Pe 19 martie sunt pomeniți Sfântul Claudiu Tribunul și Sfântul Mucenic Marian Diaconul. Nu întâmplător, în această zi actorul Claudiu Bleonț, printr-o prestație desăvârșită, revelatorie, desprinsă dintr-un mecanism al firescului, ne-a oferit în dar, pe scena Ateneului din Iași, „Paracliserul”. Meditația-parabolă din trilogia „Setea muntelui de sare” a lui Marin Sorescu a căpătat proporțiile ritualice ale unei slujbe, dincolo parcă de text, de rigorile impuse de perspectiva regizorală, concentrând substanța vieții, pulsând ritmic precum bătăile inimii actorului. Am remarcat decorul excepțional realizat de Alina Dincă Pușcașu, care a nuanțat jocul de lumini și umbre, imagini picturale în partea de sus care au reiterat celestul, dar și valurile învolburate ale mării lui Iona. Senzația permanentă a fost de verticalitate, profunzimea stratificată fiind în consonanță cu dimensiunea psihologică.
În urmă cu un an, mai exact pe 13 mai, voluntar fiind la evenimentul cultural “Noaptea Muzeelor” organizat de Ateneul din Iași am avut onoarea și plăcerea să-l întâlnesc pentru prima dată pe Claudiu Bleonț, descoperind un om și un actor veritabil, de un profesionalism aparte, om care m-a inspirat în alegerea carierei pe care vreau să o urmez. În “Amadeus”, spectacol așteptat cu nerăbdare în urma vizionării filmului, jocul său actoricesc a dat coerență și viață personajului, ceea ce, de altfel, a realizat în “Paracliserul”, dar de această dată într-un alt registru, susținut de un impuls poetic, spiritual. Fiecare replică a sa a fost trăire autentică, plină de neliniștea gravă, de vocea unui adult devenit copil în fața întâlnirii cu Dumnezeu. Miza estetică a cosmosului dezorganizat a reabilitat înfruntarea omului cu destinul, iar paznicul surd, martor al categoriei singularității, în tot acest cadru a potențat singurătatea.
“Am plecat spre mine”
În cadrul bisericii, paracliserul îndeplinește serviciile mărunte în legătură cu nevoile cultului. Întreținând curățenia din biserică, nu reușește paracliserul să mențină echilibrul lumii? Aprinzând candelele și lumânările, paracliserul nu generează oare scânteia vieții, focul cu dublă valență, creatoare și distructivă? Trăgând clopotele și bătând toaca, acest slujitor al bisericii nu izbutește oare să armonizeze muzicalitatea lăuntrică, precum și cea a cosmosului ce își are originea în sfere? Slujind astfel biserica, subaltern în aparență, nu este paracliserul în esență un demiurg al propriului său univers, de o vitalitate izbăvitoare?
"Eu sunt o singură generație."
Dacă în spectacolul “Iona” dansul actorului Lari Giorgescu a devenit un zbor, un salt spre infinitul mării în care corpul parcă se unduia în bătaia vântului, către geneză, leagănul vieții, plecarea către sine a paracliserului este către lumină, centrum mundi. Căderea este o alunecare ascensională. Meditația sa, cuvintele rostite, rezonează printr-un ecou mistic, parte a unui pact tacit cu misterul din Univers ce se prelungește din generație în generație. Moartea paracliserului este o etapă premergătoare până la momentul întâlnirii în fața altarului cu sfinții slujiți cu smerenie. Stingerea lumânărilor adormiților și ale celor vii devine un gest fără de care mersul lumii nu și-ar mai avea rostul, prin a cărui repetare se realizează comuniunea omului cu Dumnezeu. În imensa ramă a lumii, el își pictează propria-i pânză cu al său destin. Aureola sa, sfințită de credință, o substituie pe cea a sfinților în momentul de revelație.
"În gura fiecărui mort se află o pâlnie prin care se toarnă mister în univers."
"Cine ești la capătul pârghiei celei mari, cu o rază sub picior? Și abia apeși pe ea cu pulsul tălpii de aer, și soarele sare într-un răsărit ritmic, pentru că brațul pârghiei e lung cât veacul? Te lași puțin cu cotul pe ea, gândindu-te la ale tale, și pământul se ridică până-n vârful frunzelor. Până în vârful meu."
În dialogul cu divinitatea, curgerea fluidă a apei este preluată de cuvinte, iar pașii adăpostesc imponderabilitatea aerului. În matricea vieții, paracliserul își creează panteonul sufletului ce-i adăpostește existența efemeră, supusă trecerii ireversibile. Pe parcursul spectacolului, o cruce din lemn se proiecta deasupra catedralei, având cioplit poate un om, un înger, cruce ale cărei brațe se aseamănă acestei pârghii, contrabalansând principiile contrare ale lumii în care trăim: binele și răul, lumina și întunericul.
“Mai bine, când totul se petrece în tăcere. Lumânarea arde pur și simplu, nu trebuie să vorbesc cu ea. Respirația noastră, la fel, e o respirație pur și simplu, o respirație fără comentarii.”
Imaginea paracliserului în cristelniță a revendicat ipostaza cea mai de preț a robului lui Dumnezeu, cea a copilului, care prin botez se naște din nou din apă și Duh, fiind condiția necesară intrării în Împărăția lui Dumnezeu. Labirintul descifrării semnificațiilor m-a purtat spre însăși originea cuvântului, paracliserul fiind numit și palamar sau pălămar, crâsnic, de la krŭstŭ, „cruce” sau făt în Bucovina și Ardeal. Imaginea crucii este însăși o dedublare a celui ce, prin propriul său nume, este predestinat renașterii, purtând greutatea sisifică a slujirii întru smerenie. Cele două mâini scrijelite ale siluetei de pe cruce sunt o sugestie a acestei pârghii, a binelui și răului, a întunericului și a luminii, dar prin care este lăsată transparența să se răsfrângă, într-o perpetuă schimbare a proporțiilor ce sunt un construct al însăși vieții.
În Evanghelia după Ioan, Isus spune: „Dacă un om nu se naște din nou, nu poate vedea Împărăția lui Dumnezeu” (Ioan 3,3). Iar în versetul 5, El repetă: „Dacă nu se naște cineva din apă și din Duh, nu poate să intre în Împărăția lui Dumnezeu”. Tocmai această inocență în plan simbolic, gândindu-mă la decor și la pomul cu ouă în cuib, devine coaja care protejează omul de relele lumii, de întunericul ei. Ion Barbu în poezia „Oul dogmatic” reiterează motivul oului creației, al facerii lumii:
“Om uitător, ireversibil,
Vezi Duhul Sfânt făcut sensibil?
Precum atunci, și azi -- întocma :
Mărunte lumi păstrează dogma.
Să vezi la bolți pe Sfântul Duh
Veghind vii ape fără stuh,
Acest ou -- simbol ți-l aduc,
Om șters, uituc.
Nu oul roșu.
Om fără sat și om nerod,
Un ou cu plod
Îți vreau plocon, acum de Paște :
Îl urcă -- în soare și cunoaște!.
Si mai ales te înfioară
De acel galben icusar,
Ceasornic fără minutar
Ce singur scrie când să moară
Și ou, și lume. Te-înfioară
De ceasul, galben necesar..
A morții frunte -- acolo-i toată.
În gălbenuș,
Să roadă spornicul albuș,
Durata-înscrie-în noi o roată.
Întocma -- dogma.”
Gândul ajunge la Dumnezeu, proiectându-se la infinit în cercuri concentrice de lumină, trei cercuri ale Sfintei Treimi, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt.
“Fumul se cuibărește în adâncituri, piatra prinde mușchi și licheni, mușchi fără licheni. Piatra prinde fum.”
Sufletul și piatra. Într-o dublă mișcare, se cuibărește ascendent și descendent drumul către Dumnezeu. Omul își încheie și termină viața la El. Piatra neșlefuită coboară din cer, odată lucrata, ea se înalță spre el. Clădit din piatră brută, ci nu cioplită, care este desacralizată fiind însăși lucrare omenească, templul drept centrum-mundi devine sălașul vieții - “…de vei pune dalta ta pe ea”(piatra), “o vei spurca”(Ieșirea, 20,25; Deuteronomul, 27, 5; III Regi, 6, 7). Piatra paracliserului este înfăptuită, are o viață proprie, ceea ce m-a purtat spre legenda lui Prometeu, ziditorul neamului omenesc, conform căreia anumite pietre își vor fi păstrat mirosul de om. La nivelul receptării planului religios, prefacerea pietrelor în pâine, despre care vorbește Evanghelia (Matei, 4, 3-4), Betel-casa Domnului va fi devenit Bethlehem-casa pâinii, evocând locul Prezenței adevărate, pe care Paracliserul o numește “ochiul lui Dumnezeu”.
Momentul așezării Pietrei Fundamentale, dar și al acaparării pietrei de către vegetalul etern, crăpăturile care prind viață, au reconfigurat mitul grecesc al lui Pygmalion și al Galateei. Sculptorul talentat din Cipru, fiu al lui Belos, s-a îndrăgostit de Afrodita și a făcut o statuie a ei din fildeș, dedicându-se muncii sale. Afrodita a intrat în această statuie și a adus-o la viață, devenind Galateea, statuia ajungând să fie mai frumoasă decât orice altă femeie care trăise sau fusese sculptată vreodată. Această înfăptuire crescândă față de propria operă ce devine un edificiu spiritual, creația născută din piatră prin care se cristalizează perfecțiunea este însăși o ilustrare a dăruirii Paracliserului. Prinzând mușchi și licheni, sufletul într-un proces de alchimie spirituală se regenerează prin harul dumnezeiesc, al mântuirii lui. Slujitorul Lui, într-un joc al prefacerii ritualic, tăinuit, își înalță sufletul vertical, precum fumul lumânării. În textul lui Marin Sorescu, încă de pe prima pagină, ludicul își face simțită prezența prin menționarea lui Brueghel cel Bătrân și a celor patru anotimpuri pe rozetă, inițiindu-ne în ciclicitatea temporală. Cele două tablouri ale celebrului pictor flamand, „The Fall of the Rebel Angels” și „Children’s games” sunt desprinse dintr-un tărâm emblematic al vieții, mijlocind albastrul celest.
“Pustiul parcă e mai mare când te plimbi prin el.”
Amprenta omului, a elementelor naturii al căror creator este același, readuc întregul univers mai aproape de Atotcreatorul său, abordarea lui Marin Sorescu concentrând o tematică a căutării, regăsirii, apropierea ce m-a cutremurat. În mecanismul voluntar al vieții, curmat de cotidian, penumbra celor văzute și nevăzute își pierde consistența. Înnegrirea cu fum de lumânări a zidurilor catedralei uitate este constructul timpului încredințat lui Dumnezeu și credincioșilor Săi. De când se știe, Paracliserul nu a mai văzut pe cineva intrând, pomenindu-se pe sine în cântarea “Veșnica pomenire!”.
“Toată viața am visat să luminez o aureolă.”
Prin oceanul de fum, pe fundul corabiei noastre, tragem la galere. Gândurile, pânze albe purtate de vânt, izbutesc a da Paracliserului aripi nevăzute care-l înalță spre sfinți. Interesant este în schimb, privindu-l pe Claudiu Bleonț în aceste momente, că acesta a redevenit copil. Perspectiva se nuanțează fragil, sfinții devin bătrâni, participanți ai Marelui Joc, supuși durerii trecerii anilor. Slujba se termină, iar Paracliserul nostru își dorește a prelua măcar din treburile cele mai neînsemnate. Mâncând lumina la Cina-cea-de-taină și suflând în aureolele sfinților, obsesia captivității se frânge prin contactul cu transcendentul. În tablourile lui Bruegel cel Bătrân, aceiași copii sunt în jocul lor neînfrânți de timp.
“Îmbătrânesc în golul dintre lumânări, îmbătrânesc când trec prin para focului. În întuneric…”
Mai bătrân cu o etapă cu fiecare tablou, Paracliserul trece printr-o presimțire, luminat fiind de gândul Celui de Sus. Sfântul Sebastian, mărturisindu-și credința în Mântuitor, este condamnat la moarte prin săgetare. Deoarece supraviețuiește săgeților, trupul i-a fost bătut cu ciomege și tăiat în bucăți. În schimb, continuă să-i ajute pe creștinii întemnițați din Imperiu, periclitându-și astfel propria soartă. Salvează doi frați închiși pentru credința lor în Iisus Hristos, convertindu-i atât pe ostașii care-i păzeau, cât și pe ceilalți deținuți păgâni. Reușește să-i determine să se convertească la creștinism chiar pe magistrați, pe prefectul orașului și pe fiul acestuia Tiburtius. Paracliserul, însoțitorul bisericii, ritualurilor cele sfinte, în ciuda îmbătrânirii, a veacului dus, își umple sufletul de frumusețe. Lumea se preface în cosmos, mâinile împreunate ca niște stele scapără văpaia smereniei, pământul se cufundă în beznă ce anticipează Sfârșitul Lumii. Trei fluturi, cei trei magi, într-un zbor-rugă, prin imponderabilitatea lor, aduc învierea cu sine, crisalida, fiind oul care conține potențialitatea ființei din care iese, readuce ieșirea din mormânt în atenție. „Așa cum fluturii se zoresc spre moarte în flacăra cea strălucitoare”, citim în Bhagavad-Gita (11,29), „tot așa oamenii aleargă spre pierzanie”... Suflul vital eliberat pe gura muribundului, prezența fluturilor completează neașteptat scenariul dramatic, reafirmând capacitatea lui Marin Sorescu de a insera poeticul în teatru, generând emoție. Liliacul înflorește. La nivel simbolic, o renaștere are loc, dar la Sorescu, copacii în iad au gheare și aripi, se izbesc din toate părțile. Imaginea tabloului lui Bruegel cel Bătrân, "The Fall of the Rebel Angels" este însuși haosul din care ies păsări, îngeri, viețuitoare ale spațiului acvatic.
“Oamenii iubesc, stau de vorbă și mor. O mai fi ceva?”
Voi da acestei scrieri un final întorcându-mă la Marin Sorescu, la prefața din volumul “Setea muntelui de sare” - “E o doză mare de neliniște în teatrul pe care-l scriu, de anxietate chiar, un vuiet de întrebări puse și nerezolvate. I se pot aplica mai multe etichete, etichetele pot fi întoarse și pe dos, după un timp, după ce se mai șterge scrisul de pe ele. Țin mult la tripticul Iona, Paracliserul, Matca, pentru că acolo m-am căutat cu mai multă îndârjire. Citite fără dialog, aceste piese pot deveni o carte de filozofie, pe care intenționam să o scriu, în acel timp, ca tratat - și m-a luat teatrul pe dinainte. Teatrul și poezia”.
Claudiu Bleonț susține această operă într-un joc magistral, într-o rugăciune care mi-a amintit de poezia lui Marin Sorescu:
„Doamne, creația a dat înapoi
Ca un cucui al universului.
Doamne, creația ta s-a retras în sine
Cu tine cu tot și orbecăim în neștire.
Doamne, dă un pumn în beznă,
Să crească, Doamne, la loc cucuiul.
Unicornul, când îi creștea cornul,
Era numai durere și cunoaștere.
Lumea sorbită de hău
Se pierde în circumvoluții prea deștepte.
Doamne, dă-ți Doamne un pumn drept în frunte
Și mugind ia-o de la-nceput.
Și mugind ia facerea de la-nceput.”
(Marin Sorescu – Rugăciune)
Ilinca Bordea, clasa a XII-a C
Foto: Eduard Merschi