneori mai veneau să se joace cu noi și vecinii, iar unii dintre ei chiar se pricepeau la născocit provocări pe moment. Cel mai minunat moment al zilei era apusul... când ne adunam cu toții într-un cerc, stând pe șezlongurile noastre, pe care le foloseam și atunci când mergeam la mare, povestind întâmplări amuzante.
Iarna, ne jucam la televizorul gigantic cumpărat de bunicul nostru, special pentru noi ca să ne mai distrăm, deoarece ne cam plictiseam în casă. La televizor jucam un joc în care trebuia să dansăm. Era un fel de competiție între doi dintre concurenți. Cel care imita cel mai bine personajul, câștiga una dintre prăjiturelele gătite de bunica noastră, care fusese bucătar-șef la un restaurant, iar cel care pierdea primea o pedeapsă de la câștigător. Totuși, la final primeam cu toții prăjiturele, ca nimeni să nu se supere. Un lucru foarte hazliu era că uneori juca și unchiul nostru cu noi, dar el pierdea cam mereu, așa că primea multe pedepse. Când vremea era puțin mai liniștită și nu bătea vântul, iar zăpada se depunea, ieșeam și construiam oameni de zăpadă, concuram pentru a câștiga premiul pentru cel mai frumos om de zăpadă, bani din ciocolată. Ne mai băteam și cu bulgării, aveam două echipe: echipa fetelor și echipa băieților, dar echipa fetelor câștiga mereu. Făceam și îngerași de zăpadă, dar aici nu exista niciun premiu, fiindcă nu era așa de complicat.
Primăvara era anotimpul cel mai echilibrat dintre toate, așa că ne întâlneam și atunci pentru că era palpitant să vezi cum natura se trezește la viață. Atunci nu era nici prea cald, nici prea frig, așa că bunicii ne dădeau voie să ieșim să alergăm și să ne bucurăm de viață, deoarece la bloc nu ai așa multă libertate ca la casă. Mie îmi plăcea foarte mult momentul în care mergeam afară, mai spre seară, împreună cu dragii noștri bunici. Adoram să o ajut pe bunica la gătit, așa cum o iubeam și pe ea. Preferatele mele erau serile în care îmi mai povestea ceva de când ea era cam de vârsta mea sau atunci când îmi mai dădea sfaturi dacă eu intrasem în bucluc sau mă certasem cu sora mea. Eram foarte atașată de bunica mea, dar acum că a venit această pandemie, nici măcar nu ne mai putem vedea.
Deoarece trebuia să începem școala, toamna, în fiecare an, ne luam rămas-bun cu lacrimi în ochi, așteptând cu nerăbdare următoarea vacanță ca să ne reîntâlnim.
Alexia Iacob
Bunicile sunt din altă lume
Bunicile sunt icoanele mele sfinte, pe care o să le prețuiesc întotdeauna. Ele sunt atât de sincere, înțelegătoare, liniștite și pure, încât mi-e clar că sunt din altă lume, niște îngeri trimiși pe Pământ să mă ocrotească pe mine.
Deși bunica mea care stă în oraș, aproape de casa mea, este alături de mine fizic, bunica mea de la țară, însă, se întâlnește cu mine mai rar.
Bunica de la oraș, care este mama mamei, îmi ia tot timpul apărarea în diferite situații și am multe amintiri cu ea. Aproape peste tot pe unde merg eu cu familia mea vine și ea și mă bucur că reușește să vină. Îmi alungă orice durere și îmi voi aminti întotdeauna privirea ei blândă. Mă întâmpină tot timpul cu brațele larg deschise și zâmbetul ei gingaș. Când mama nu se simte bine, ea vine să aibă grijă de mine și sora mea și ne gătește multe feluri de mâncare delicioase.
Pe bunica de la țară o găsesc mereu cu zâmbetul firav înseninându-i fața delicată. M-a chemat întotdeauna să văd animalele împreună cu ea, mă ducea la pui și chiar mai prindea câte unul ca să îl văd eu mai bine, îmi arăta porcii, care deveneau mai mari de la vizită la vizită, și tot timpul ținea câinele să nu latre sau să sară la mine, când treceam pe cărarea către câmp. Mă lăsa să gust din bucatele de acolo și tot timpul mă poftea să mănânc, iar totul era foarte bun! Mi-aș dori să pot petrece mai mult timp cu ea, însă în timpul școlii nu am destul răgaz.
Îmi prețuiesc și iubesc bunicile mai mult decât orice. Cu ajutorul lor am învățat să visez, să mă descarc, să am încredere. Ele m-au învățat cele mai utile lucruri în viață, pe care nu o să le uit niciodată.
Sofia Călugăru
În liniștea sfântă a poveștilor
Dacă alipesc cuvântului copilărie termenul bunătate, în fața ochilor minții, precum o icoană, îmi apare figura blândă a bunicii.
Glasu-i liniștit mi-a șoptit povești seară de seară și mi-a deschis drumul spre calea viselor frumoase. Ochii săi negri, profunzi și adânci, ascund departe, dincolo de blândețea și bunătatea necontenită, imaginea unui război nemilos, pustiit de răutate și cruzime. Aceste porți sufletești ale adevărului crunt, ale unui trecut dureros aproape uitat, ale clipelor de groază, ale milei nesfârșite... aceste izvoare ale înțelepciunii nemuritoare au trecut printr-o viață pustiită de patimă și răutate omenească. Cu toate acestea, în sclipirea de neprețuit a ochilor săi pot vedea o imagine vagă a iernilor la gura sobei, ce dădea o notă de poveste fiecărei seri petrecute la lumina sa mângâietoare. Nimic nu era mai cald decât prezența bunicii. Nici flăcările ce dădeau viață fiecărei povești, nici întunecata perlă sidefată ce învăluia pământul în strălucirea ei, nimic... Glasul bunicii ce ne purta în zbor în fel de fel de lumi impresionante, nemărginite, pline de magia imaginației și a credinței, în care fiecare cuvânt avea armonia sa proprie, liniștea era sfântă. În această călătorie spre necunoscut, fiecare dintre noi a fost învins în lupta împotriva somnului, un inamic de temut. Bunica avea puterea miraculoasă de a ne transporta în lumi fantastice, pline de taine ascunse în cele mai întunecate unghere și secrete de nepătruns, lumi de basm în care binele învinge mereu răul, însă fără a ieși din cameră.
Legendele și istoria au fost punctul de plecare al fiecărei povești. Bunica a spus mereu că viața este o ”călătorie spirituală”; atunci când începi să o înțelegi, atunci începe să se sfârșească. Am fost și eu fascinată de evoluția omenirii, dar și mai mult de ceea ce a stat în spatele ei, însă cu cât înțelegeam mai multe, cu atât mă îndepărtam mai mult de adevăr, fiind cuprinsă de mister.
Odată, bunica ne-a povestit despre copilăria sa. Această călătorie prin amintirile bunicii m-a întristat, dar totodată m-a făcut să-mi prețuiesc mai mult viața. În ochii unui copil de astăzi, aruncarea unor pietre în râu sau jocul cu bețe par fapte banale și neînsemnate. Dar pentru aceia care nu se puteau bucura nici măcar de o minge înseamnă ceva miraculos. Totuși, toate acele lucruri de care ducea lipsă nu-i împiedicau să se bucure de copilărie. Deși nu ducea o viață mai bună, nu avea la fel de multe posibilități și oportunități, își prețuia fiecare moment petrecut alături de familie, alături de cei dragi, de aceea era mai fericită, mai empatică, mai bună decât noi.
Dar cred că cele mai dragi momente petrecute alături de bunica au fost cele în care mă învăța să citesc. Îmi amintesc cu zâmbetul pe buze metodele prin care bunica m-a determinat, în cele din urmă, să învăț să citesc. Bunica îmi citea povești doar până într-un anumit punct, momentul în care acțiunea era cea mai tensionată și încordată, însă se oprea mereu înaintea rezolvării problemelor. Asta m-a determinat să revin asupra poveștilor și să încerc să aflu încheierea sau cel puțin să inventez o soluție pentru a rezolva toate complicațiile, ceea ce nu-mi puteam imagina. Astfel, am deprins tainele poveștilor.
Cred că, pentru mine, bunica a fost o a doua mamă și, dincolo de aceasta, o prietenă neprețuită, o parte nelipsită din copilăria mea. Amintirea bunicii va rămâne mereu într-un ungher ascuns din inima mea, iar poveștile ei, nemuritoare.
Raluca Bânțu
Bunicul meu...
Am decis să scriu despre o persoană specială, ce a umplut un gol din inima mea și m-a făcut să înțeleg ce înseamnă cu adevărat viața, bunicul meu din partea mamei. Eu și bunicul nu am fost mereu atât de apropiați cum suntem acum. Când eram micuță (pe la 3 sau 4 ani) ne vedeam foarte des şi pot spune că, împreună cu bunica, a avut un rol foarte important în copilăria mea. După ce bunica a murit, ne-am îndepărtat destul de mult, ajungând să uit aproape de existența lui în viața mea. Mai venea rareori acasă la noi și avea grijă de mine și de frații mei cât părinții erau plecați la serviciu, dar nu a stat niciodată mai mult de câteva ore.
Odată, când aveam 9 ani, eu și fratele meu am petrecut în vacanța de vară două săptămâni alături de el la Hârlău. Împreună cu bunicul, am ajutat-o pe străbunica mea (mama lui), în fiecare zi, cu treburile gospodărești: culesul fructelor și cartofilor, curățenia, gătitul, tăiatul lemnelor. Drept răsplată pentru munca făcută, primeam în fiecare zi cel puțin o înghețată. Am avut și câteva probleme cu păianjenii, peste care am trecut cu multe insecticide și palete de strivit muște. Dar a fost o vacanță minunată, în care mi-am redescoperit bunicul.
Momentul care mi-a întors viața pe dos a fost atunci când bunicul meu a fost înțepat de o insectă necunoscută pe malul râului Bahlui. Nu a spus nimănui de pișcătură, dar cu timpul, s-a extins considerabil, intrând în picior precum o otravă. Când mama a aflat de acest lucru, l-a adus pe bunicul acasă la noi, în Iași, pentru a fi mai aproape de spital. Ceea ce a urmat a fost groaznic: controale, medicamente, spitale și medici.
Dar, în perioada în care a stat la noi, am ajuns să văd o altă parte a lui, cea blândă și iubitoare, care îmi lipsea mie atât de mult. Alături de el am petrecut cele mai minunate momente din viața mea, simple și obișnuite, dar pline de însemnătate. Îmi amintesc cu mult drag cum îl plimbam prin parc și cum beam sucuri sau mâncam pizza, cum ne uitam împreună la televizor și făceam rebusuri sau ne uitam în reviste, cum mergeam la loto sau cum pur și simplu stăteam acasă și găteam împreună. Bunicul face cei mai buni cartofi prăjiți din lume! Când a venit vremea ca piciorul lui să fie tăiat, căci nu mai putea fi salvat, am rămas mult timp amândoi în casă, el nefiind în stare să se deplaseze. L-am învățat ce înseamnă tehnologia și mâncarea fast food, de care nu știa nimic. El se distra foarte tare când eu citeam, căci râdea de mine când îi povesteam cărțile, spunând de fiecare dată că sunt ciudate. După ce i-am cumpărat un căruț, am reînceput să ne distrăm: un joc nou au fost cursele cu acest căruț.
Ne simțeam bine împreună... însă el dorea să se întoarcă acasă, la Hârlău. Odată ajuns acolo, se simțea cam singur în apartament și, cum nici nu se putea deplasa la magazin, a rămas la străbunica mea, care îl putea îngriji. Am mers la el cât de des s-a putut și vorbeam în fiecare zi la telefon. Îmi lipsea destul de mult.
Într-o zi când eram la pregătirea pentru examen, am aflat vestea teribilă că, în timp ce stătea la televizor, bunicului i s-a înfundat un vas de sânge și a fost transportat la spital. Am plâns mult în acea zi. Abia atunci mi-am dat seama câtă nevoie am de el în viața mea și cât înseamnă el pentru mine. Nu vreau să scriu prea multe pentru a nu vă întrista, dar și pentru că îmi cam dau lacrimile. Vă voi spune doar că bunicul este bine, internat la un spital foarte bun unde este îngrijit. Vorbim zilnic pe WhatsApp, deși el nu prea poate să vorbească, se străduiește. Chiar i-am făcut și câteva vizite la spital, cam puține din cauza coronavirusului. La prima întâlnire cu el după incident, am plâns amândoi imediat ce ne-am văzut. Aș fi vrut să îl îmbrățișez, dar nu aveam voie.
Și acum îmi este foarte dor de el. Abia aștept ziua în care ne vom putea îmbrățișa din nou. Gândul că este bine și că e vaccinat mă consolează puțin. Eu cred că bunicul ne-a dat o lecție foarte importantă de viață și aceea este să nu renunți niciodată din a spera că totul va fi bine. Bunicul meu este un model de urmat și un erou pentru mine. Chiar și la bătrânețe a luptat contra bolii și a vieții. Într-un fel îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru boala lui, căci ne-a făcut mai apropiați și ne-a ajutat să ne dăm seama că nu putem sta unul fără celălalt.
Bunicule, te iubesc mult de tot și abia aștept să te iau din nou în brațe!
Ana Luiza Cojocariu
Ghicitori și prăjituri cu ciocolată
Bunicii mi-au fost mereu alături. M-au ajutat și m-au alinat când a fost nevoie. Îmi place foarte mult să-mi petrec timpul cu ei. Am avut parte de multe întâmplări, unele frumoase și altele rele. Odată am plantat împreună cireși la moșia de la țară. A fost grozav! Mereu mi-a plăcut să îi ajut. Niciodată nu m-a deranjat.
Consider că bunicii sunt un exemplu bun de urmat, fiind înțelepți, având experiență în multe domenii și mai ales pentru iubirea lor față de noi, nepoțeii lor tare îndrăgiți. Bunicii mei sunt ca niște supereroi! Bunica mea lucrează ca doctor oftalmolog. Bunicul meu a ieșit la pensie, dar a fost inginer. În fiecare săptămână mă duc la ei în vizită. Mă distrez foarte mult cu ei. Ne jucăm, gătim și citim împreună. Cel mai mult îmi place când gătim. Facem gogoși, torturi, friptură și preferatele mele, prăjiturile cu ciocolată! Bunicului meu îi plac foarte mult ghicitorile și uneori ghicitorile lui sunt așa complicate, încât nici după o eternitate de gândire nu le pot desluși. Bunica mea, în schimb, e mai mult cu gătitul. Îi place să facă diferite preparate gustoase.
Eu îi consider pe bunicii mei niște supereroi și, mai presus de toate, îi iubesc!
Casandra Deliu
Bunica, nepoata și delfinul poznaș
Am să încerc să o descriu pe bunica mea, care mă crește cu multă dragoste, blândețe și care are răbdare cu mine. Locuim în aceeași curte. Bunica este o femeie scundă, dar așa micuță cum este, la vârsta ei înaintată este vioaie, sprintenă și puternică, la fiecare pas mă protejează cu mânuțele sale calde să nu mă lovesc. Este harnică și ziua întreagă face treabă prin casă. Are fața luminoasă, obrăjori care se înroșesc de bucurie când mă vede, ochi mari și verzi care mă urmăresc mereu, părul blond ca mătasea de porumb tot timpul este coafat, nasul mic pe care își așază ochelarii. Își dedică tot timpul copiilor săi și mie. Mereu îmi face poftele. Mă așteaptă în fiecare zi să vin la ea după școală și îmi pregătește numai ce vreau eu de mâncare. Îmi dă sfaturi bune, dar mă și ceartă când greșesc, iar supărarea îi trece repede.
Îmi amintesc cum într-o vară am mers cu bunica mea la delfinariu, care avea un bazin imens, unde înotau mai mulți delfini. A început spectacolul, delfinii ascultau de dresori și îndeplineau orice comandă. La un moment dat, am văzut cum un delfin s-a retras lângă marginea bazinului, îmi făcea din ochi, îmi zâmbea și mă îndemna să-l mângâi. Părea extrem de plictisit, blând și jucăuș. Probabil era încă puiuț. Bunica mi-a făcut o fotografie împreună cu delfinul. Nu știu cât vrând, cât nevrând, dar m-a lăsat să-l și ating. Când încercam să-l mângâi, de bucurie a făcut câteva salturi și ne-a stropit cu apă din bazin. Arătam ca după o ploaie torențială. Ne-am uitat una la cealaltă inițial foarte speriate, apoi ne-am așezat pe jos și am râs mult, fără oprire. Delfinul bătea mulțumit din înotătoarele micuțe ca niște aripi delicate și în același timp scotea niște sunete ciudate, de parcă râdea de noi sau ne invita să ne mai jucăm.
A fost o clipă de fericire pură alături de bunica. Ea este ca a doua mamă pentru mine! Este deosebită, o prețuiesc și o iubesc! Delfinul va rămâne mereu secretul nostru.
Căălina Ilinca Iov
Amintiri cu rază de soare
Ați simțit vreodată mângâierea unei raze de soare? Dacă nu, vă voi povesti despre persoana care îmi este cea mai dragă: bunica, îngerul copilăriei mele! Cred că acest cuvânt o descrie foarte bine, deoarece pentru mine ea reprezintă:
B – bunătate
U – unicitate
N – de neînlocuit
I – iubitoare
C – curajoasă
A – altruistă
Mereu îmi aduc aminte de ea atunci când mă uit în oglindă și văd cât de mult m-a ajutat ea să mă dezvolt atât de frumos. Sub privirea ei caldă am crescut și m-am transformat într-un pui de om ce privește cu încredere și nerăbdare spre viitor. Sfaturile bunicii au devenit pentru mine o adevărată comoară pe care o păstrez în suflet cu mare drag!
De asemenea, îmi amintesc de bunica mea în zilele de Paște, deoarece în fiecare an îmi ascundea prin iarba din curtea casei ouă de ciocolată. Era tare amuzant! Îmi aduc aminte cu emoție de momentul în care mai trebuia să găsesc un ultim ou, iar bunica nu mai știa unde îl ascunsese. Ziua următoare, l-am găsit în gura cățelușului meu, Toto. Toți ne-am amuzat și am considerat că Toto câștigase competiția!
Bunica mea face cea mai bună mâncare din lume. Mereu când mănânc din bucatele ei, simt cum totul radiază în jurul meu și că plutesc într-o lume în care copilăria pune stăpânire pe regat. Dacă ați ști cât de bine miroase pâinea proaspăt scoasă din cuptor... Și atunci când vrei să iei doar o bucățică, aroma și frăgezimea ei te ademenesc să o mănânci cu cea mai mare poftă, iar într-o clipă pâinea dispare... e făcută parcă din praf magic!
Pentru mine bunica este simbolul copilăriei. Este precum un înger păzitor care mă veghează mereu chiar și de la troița porții... Nu voi uita niciodată nopțile reci în care adormeam în brațele ei calde. Sau de gândurile bune pe care mi le transmitea mereu: Viața e ca un joc, o provocare primită de la Dumnezeu, în care orice zi este o luptă și orice luptă este o victorie!
Bunica, ești cea mai minunată ființă și îți mulțumesc pentru tot ce faci pentru mine! Cu tine pot să râd, cu tine pot să plâng, cu tine pot descoperi secrete, pot trece mai ușor peste momentele grele, cu tine pot avea mereu încredere în mine și pot visa. Să nu pleci nicicând din preajma mea, rămâi veșnic în micul meu univers! Te iubesc, rază de soare!
Denisa Siminiceanu
Scufița Roșie
Hmm… Amintirile cu bunicii, un subiect destul de greu, dacă mă întrebați pe mine. De ce? Pentru că atunci când eram cu bunicii, eram foarte mică și cred că toți știm că nu ne amintim atât de limpede lucrurile pe care le-am făcut când eram micuți, dar totuși cred că voi reuși să vă povestesc o amintire, cea mai clară amintire!
În cele mai multe zile când zâmbetul îmi lumina fața, eu eram alături de bunici, un copil fericit și iubit. Cu ei am petrecut mult timp din copilăria mea, am pătruns împreună în lumea poveștilor, am îndrăgit astfel multe personaje despre care îmi amintesc și acum. Îmi aduc aminte că făceam foarte multe nebunii, cum ar fi când ne-am jucat de-a Scufița Roșie. Ei bine, această amintire merită povestită.
Pe când eram la bunici… nu știam dacă să ne uităm la desene animate, să colorăm sau să mergem în parc. Ne plictisiserăm de toate aceste activități. Așa că mie mi-a venit o idee minunată. Am luat un coșuleț cu floricele și am început să sar prin casă. Mi s-a alăturat și bunicul, transformându-se dintr-odată într-un lup fioros, iar bunica, bineînțeles, a fost drăguța bunicuță din povestioara pe care noi o jucam ca la teatru. Am început să dansăm, să cântăm și să râdem. Bunicul, ca un lup adevărat, mergea în patru labe și mă ruga de zor să-i dau sticla cu vin și plăcinta, tot bunicul a fost și vânătorul, care ne-a salvat pe bunica și pe mine. Totul era magic, casa nu mai era un apartament dintr-un bloc, era o pădure plină de flori și pericole, iar eu nu eram o fetiță care ținea un coș cu flori și avea un fular la gât, eram chiar Scufița Roșie, care se plimba prin pădure și fugea de lupul care era bunicul meu drag, cel mai bun comediant.
Astfel, făcând totul mai amuzant, el a incrustat această amintire în memoria mea pentru totdeauna. De atunci i-am rugat să punem în scenă și alte povești minunate.
Comments