„Buburuza”, de Liliana Corobca
O viață sortită marginalizării sociale, pe motiv de dizabilitate. O naufragiere într-un cărucior, un exil în pat și mobilitatea doar în gândire. Imaginea în oglindă a unui corp slab, ce amintește de povara unei vieți în care te identifici cu motivul dezamăgirii și suferinței celor pe care îi iubești.
Nu totul se rezumă la aparențe, dar atunci când ele determină aptitudinile tale intelectuale, sentimentale, sociale? Când îți limitează aspirațiile, drepturile de a te integra în societate și familie, sau îți anulează șansa la iubire, siguranță și succes? E o lume greu de imaginat și un bagaj de suferință pe care Vasilica Buburuz îl poartă mereu alături de ea, pe lângă trusele de farduri, parfumuri și oje din geanta ei. Cochetăria e forma ei de demnitate. Dizabilitatea nu o împiedică din a se înfrumuseța, a lucra, a primi și oferi iubire, a-și permite o viață confortabilă, construită prin eforturi proprii. Confesiunile ei, pe cât de sincere și intime, dezvăluite cu o intenționată exagerare a detaliilor, nu își au alt scop decât de a configura normalitatea pe care o privim cu dubii silențioase atunci când întâlnim oameni infirmi. De altfel, sacrificiile ei de a-și afirma atât slăbiciunile, cât și atuurile, nu sunt în zadar, ci un sacrificiu pentru geneza unei atitudini noi pe care, speră ea, viitoarele generații și le vor însuși.
“Singurătatea mea nu e opțiune personală, e mai degrabă un abandon social (…) existența mea pe acest pământ presupune niște tabieturi pe care puțini oameni le-ar accepta.”
Am scris despre o carte împovărătoare, care îți imprimă un caz de adevăr prea pur și proaspăt pentru a putea fi negat. Printr-o astfel de întâlnire cu ființe fictive realizezi cu adevărat că visul altora se rezumă la ceea ce pentru mine și pentru tine a fost mereu ceva dat de la sine. Și că, uneori, ficțiunea dezvăluie străfunduri ale realității dureroase.
“E ceva minunat în această ușurință și ceva înspăimântător. Ei nu merg, de fapt, ci plutesc, ei zboară și sunt, în zborul lor de pufuri și voaluri, atât de frumoși, sunt adorabili, sunt divini! Nu cred că-și dau seama. Vă dați seama? Să treci cu atâta ușurință dintr-o camera în alta, dintr-o intersecție în alta, dintr-o alee în alta, dintr-un spațiu în altul (…) Cum e să plutești așa, în lumi diferite, într-un timp atât de scurt? Orice ieșire a mea, chiar numai până la balcon sau până jos, în curtea mică a blocului, e pregătită temeinic.”
Citind o astfel de carte nu poți fi cuprins decât de două sentimente: recunoștință și vină. Recunoștință față de viață, pentru norocul cu care te-ai născut. Vină pentru contribuția ta, oricât de mică, la conștiința colectivă a societății asupra acestor oameni dezavantajați fizic. O admir pe Buburuza pentru abordarea ei asupra condiției sale; mulți oameni infirmi își lasă dizabilitatea fizică și percepția societății să vorbească pentru ei înșiși, asemenea unui card de identitate. Eroina cărții, în schimb, alege să își câștige normalitatea luptând împotriva societății; un gest de curaj care, într-o lume ideală, poate nu ar fi fost necesar. Deși privită cu teamă și repulsie de cei din jur, își manifestă iubirea pentru oameni: ori ascultându-le problemele, ori împrumutându-i cu bani, dar mereu privindu-i cu duioșie și curiozitate, dorindu-și să-i apropie de ea.
Pentru mulți dintre noi, prezentarea autobigrafiei într-un reportofon ar fi o rugăminte stresantă, plictisitoare, poate chiar deprimantă. Pentru Vasilica Buburuz nu reprezintă decât înșiruirea realizărilor sale, asigurându-se să menționeze aprecieri: atât personale, cât și asupra persoanelor iubite, familiei. Ea vorbește deschis, cu sinceritate și emoție copleșitoare despre bucuria molipsitoare pe care sanșa la viață i-o oferă, prelungindu-i-se astfel întâlnirile cu darurile unei zile noi: un maraton de muzică clasică, practica unui nou model de unghii sau al unui machiaj subtil, planificarea unei ținute, visarea la dans, la iubire, la trecut, prezent și viitor, pe care le rememorează sau întâmpină cu aceeași receptivitate și căldură în voce. E vorba de un om care a oferit totul, deși viața nu i-a oferit mai nimic, dar care din atât cât i-a fost dat, a reușit să se mulțumească, să folosească, să dezvolte, pentru a-și dobândi ceea ce lumea contemporană îi anulează din momentul în care o întâlnește: demnitatea.
“Să înțelegi că există ceva la care nu vei avea acces niciodată, ceva ce nu vei face niciodată, nu le avem pe toate, nu ajungem la toate și totuși Dumnezeu ne trimite un semn, avem ceva unic, fiecare în felul său. Ceva minunat la care putem ajunge fără picioare sau fără mâini, fără ochi, fără auz… Le poți avea pe toate la un loc și, cu toate astea, să fii nefericit și departe de semnul divin. Sunt un om întreg și sunt un om fericit, uneori mai mult decât cei cu picioare care aleargă mereu încolo și încoace fără niciun scop”.
M-a întristat, dar și bucurat viziunea pozitivă a Vasilicăi. O fire sensibilă, posesoarea orgoliului de a nu depinde de ceilalți, dar și a unui optimism care, din filele cărții, se observă că a fost câștigat după mult lucru și ani buni de trudă întru a se aceepta întâi pe sine, iar după aceea, viziunea societății. Conștientizarea acestor două elemente au fost bunul și răul necesar pentru a-și alimenta ambiția de a evolua: atât psihic, cât și în stereotipurile rigide ale celorlalți.
“Îndepărtează-te, tristețe. Lin, frumos, tăcut. Nu că n-aș avea motive sau argumente să stau pleoștită. Ce-am mai plâns și eu! Ce m-au pândit și pe mine toate depresiile, ca șacalii, adulmecându-mă, încolțindu-mă (…) De la oamenii din jur vine tristețea, nu din mine, în mine s-a terminat.”
Ce e frumos la curajul mărturisirilor femeii este modul simplu, transparent, prin care își contemplă viața: fără prea multă splendoare, fără a se victimiza sau a cerși mila cititorului. Dacă în alte situații cunoaștem protagoniști care se adaptează pe sine în funcție de mediu, în cazul acestei cărți ne întâlnim cu un personaj care schimbă coordonatele existenței sale cu scopul de a se salva pe sine.
Handicapul pe care îl are i se trage din copilărie, în urma unui accident care a lăsat-o cu un picior mai scurt. Locuind împreună cu mama tatălui, părinții au avut de ales între cumpărarea unor lemne pentru construcția unei noi case, opțiune pe care au favorizat-o, sau achitarea operației pentru fiica lor. Părinții se rușinează cu ea, o simt ca pe un blestem, o ascund de ochii lumii (pe cuptor), atât în copilărie, cât și la maturitate (acolo e părăsită la nunta surorii). I se dă mereu mâncarea cea mai proastă, doarme în încăperea cea mai rece. Își iubește mama și suferă din pricina suferinței ei, simte milă, dar năzuiește spre momente de afecțiune, care adesea îi inundă sufletul cu bucurie, ca atunci când mama ei o alintă sau îi pune delicatese în farfurie fără să ceară. Se vede pe sine drept ghinionul familiei. Are o ură instinctivă față de tată, pentru violența lui. Îl înfruntă cu privirea, deoarece el nu se uită la ea niciodată, neputând accepta condiția copilului lui: „În ochii lui cruzi și nebuni îmi vedeam de fiecare dată moartea.“ Când furia se domolește, răsuflă ușurată, dar calmă: „Am învins, am învins moartea”. La final, și pe el ajunge să-l înțeleagă. Și chiar să-l căineze. Că e greu să trăiești cu vinovăția în suflet…
Își analizează și reanalizează obsesiv cei trei bărbați din viața ei, înțelegându-i, acceptându-i, iertându-i, mulțumindu-le. Inochentie e primul ei iubit, prima ei dragoste care îi dă încredere în abilitățile sale, care vede în ea potențial, motiv pentru care o încurajează să meargă la oraș, să ajungă departe. Ca și ea, el este prizonier în scaunul cu rotile, dar este prima persoană care nu o judecă, ci îi oferă sentimentul de siguranță. Leonid este o îmbinare perfectă dintre amant și infirmier, care provoacă dezgustul femeii, ce admite pragul obișnuinței; relația își pierde din strălucirea romantismului și se transformă într-un morman de beneficii și nevoi. Ultima ei dragoste, Victor, o invață să trăiască prezentul, este un bărbat pasional, care o iubește ca pe un om normal. Este lipsit de prejudecăți, împărtășesc împreună dragostea pentru artă, muzică, filme, pictură, creație în general.
“Îmi dau seama, tardiv și dureros, că viața mea trebuia să fie alături de Inochentie. El era jumătatea mea, viața mea, fericirea mea. (…) Am plecat să îndeplinesc visul lui despre fericirea mea, iar el a rămas în urmă, l-am lăsat să moară, bucurându-se de bucuriile mele.”
Vasilica nu trăiește cu frica morții, o acceptă, o conceptualizează, pentru ea ar fi doar un simplu final. “Îmi dau seama, privind la semenii mei, ce școală bună este moartea. Cât te maturizezi și te înțelepțești peste noapte numai dacă te gândești că mâine mori.” Boala a înțelepțit-o, i-a oferit darul de a se bucura de viață, de a aprecia ce are, atât prin naștere, cât și prin eforturi proprii.
“Sunt vie, ce minune! Mai pot bea un ceai bun, mai ascult o operă nemuritoare, mai citesc o poveste a unui bărbat tânăr și frumos, cu picioare puternice. Mai dau un telefon, mai ajut un prieten cu un sfat bun. Despre nutriție, despre bolile de pe lume, despre relațiile cu cei din jur. Mai învăț un adolescent un past continuous, nu pe gratis, desigur, că viața e scumpă. Sunt vie!”
Recomand cartea Lilianei Corobca din mai multe motive. Primul este acela că oferă un exemplu real și memorabil, care te marchează profund și te golește de vreo urmă de furie, confuzie, nenorocire. Protagonista este o învingătoare, un model, atât de frumos construit, cu o personalitate ce cuprinde pasiunea pentru toate ariile frumosului și posedă păreri autentice. Autoarea evidențiază puterea Vasilicăi de a se individualiza, nu prin dizabiltatea afișată, vulnerabilă, ci prin dotarea intelectului, cu o minte iubitoare de frumos, atât de rigidă în principii, și totuși deosebit de flexibilă și multilaterală.
“Voi lupta de dragul luptei, de curiozitate. Uneori mi-e atât de rău, mi se spune că sunt atât de bolnavă, atâta tratament, atâta chin. Ei, și? Bolnav nu înseamnă mort, nici pe departe. Bolnavul e un viu mai complex, mai nuanțat.”
Chiar și în fața sfârșitului, ea reușește să găsească un motiv care să îl facă blând, primitor. “Visez cum micul meu apartament e plin de oameni. Să fie plin, să vină, să tot vină și să nu mai încapă oamenii. Probabil că asta se poate întâmpla numai când voi muri. Vor veni atunci să mă vadă, sper că măcar atunci să-mi umple casa. Iar sufletul meu (…) se va legăna ușurel pe lustră, nimeni nu-l va vedea cum privește la puhoiul de oameni și se bucură.” Moartea femeii este confirmată de vizita surorii.
Întâmplările din viața Vasilicăi m-au făcut să empatizez mult cu personajul. Atât copilăria, cât și inevitabila moarte îi oferă toate motivele să ducă o viață într-o continuă suferință. Și totuși, am citit predominant despre bucurie, iubire, curiozitate, entuziasm. Un exemplu de om care devine un erou al vieții sale. Cred că protagonista a câștigat o bătălie pe care nu mulți am fi dus-o, indiferent de condiția noastră fizică. Va rămâne pentru mine o sursă de inspirație care îmi va alunga orice fărâmă de îndoială despre mine, amintindu-mi să întâmpin cu gratitudine șansa fiecărui început.