Romanul "Sălbatica" de Doina Ruști – o mărturie și o mărturisire a adevărului

Alexandra Aramă, 9B

„Sălbatica” (2025) de Doina Ruști este un roman care dezvăluie ororile comunismului din țara noastră în timpul conducerii lui Gheorghe Gheorghiu Dej și controlului tiranic al Tovarășului Stalin din două perspective opuse: fiul de milițian, Tavi, care nu are nici cea mai vagă idee despre cruzimile la care participă tatăl lui când pleacă „în misiune” și Renți, o fată care ajunge să fie deportată, alături de tatăl ei la Măzăreni, pe baza unor acuzații false.

Rochia galbenă

Povestea începe când băiatul se apropie de examenul de admitere la Școala Medie din Brăila și își realizează nivelul scăzut de cunoștințe la matematică. Deși tatăl său îl trimite la pregătiri cu profesorul Vasile, despre care are o părere foarte bună, Tavi nu reușește să înțeleagă mare lucru. În timpul liber, el merge des pe potecile de la marginea satului său și, de fiecare dată, are impresia că este urmărit de o ființă. Când ajunge acasă și spune întâmplarea familiei, băiatul este avertizat să stea departe de creatură, care ar putea fi o știmă, adică un spirit feminin periculos al apelor, o făptură legendară, a cărei frumusețe fascinează, fură mințile și ucide. În cele din urmă, Tavi află că arătarea misterioasă este, de fapt, o fată, pe care el o numește Sălbatica, fiindcă nu reușește să-i afle numele. Înfățișarea ei este primul lucru care-l intrigă: rochia ei galbenă și murdară (care se va dovedi o amintire dureroasă a mamei), părul nepieptănat și o aură de mister, datorată faptului că ea nu vorbește. Observă că este foarte speriată și înfometată, așa că hotărăște să o ajute, aducându-i mâncare.

            Întâlnirile lor devin din ce în ce mai dese, iar băiatul își dă seama că Sălbatica a mers și ea la școală, pentru că știe matematică mai bine decât orice profesor pe care l-a avut vreodată. Astfel, fata începe să-i dea lecții lui Tavi pentru examen, iar în schimb, acesta îi oferă alimente, haine și alte necesități pentru a-i face viața în ascunzătoare mai ușoară. Cei doi construiesc și o colibă pentru studiu, ajungând să și citească împreună. Deși relația lor evoluează pe zi ce trece, Tavi nu știe nimic despre trecutul sau identitatea ei, cunoscându-i doar numele: Renți.

Istoria din caietul argintiu

            Băiatul nu-și poate explica nici frica pe care o are Sălbatica față de tatăl ei, dar intuiește că este o fugară, care nu trebuie să fie găsită de Miliție. Tatăl îl confruntă cu privire la lipsa lui constantă de acasă și află despre copila abandonată, cu un talent fascinant la matematică, cerându-i să o aducă în locuința lor. Renți este îngrijită de femeile din familie și stă în șopron pentru o perioadă, până este luată de părintele care pretinde că a dus-o la rudele ei. Tavi găsește ascuns în șopron jurnalul Sălbaticei și îi află, în sfârșit, povestea.

            Renți, Florența, era fiica unui pianist și a unei pictorițe din Severin care, după ce se mută într-un un sat de la granița țării, Vânju, sunt luați de Miliție și obligați să urce într-un tren cu lucruri de strictă necesitate, fără să primească vreo explicație. Ei află că sunt catalogați drept dușmani ai socialismului, printre chiaburi, titoiști și străini, dar nu se identifică în nicio categorie. Pianistul este sigur că s-a făcut o greșeală, însă milițienii insistă să urce în vagon. În ultima zi a drumului infernal, lângă animale putrezite și fără apă, mama fetei se stinge din viață, înainte să ajungă la destinație. Când trenul se oprește, oamenii află că au fost aduși în noul sat Măzăreni, în care deportații vor fi nevoiți să muncească la câmp în fiecare zi pentru a face rost de bani și să construiască împreună o întreagă lume nouă, de la case până la primărie. Copiii nu sunt scutiți de mersul la cules de bumbac sau la tăiatul lemnelor dintr-o pădure din apropiere, chiar dacă există riscul de a fi împușcați, iar școala este ultima prioritate a celor ce luptă cu foamea și frigul pentru a supraviețui. După câteva luni de chin, pianistul planifică o evadare pentru el și fiica lui, care are ca rezultat arestarea sa. Fata îl vede pe acesta fiind bătut de un milițian, care se dovedește a fi tatăl lui Tavi, și aruncat ca un animal în mașină, ca apoi să fie dus într-o colonie de muncă.

            Astfel, tânărul regretă că nu a încercat să o cunoască mai bine pe Renți și îl condamnă pe tatăl său pentru cruzimile față de părintele fetei. Dorind să înțeleagă unde a fost dusă Sălbatica și să-l convingă pe milițian de nevinovăția ei, Tavi îi dă caietul, în speranța că nedreptatea va putea fi reparată. În final, băiatul merge la București cu tatăl, unde află că Renți a fost adoptată de o cunoștință a părintelui său.

Adevărul vindecă și salvează, păstrând cicatricile

            Întâlnirea cu Sălbatica îl face pe Tavi să-și pună întrebări despre viața liniștită pe care a trăit-o până atunci, fără să cunoască persecuțiile și ororile care au loc atât de aproape de el și care l-au obligat pe tatăl lui să-și păteze mâinile de sângele unor oameni cinstiți. Ipocrizia specifică regimului comunist devine cauza unui zbucium interior, plin de gânduri care nu-i dau pace. De ce lumea care l-a plâns pe Stalin afirmă că lucrurile se vor îmbunătăți după moartea lui? De ce nedreptățile și erorile regimului nu sunt recunoscute și reparate? De ce familia lui Renți a fost deportată?

            În momentul în care tatăl băiatului o ajută pe fată să înceapă o viață nouă, una dintre multele răni cauzate de comunism este îngrijită. Empatia a câștigat, în sfârșit, o luptă împotriva fricii. Dar un obiect, odată spart, nu poate fi niciodată ca înainte. Așa este și în cazul oamenilor, ale căror suferințe nu pot fi șterse, în ciuda oricăror încercări de a le înlătura. Cicatricile rămân, la fel ca povestea pe care Renți a scris-o. Ea este, într-adevăr, Edmond Dantès din „Contele de Monte Cristo” de Alexandre Dumas, care își face dreptate ei și familiei sale distruse de regim, la fel cum a admis într-una dintre discuțiile cu Tavi, pe care ea l-a numit Faria, după personajul care l-a ajutat pe Dantès în închisoare, așa cum el a ajutat-o să iasă din labirintul suferințelor provocate de istoria crudă și nedreaptă, arătând adevărul poveștii ei sfâșietoare.

            Astfel, jurnalul este o mărturie și o dureroasă mărturisire a suferinței și a curajului, care devine nemuritoare, odată ce este citită de băiat, iar fata calcă pe urmele părinților ei, care au creat frumusețe, în ciuda răului din lume. Arta a salvat o familie, iar adevărul a salvat oameni subjugați fricii și nedreptății. Această poveste ne arată că orice om poate deveni un erou, atunci când are bunătatea și răbdarea să asculte, înainte să condamne.