Rochia galbenă și îngerul tăcut se ascund împreună în toamnă - „colțul liniștit al pernei” de Ada Lupu

            Volumul de poezii „colțul liniștit al pernei” de Ada Lupu este un jurnal în care poeta își explorează cele mai întunecate cotloane ale minții și sufletului său, cele mai sufocante gânduri, găsind totuși momente de lumină și de pace, datorită amintirii oamenilor pe care i-a iubit și care au ajutat-o să-și găsească drumul în viață. Colțul liniștit al pernei devine un loc de refugiu al adultului cu suflet de copil rebel, dar inocent, care trebuie să joace cât mai convingător rolul de adult, departe de mica lui lume a cartierului natal, pe care o asociază cu un acvariu. Orice acvariu poate să se spargă, însă cea mai dureroasă parte este faptul că cel al poetei începe să fie distrus din interior. În aceste poezii, Ada Lupu ne împărtășește sentimentul de frică pe care-l trezește gândul că acvariul se va sparge în mii de bucăți odată cu pierderea celor ce înoată în el și că ea nu va mai avea singură puterea sau motivația să-l repare.

            O primă poezie care m-a impresionat este „monolog de toamnă”, în care este prezentată într-un mod înduioșător relația dintre fiică și mamă. Ploaia de toamnă cheamă momente de fericire din viața mamei, ca atunci când soțul ei a trecut-o în brațe peste o baltă mare, pentru a nu-și strica singura pereche de pantofi sau când a stat cu fetița ei într-o cabină telefonică, pentru a se adăposti de ploaie. Atunci ele două se prefăceau că vorbeau la telefon cu o mătușă, fiindcă oamenii de afară voiau să sune, iar acest ritual de „a minți nevinovat împreună” este, în ochii fiicei, dovada supremă de încredere între doi oameni care se cunosc reciproc și care se pot reinventa mereu unul în prezența celuilalt. Însă acum ploaia este percepută ca o risipă, chiar ca o nedreptate, deoarece unii oameni au nevoie doar de o picătură de apă pentru a supraviețui, însă ploaia salvatoare nu mai vine, în timp ce altundeva se pierde în gol. „mintea mea devine casantă/ ca tine” – în acest moment memoria se transformă și ea într-un acvariu, unde mama este peștele rar, valoros, dar fragil, ce trebuie protejat cu orice preț de pieire, deoarece altfel toată culoarea din viața fiicei ar dispărea. Acvariul s-ar sparge, inundându-i fetei ființa cu apa otrăvită ce poartă cu sine moartea persoanei celei mai iubite, înlocuindu-i chiar sângele din vene. Însă, ploaia se arată pentru a curăța mintea secretă a fetei de astfel de gânduri sumbre și readuce optimismul în sufletul ei, încheind poezia cu un timid, dar plin de speranță „o să fim bine”.

Citind această poezie, am trăit un sentiment de frică, de nesiguranță, care a fost treptat înlocuit de nostalgie, de o rememorare a frumuseții trecutului. Poemul excelează printr-o sinceritate debordantă, deoarece asistăm la un monolog interior adresat mamei, în care fata încearcă să se convingă pe sine că totul se va rezolva și că în viitor o așteaptă multe alte zile ploioase petrecute în cabina telefonică, alături de mama sa. Felul cum se zbate Ada Lupu pentru a păstra intact paradisul ei pe pământ, acvariul în care nu poate respira decât împreună cu cei iubiți, îmi este foarte cunoscut, lupt pentru a-mi menține mereu familia unită și pentru a mă asigura că, oricât de grea ar deveni viața, am un loc unde mă pot întoarce și unde voi fi binevenită oricând. Pentru mine, așa cum spune poezia, acasă este o persoană, fără de care nu mai existăm decât pe jumătate. Astfel, dacă există posibilitatea să o pierdem, trebuie să ne dăm seama cum putem accepta că nu avem control asupra destinului și cum să nu lăsăm pesimismul să ne acapareze, menținând speranța până în ultima clipă.

Poezia „(pe)trecere” vorbește despre o încercare disperată de a sfida trecerea timpului și de a reface o imagine aproape biblică pentru poetă: o masă de zi de naștere, pentru aniversarea ei de treizeci de ani, care să fie la fel precum cele de pe vremuri, când invita toată lumea din cartier, mânca portocale de la aprozar și tortul cu praline și caramel sărat de la bunici și-l vedea pe câinele tatălui ei făcând acrobații. Însă realitatea îi distruge fantezia revenirii într-un timp primordial, cel din acvariul în care era protejată și fericită alături de familia ei și de prietenii din copilărie. Spre tristețea ei, totul s-a schimbat: în locul aprozarului se află o casă de pariuri, tortul nu mai are aceeași savoare, neavând praline sau caramel sărat, iar câinele tatălui a murit. Petrecerea ei devine o dovadă clară a faptului că trecutul luminos nu mai poate fi recuperat și că fiecare aniversare de acum încolo va fi la fel: un simbol al trecerii timpului, care nu merită celebrat. Versurile „va fi cea mai frumoasă aniversare/ din viața mea” de la începutul poeziei construiesc o iluzie ce este spulberată la final: „am numărat până la 30 și nu mi-am pus nicio dorință”. Ea înțelege că tot ce își dorește este irealizabil: să reînvie imaginea idealizată a copilăriei ei din cartier. Treizeci de ani este o vârstă complicată, în care se face tranziția definitivă la maturitate, iar ea vrea să se opună acestei schimbări și crede că o petrecere de cartier este singurul lucru ce o poate apropia mai mult de copilărie, însă la final, rămâne dezamăgită și resemnată pierderii ireversibile a inocenței.

René Magritte, Empire of Light

Regretul și melancolia sunt emoțiile principale pe care le-am simțit în timpul lecturării poemului, deoarece semnificațiile obișnuite ale unei petreceri aniversare sunt complet răsturnate: în locul unei celebrări a celor vii, devine o ocazie de a jeli tot ce s-a pierdut: bunicii, câinele, aprozarul și tortul. Oricât încearcă fata să arate ca un adult, are aceleași dorințe ca atunci când era copil, iar durerea înțelegerii acestui lucru nu poate fi acoperită de un strat subțire și neîngrijit de ojă. M-am regăsit în versul „port o rochie galbenă și am unghiile date greșit cu ojă”, prin faptul că feminitatea înseamnă imperfecțiune și jovialitate, chiar dacă avem impresia că trebuie să fim întruchiparea eleganței fără cusur. Unghiile sunt detaliul care o dă de gol pe copila care nu se regăsește în vârsta de treizeci de ani, iar acest lucru mi-a amintit de momentele când mă aranjez, ca să par mai matură, dar păstrez pe mână un elastic de păr copilăros și colorat. Până la urmă, frumusețea feminină vine dintr-un zâmbet, dintr-o privire jucăușă, toate aceste gesturi fiind o încercare a sufletului de copil de a ieși la suprafață.

Poemul „eu” este o oglindă cu două fețe, în care este prezentat felul cum fata este percepută de cei din cartier, dar și de propriul sine, urmând perspectiva pură a fiicei în ceea ce privește viața mamei ei. Fata nu își cunoaște ființa dincolo de viața din cartier și nu își atribuie nicio calitate care nu i-a fost comunicată de prietenii de joacă. Știe că punctele ei tari sunt că are idei și jucării, împarte mâncarea și îi face pe ceilalți să râdă, însă nu și-a pus niciodată problema dacă are vreo aptitudine care să nu depindă de felul cum interacționează cu cei din bloc. În schimb, este conștientă de defectele sale și pare că a meditat îndelung ca să încerce să scape de ele: se rătăcește pe orice drum, nu este descurcăreață, nu ține minte fețele oamenilor și plânge. În legătură cu ultimul punct slab menționat este foarte motivată să-l remedieze („am promis că nu mai plâng”), însă nu știm exact din ce motiv: simte că o va ajuta această schimbare, sau știe că astfel se va integra mai bine printre copiii din cartier?

Versurile „copiilor nu le place când:/ mă uit în gol/ atunci mă gândesc la altceva/ stau acolo degeaba ca o momâie, mi-au și zis/ nimeni nu mă suportă când fac așa” sugerează că tot ce știe despre propria persoană este ce i-a fost comunicat de ceilalți și că orice atitudine a ei ce nu este pe placul lor este automat un defect. Continuarea poeziei o prezintă pe mamă din perspectiva fiicei: o femeie care are o afacere, un bar, ce-i acaparează întreaga viață și îi fură tinerețea, din cauza faptului că aceasta are nevoie de bani pentru a-și întreține familia. Ea lucrează tot timpul și, de aceea, copilul ei stă mai mereu la bunici, însă fata se gândește tot timpul la părintele său. Astfel, ea aseamănă barul cu o balenă oarbă cu ochi de sticlă și gură din metal și termopan, care o îmbătrânește și o seacă de viață pe mamă cu respirația sa toxică ce miroase a alcool. Copila nu doarme și așteaptă până la ora două sau chiar mai târziu, când se închide barul, pentru a o vedea pe mamă întorcându-se acasă, obosită și, în aparență, mai bătrână. Totuși, fiica o iubește oricum și îi este enorm de dor de ea, de aceea și-ar dori ca părintele ei să lase barul și să revină la copilul său. Fata veghează în fiecare seară drumul labirintic dintre bar și bloc, ca să se asigure că mama ei ajunge mereu înapoi în acvariu, unde pot fi o familie fericită.

Și eu mă pierd pe orice drum, chiar și cel spre casă, nu sunt deloc descurcăreață și asist în fiecare zi la felul cum mama mea este îmbătrânită de lume, de muncă și de încercarea de a fi mereu echilibrată, puternică, eroică. Mă uit în gol dintotdeauna, deși uneori dau impresia că doar mă uit urât și provoc multe confuzii, însă nu am de gând să mă opresc. Astfel, poezia nu este doar despre copilă sau despre mama ei, ci poate fi și despre mine sau despre oricine altcineva care dă o șansă versurilor să îi atingă sufletul. A înțelege că putem avea și calități extraordinare și defecte greu de acceptat este necesar pentru a fi în armonie cu propria ființă și cu cei din jur, deoarece, până la urmă, întregul univers este un „eu” colectiv.

René Magritte, The Large Family

Poezia „familia” este o mărturisire autentică a celei care vrea să oprească acvariul, lumea ei mică unde se simte fericită, din a se crăpa, încercând să lipească pereții fragili cu gumă de mestecat. Însă strădania ei copilărească nu poate să se opună absenței tatălui, dar nici trecerii timpului, care îi apropie pe bunici, asemănați cu țestoase de mare, de momentul când își vor băga capul în carapace pentru eternitate. Fata vrea să înțeleagă fiecare relație familială din viața ei, începând de la mamă și bunici, pe care îi iubește în mod egal și necondiționat, până la tatăl său, la care ține în secret. Ea a auzit numai lucruri bune despre el și vorbește uneori cu el în gând, integrându-l chiar în acvariu sub formă de delfin, însă știe că, pentru a salva acvariul, ar fi fost nevoie de un bărbat prezent, care să repare spărturile. Copila face tot posibilul să nu-i supere pe bunici, fiindcă „tristețea îi îmbătrânește pe oameni” și ea vrea să-și păstreze lumea intactă, departe de drame și pierderi. Ea vrea să aibă o soră sau un frate și i-a cerut în fiecare an lui Moș Crăciun un bebeluș, dar văzând că niciun copil nu ajunge la apartamentul ei, plânge și înțelege că de acum înainte, trebuie să se roage la Dumnezeu pentru unul. E ca și cum poeta încearcă să umple golul lăsat de tată în acvariu cu o nouă viață, „o stea de mare” care să fie liantul ce ține familia la un loc.

Fata realizează că începe să o iubească pe mama ei mai mult și o vede ca pe un model, dorind să devină ca ea. Cred că în viața fiecărui copil există un moment în care își dă seama că, într-un fel sau altul, vrea să-i calce pe urme mamei sale, iar Ada nu a fost o excepție. Totodată, se simte în versuri un oarecare sentiment de vinovăție irațională, pentru că îl iubește și pe tatăl ei și pentru că ține poate mai mult la figura ei maternă decât la bunici. Nu ne putem controla mereu sentimentele și cred că o familie este alcătuită din prieteni, chiar dacă avem și același sânge. Astfel, poemul ne arată cât de complexe pot fi relațiile familiale și că bunicii ne pot fi părinți și că mama își poate însuși și rolul de soră. Nu există ziduri sau reguli clar stabilite, așa că putem fi alături de cei dragi fără să punem conexiunile în categorii, precum părinte-copil sau bunic-nepot.

În poezia „îngerul tăcut doarme”, se alcătuiește din dorințe portretul unei ființe diafane, fragile, un înger călăuzitor al poetei, poate chiar un frate, al cărui culcuș se află într-un colț ferit al memoriei. Ea creează un imn al supraviețuirii lui, care nu constă în a prospera, în a înflori, ci în a-și conserva energia, esența vitală, în a se ascunde în propriul trup pentru a nu fi expus la pericolele din jur. Singurul moment de conexiune cu exteriorul ce merită riscul este deschiderea ferestrei, pentru foșnetul frunzelor și atingerea vântului.  Fata vede în acest înger mult potențial vital de frumusețe și încearcă să-și imagineze un viitor pentru el: poate de pianist, un artist la fel ca ea, dar nu va afla niciodată ce ar fi putut fi. Ea îl visează făcând primii pași, dându-i lacrimile fie de fericire, fie de dor și îl asociază tot cu un delfin, precum tatăl său. În final, simte că și ea se regăsește în acest animal spiritual, delfinul, dar înțelege că propria perspectivă asupra lumii sub formă de acvariu este doar o iluzie, o imagine idealizată a unui tărâm în care există speranțe și trăiri prețioase, o șansă la fericire și armonie atât pentru ea, cât și pentru îngerul ei. Însă, din păcate, lucrurile nu stau așa: ei sunt doar niște hălci de carne, pe care oamenii sănătoși sunt pregătiți să le folosească drept sacrificiu sau să le lase să putrezească. Ea vrea să-l protejeze cu orice preț de cruzimile vieții și este dispusă să-i facă un culcuș în pântecele ei, ca într-un ritual de renaștere atât pentru înger, cât și pentru ea, care a fost binecuvântată cu puterea de a săvârși miracolul vieții, fiindcă, așa cum spune poezia care încheie volumul, „mai mare binecuvântare nu există / decât să ajuți un înger să treacă mai ușor prin lume”.

Instinctul aproape animalic al scriitoarei de a-și proteja îngerul ca pe un pui ne arată că, în final, a devenit ca mama ei, așa cum și-a dorit mereu și că poate oferi și ea mai departe aceeași iubire și același stoicism pe care l-a admirat toată viața. Imaginea îngerului protejat în pântecul poetei îmi aduce aminte chiar de nașterile mitice ale zeilor din Olimp, precum Venus, ce a apărut din valurile și spuma mării sau Atena, ce s-a înfățișat ieșind din capul lui Zeus. Astfel, fata este în adâncul ei o zeitate, având forța interioară de a-i ocroti pe cei la care ține cel mai mult. M-a impresionat profund această evoluție de la copila care se rătăcea pe orice drum la persoana care este dispusă să-și dedice întreaga ființă călăuzei sale și să se lupte cu toate nedreptățile lumii.

Astfel, „colțul liniștit al pernei” de Ada Lupu este o introspecție profundă și detaliată, în care poeta se întoarce în timp pentru a descoperi cine este cu adevărat: o fată sensibilă din cartier, care are nevoie de mama ei, o protectoare de lume sau un mic delfin într-un imens acvariu. Ea va avea mereu un suflet de copil, iar când viața o va pune la încercare, se va întoarce mereu la acvariul său, la un cotlon plin de pace al propriei minți, unde nimic nu o poate răni, la colțul liniștit al pernei. Un lucru este clar: actrița Ada Lupu a jucat multe roluri de-a lungul vieții ei, dar cel mai greu a fost, cu siguranță, cel de adult.

ALEXANDRA ARAMĂ, clasa a X-a B

Fundal copertă:

Claude Monet, Water lilies