Dacă lectura răspunde nevoii fundamentale de a înțelege, cărțile sunt unelte de trăit, instrumente existențiale, devenind mijlocul prin care se poate trece prăpastia dintre ceea ce este o persoană și ceea ce visează că poate fi, modalitatea prin care orizontul dorințelor și al fantasmelor umane este lărgit treptat prin această călătorie cu gândul, ce poate fi realizată de oricine, indiferent de vârstă sau de experiență de viață.
În acest context, întâlnirile cu scriitorii modelează altfel adolescenții, deoarece tinerii nu mai intră doar prin carte în contact cu autorii, ci profită, cu adevărat, de tot ce au gândit și simțit ei într-un mod exemplar, devenind apoi o măsură a umanului.
Până la o anumită vârstă, întâlnirea cu cartea poate să fie la nivelul lecturii orientate și nu în virtutea unui instinct care trebuie satisfăcut, întrucât cititul nu face parte dintre activitățile în absența cărora nu se poate supraviețui. Însă, cu trecerea anilor, lectura trebuie să fie pusă sub impulsul unor întrebări personale, al unor preocupări intime. Cu toate acestea, majoritatea întâlnirilor cu scriitorii, desfășurându-se într-un cadru școlar, sunt etichetate de către elevi drept obligatorii și limitate, anihilându-se adevărata lor măreție și autenticitate. Pentru ei, un scriitor nu este mai mult decât o poză în manual, o abstracțiune plină de clișee și fără o viață reală. De aici, pornește oscilația între lectura orientată și lectura influențată de prezența unui autor ce reușește, treptat, să provoace un simplu elev, neinteresat de literatură, la a citi de la sine, a explora orizontul ce poate să îi ofere o sugestie, un răspuns, o completare la diferite interogații personale.
Astăzi formele de expresie ale literaturii îmbracă forme multiple, înconjurându-ne peste tot, atât în filme, fotografie și muzică, dar și prin arta urbană de pe unele ziduri, des întâlnite în drumul nostru cotidian. Fără a mai depinde neapărat de obiectul „carte”, cititul se realizează altfel, mai rapid și mai superficial, oferind o falsă impresie, cea devenită aproape un clișeu al zilelor noastre, că „nu se mai citește”. Obișnuiți cu aceste modalități de lectură rapidă, mulți elevi nu își mai creează un context prin care pot citi cu adevărat, un spațiu în care o carte să se așeze în ei, împlinindu-le și hrănindu-le dorința de evadare, de a fi oriunde, oricând, de a se conecta la o altă realitate. Renunțarea și refuzul citirii unei cărți reprezintă o moarte a funcției gnoseologice, o distrugere a pasiunii pentru explorare și conexiune, o destrămare care lasă în urmă un gol întunecat în sufletul celui care alege să nu deschidă paginile și să caute răspunsuri printre cuvinte.
Cu toate acestea, afirmația des auzită „Nu se mai citește ca altădată.” este contrazisă de prezența multor tineri la întâlnirile cu scriitori din diverse cluburi de lectură, pierzându-se în fața interesului tot mai mare pentru literatură. Astfel, prin întâlnirile cu autori de poezie sau proză se asistă la o estompare graduală a granițelor între generații – generații de scriitori și de elevi; la o suprapunere a modelelor și a expresiilor artistice, toate unite sub cupola protectoare și sensibilă a literaturii. Se creează, astfel, mult mai ușor și mai direct, un spațiu al dialogului, indiferent de granițe etice, istorice, culturale sau diferențe în timp și spațiu.
Am observat acest fapt în fiecare an în cadrul FILIT din orașul Iași, festival ce înseamnă și a însemnat și de această dată dialog, întrucât invitații au reușit să transforme tema aleasă într-o întâlnire adevărată, esențială pentru multitudinea de tineri prezenți. După fiecare întâlnire, chiar dacă nu toate întrebările și-au găsit răspunsul, unele doar intensificându-și misterul și căpătând semnificații surprinzătoare, mulți adolescenți, printre care și eu însămi, au fost influențați de acest spațiu al întrebărilor, astfel încât am aspirat să vrem să ducem și noi întreaga povară și sfâșietoarea frumusețe purtată de unii scriitori din care se naște literatura.
Ca de fiecare dată, Sala de Festivități a Colegiului Național a găzduit, și anul acesta, un public numeros, format atât din elevi de toate vârstele, cât și din profesori, reuniți în sfera scrierilor a două autoare: Sunt oare un călău? de Lilia Calancea, alături de Tot ce i-am promis tatălui meu de Ioana Maria Stăncescu. Dialogul elevilor cu cele două invitate a prins viață cu aceeași emoție, aceeași intensitate și nerăbdare, întâlnite de fiecare dată la astfel de adunări. Am părăsit sala, cred eu, cu toții reflectând la psihologia călăului ce nu are de ales, „o psihologie care transformă totul în nimic” și la legătura solidară dintre victimă și acesta și marcați, de asemenea, de discursul Ioanei Maria Stăncescu legat de ipostazele atribute femeii. Scriitoarea a reușit să trezească neliniști și întrebări pe niște fronturi deosebite, cu care ne vom confrunta pe viitor, redând complexitatea femeii-mamă-femeie.
Astfel, oamenii care aduc pe lume literatura, stând în fața unor adolescenți și venind cu o proprie perspectivă asupra a ceea ce înseamnă existența, creează un spațiu unde cultura poate deveni un reflex doar prin exercițiul admirației, al voinței proprii și al disponibilității de a intra pe teritorii necunoscute, în special, în dialog cu scriitorii.
Ines Chițac, clasa a X-a D
Sursă imagini: