Romanul Toți copiii tăi risipiți (2019) de Beata Umubyeyi Mairesse este o poveste despre durerea rupturii dintre mamă și copil, despre groaza în fața violenței, discriminarea și nedreptatea tiparelor umanității, rădăcini pierdute, căutarea continuă a identității, vinovăția supraviețuitorului pe fondul războiului civil și al genocidului din Rwanda anului 1994. La acestea se adaugă, într-un paradoxal echilibru, miracolul regăsirii, fragilitatea conexiunilor primordiale dintre generații, unirea trecutului, prezentului și viitorului într-un peisaj relativ al eternității vocilor, al vieților, al arbuștilor ce-și găsesc drumul spre lumină în ciuda spinilor.
Romanul urmărește viața Immaculatei, alternând trecutul și viitorul dinainte și de după cele o sută de zile ale genocidului, când a stat ascunsă în pivnița unei librării, la granița dintre moarte și viață, fiind continuu tulburată de strigătele și sunetele războiului de deasupra, ale copiilor săi, pe care îi crește singură: Bosco, care se înrolează în armată și ale cărui răni aparent invizibile din această luptă împotriva umanului, în care pierde totul, cresc în interiorul său ca o otravă letală, demoni ce-l nimicesc; Blanche, care este nevoită să-și abandoneze țara și să se lepede de propriile origini africane pentru a pleca în Franța, pornind spre posibila regăsire a tatălui său francez (”Pentru milițieni, militari, pentru toți negrii pe care îi vei întâlni până la graniță, fii mai albă decât ai fost vreodată. Uită-mi limba, acolo unde vei merge nu-ți va fi nimic mai mult decât o povară inutilă. Du-te și devino franțuzoaică, fiica mea”).
Povara de a fi diferit
Fiind metisă, Blanche preia toata vina de a fi diferită, nefiind acceptată nici de propria societate, care trasează linii adânci între oameni, clasificându-i, definindu-le destinul prin prisma rasei, etichetându-i, dar nici de propriul frate, care își varsă întreaga ură asupra unui popor ce-i furase totul, distrugându-l, spulberându-l iremediabil în bucăți. Prinsă la mijloc, înăbușindu-și rădăcinile, trecutul în ura față de propriul sine, de propriile defecte, de neputință și în vinovăția supraviețuitorului, trăiește apoi disperarea în fața sinuciderii lui Bosco. Este sfâșiată de tăcerea de neclintit a mamei și de singurătate, își pierde toată încrederea, nevoită să se uite pe sine și pune la îndoială capacitatea de a fi cu adevărat o mamă, se simte incapabilă și mai ales sfârtecată de sentimentul de a fi greșit. Nu simte în mod clișeizat spiritul matern și dorința de a crea o legătură cu propriul copil pe fondul golului imens lăsat de tăcerea Immaculatei, de incapacitatea de a comunica, de a regăsi alinarea, iubirea, pentru vindecarea rupturii peste care nu poate trece. Astfel, odată cu plecarea în Franța, Blanche devine doar o fantomă translucidă, o amintire, un copil risipit, rupt de propriile rădăcini, înstrăinat, nemaigăsind niciodată calea spre sufletul propriei mame.
Bosco este cel care se sacrifică pe sine și, dincolo de aceasta, propria conștiință, aruncându-se, în avântul speranțelor eroice, copilărești, în brațele necunoscutului, ale cruzimii războiului, umanității și genocidului, în neputința de a se salva din propriul iad, până la prăbușirea inevitabilă, răstignindu-se în durere. Este cel căruia îi este dedicată povestea mamei sale și care se pierde în drumul reîntoarcerii spre propriile rădăcini.
Immaculata este cea care poarta bătălia ambilor săi copii, fiind deopotrivă judecată pentru infidelitatea sa aparentă, nesupunerea, lipsa unui soț, ducând totodată și lupta împotriva propriilor suferințe în mijlocul genocidului care o distruge atât fizic, cât și psihic. Odată cu risipirea propriilor copii, a unicei sale speranțe salvatoare, alege să se împovăreze în siguranța tăcerii, reprimându-și amintirile. Răbufnirea lăuntrică, răsuflul amplu al spiritului captiv se adaugă suferinței celorlalți, ascunzându-se în tăcere pentru a pune capăt șirului infinit de greșeli ce o conduseseră spre moarte. Se luptă cu vinovăția și neputința ce o răstignesc, cu toate cuvintele false, pierdute în urma confesiunii față de propriul fiu mort. ("Gâtul este capacul suferinței"). Cu toate acestea, în încercarea de a reprima suferința propriilor copii, îi lipsește și de toată mângâierea, le fură o parte din ei.
Forța și fragilitatea cuvintelor
Unul dintre subiectele cel mai mult abordate, resimțit în relațiile dintre personaje, care le influențează continuu trecutul, prezentul și viitorul este folosirea cuvintelor. Acele cuvinte care n-au viață, dar care sunt la fel de distrugătoare precum moartea în sine, răni ce te sfâșie, te spulberă până când nu mai ești deloc cu adevărat și de care ne pasă atât de mult, încât nu mai putem trăi fără ele, le conferim puterea absolută de a ne spulbera. Cuvintele, cele ce au o infinitate de sensuri, de ascunzișuri, inflexiuni, culori, cele ce se transfigurează în fiecare minte repetate la infinit ca un ecou al umanității, cele ce ne poartă suferința mai departe, distrug inimi și suflete în măsura în care le și mângâie.
Dar sunt totodată armele și scuturile noastre, măștile noastre cu care luptăm împotriva lumii și a propriului sine, cele ce nu pot traduce fiorul iubirii, tulburarea pierderii, speranțele nimicite, durerea profundă a supraviețuirii. Cuvintele, cele ce ne leagă inconștient și cele ce ne despart, ne dezrădăcinează, ne rup de oameni, atât de imperfecte, putrede. În acest sens, toate personajele par că ilustrează incapacitatea de a folosi cuvinte pentru a comunica, frica de a nu spune o poveste greșit, de a crea impresii false, adăpostindu-se în tăcere. Dar nu este vorba de o tăcere salvatoare, de a te simți mângâiat în lipsa cuvintelor, de a regăsi plăcerea liniștii, ci despre o tăcere apăsătoare, ce distruge totul, suflete și oameni. Este vorba despre a ascunde în tine un amalgam de voci ce te tulbură continuu și împotriva cărora nu poți lupta, demoni ce deschid prăpăstii între personajele care își găsesc alinarea în străfundurile acestora într-o cădere perpetuă, personaje ce se ascund în tăcere, uitând cât de mult doare indiferența pe care o amplifică.
Refugiul și alinarea
Vindecarea, în acest context, pare că vine prin intermediul lui Stokely, fiul lui Blanche, care recreează conexiunea dintre generații, prezentul fiind relativ, mâine și ieri contopindu-se într-un întreg, neexistând de fapt trecut, prezent și viitor care să ne despartă. Nu există nici în romanul în care naratoarea prăbușește timpul și îi șterge liniaritatea, dar nici în realitate, ci doar ”ejo”, momentul infinit care îi aduce împreună pe băiat și pe bunica sa, legându-i prin prisma inocenței, a empatiei și admirației față de spiritul puternic al Immaculatei, dar și printr-o conexiune a originilor. Astfel, Immaculata este pământul, iar Blanche stâlpul de sprijin al arbustului care le arată drumul spre lumină, inocent, nemânjit de prejudecăți, ce se naște din cenușa unor vremuri tulburătoare, aducând viață, legând răni și vindecând legăturile, acoperind golul imens dintre generații. În plus, poartă cu sine ca într-un tot unitar al timpului și spațiului durerea ca un ecou profund al generațiilor ce va face parte inconștient din infinitatea momentului prezent (timpul se contopește, iar durerea va rămâne mereu într-un fel sau altul).
Totodată, de-a lungul romanului, atât Blanche, cât și Immaculata se pare că își regăsesc alinarea și prin intermediul muzicii pe care această ruptură nu o poate transcende, care îmblânzește tăcerea și le apropie de ele, cele adevărate, dar și prin lectură în mod paradoxal. Astfel, Immaculata își găsește un adăpost în interiorul frumuseții muzicii ale cărei versuri nu le înțelege, depărtându-se în acest mod de cuvinte, dar o folosește și pentru a-și accepta suferința, a trece mai ușor peste durerea necunoașterii situației copiilor săi risipiți de război. Blanche apelează la ea pentru a se desprinde de prejudecățile celor din jur, însă își găsește mântuirea în cărți, deschizându-și neîntâmplător și o librărie în urma morții mamei sale. În acest fel, naratoarea alternează vindecarea rănilor cuvintelor și a tulburării trecutului prin intermediul și lipsa cuvântului căruia îi atribuie un sens dublu, acela de a distruge suflete pentru ca mai apoi să le reunească prin experiența regăsirii vocilor în lectură.
Tirania tiparelor
Alt aspect de care toate personajele sunt influențate este reprezentat de discriminarea și prejudecățile alimentate de ura față de război. Aversiunea continuă dintre oamenii cu pielea albă și neagră devine atât de profundă, încât ajung să fie judecați pe baza culorii, hotărând dacă sunt buni la ceva sau nu, care le este destinul, fără să mai conteze măcar ceea ce sunt ei cu adevărat, dincolo de aspect, care le sunt visurile, de unde vin și unde își doresc să ajungă. Toți sunt încadrați în niște tipare absurde, etichetați, puși într-o cutie sau alta care să-i definească, să le arate cine sunt și ce nu vor putea fi niciodată. Nimeni nu mai este interesat de ceea ce ești cu adevărat, de parcă totul ar fi atât de simplu, atât de uniform, iar în acest întreg proces toți sunt răniți de ignoranță, dar își găsesc dreptatea în a-i distruge pe ceilalți pentru a uita de propria condiție.
Și până la urmă cum te-ai mai putea desprinde de toate acestea, cum ai putea fi cineva cu adevărat, cum ai putea îndura dacă trăiești într-o societate în care oamenii te judecă continuu aspru din cauza propriului aspect, al rasei tale? Cum poți supraviețui, răzbate dincolo de toți ceilalți și crede că dincolo de învelișul superficial al propriului sine există ceva mai mult, ceva mai măreț? Ești reprimat de frica de a nu fi judecat, de încercarea a fi la fel ca ceilalți pentru a nu ieși în evidență, simți dezgustul față de supunerea propriului suflet, a multitudinii de șanse și visuri în mâinile celorlalți, constați vinderea propriei vieți călăilor.
Cum ai putea supraviețui într-o lume atât de falsă, în care oamenii proclamă binecuvântarea diferențelor dintre noi, dar nu mai văd nimic altceva decât o culoare, unul din infinitatea de straturi, de identități care ne aparțin. Cum ai mai putea vedea dincolo de alb și negru, lumină și întuneric, bine și rău când întreaga ta viață se rezumă doar la atât, cum ai putea să mai întrezărești frumusețea nuanțelor intermediare, gingășia contopirii culorilor, a interacțiunilor, a atingerilor, miracolul sufletelor?
Noi suntem cei risipiți
Toți copiii tăi risipiți nu se referă doar la familia Immaculatei, ci devine un arhetip al tuturor oamenilor, al tuturor celor pierduți în război, al întregii generații împrăștiate la propriu și la figurat, al societății, al umanității. Aceste simple cuvinte nu reprezintă doar titlul cărții, ci și laitmotivul omenirii dezbinate pe parcursul întregii sale existențe. Noi suntem cei ce ne-am pierdut, am murit și am fost uitați, toți cei ce și-au trăit viața într-o fugă continuă, încătușați de părerile celorlalți. Noi ne-am îndepărtat atât de mult de propriile rădăcini, noi nu ne cunoaștem originile și într-un acces de frustrare și vulnerabilitate ne-am asumat o identitate ce nu ne definește cu adevărat și nu înseamnă nimic.
Ne-am pierdut visurile și scopul, am ales să fim definiți de lucruri neînsemnate precum culoarea pielii sau numele pentru a ne ascunde în spatele unui zid impenetrabil, departe, acolo unde nimeni nu mai poate ajunge, nici măcar noi înșine. Ne-am risipit în singurătate, ne-am pierdut în imaginea perfecțiunii cotidiene aparente, ne-am uitat pe noi înșine… Noi am pornit un război și nu ne-am mai întors cu adevărat, pentru că nu am mai reușit să întrezărim lumina, sensul nostru și al tuturor celor ce ne înconjoară, fiind dezrădăcinați de umanitate prin cruzime, îngropați de vii în ignoranță, sfâșiați până la sânge de durere.
Noi ne-am închis pentru totdeauna și nu am mai reușit niciodată să ne eliberăm, să fim, noi am uitat să trăim, ne-am risipit în trecut și în viitor. Cum am mai putea fi noi un întreg, când toți suntem făcuți din bucăți sparte, risipiți, spulberați?
Raluca Bânțu, clasa a VIII-a D