Dogma, filmpoem în regia lui Valentin Mocanu - O reflecție despre identitate, fragilitate, memorie și nevoia de purificare, o călătorie interioară spre sens și umanitate

Amalia Albianu

„Poezie și imagine: Dialogul din Dogma”

Filmul Dogma, realizat de Valentin Mocanu, transformă o serie de poezii semnate de scriitori ieșeni în imagini sensibile și sugestive. Textele, scrise de Mariana Codruț, Sorina Rîndașu, Nichita Danilov, Liviu Antonesei, Șerban Axinte și Lucian Vasiliu, nu sunt doar recitate, ci devin parte din limbajul vizual al filmului.

Poeziile explorează teme precum feminitatea, fragilitatea interioară, credința, rutina cotidiană, rătăcirea identitară, moartea și libertatea. Toate aceste teme sunt reflectate discret prin detalii vizuale, precum un ceainic de porțelan, un ruj roșu, o scară metalică sau o lalea roșie.

În prima secvență din film, imaginea căpșunilor din poemul Jurnal pe sărite. Marți de Mariana Codruț este înlocuită cu un boboc roșu de lalea. În poezie, căpșunile reprezintă frumusețea care poate ieși din crăpăturile vieții. Bobocul devine o metaforă a unei sensibilități închise, a unei frumuseți care încă nu s-a deschis, nu a înflorit. Astfel, adaptarea vizuală nu trădează textul, ci îl nuanțează, trecând de la ironie la eleganță reținută.

În următoarea secvență, în care sunt narate poeziile Noiembrie, wedon'tobeytheforgetfulness, De ce să-ţi fiu?, Veronicăi mele, Femeie luptătoare, toate de Sorina Rîndașu, două femei cu buzele pictate în roșu parcă dansează printre versuri, ca niște apariții fragile și intense. Roșul nu este doar culoare aici, ci este manifestul lor mut: un mod de a spune „sunt aici”. Femeia cu ruj roșu nu cere să fie înțeleasă, ci să fie lăsată să strălucească, să ardă. Deoarece acesta nu se șterge fără a lăsa urme, poate fi pus în legătură cu poezia wedon’tobeytheforgetfulness, reprezentând amintirile imposibil de uitat care rămân ca o pată pentru totdeauna. Însă pot fi ignorate dacă nu sunt lăsate să afecteze imaginea de ansamblu, fiind doar detalii. Putem observa și ceainicul de porțelan, simbol al fragilității, dar și al eleganței și rafinamentului. Acesta poate sugera o femeie care pare „fină și gingașă” la exterior, dar care, asemenea porțelanului ars la temperaturi înalte, are o rezistență tăcută și o forță interioară neașteptată.

Scena în care este recitată poezia „Ce spui, Doamne, tuturor” de Mariana Codruț prezintă o tânără într-o rochie roșie, urcând o scară metalică pe un fundal neutru. În poem, vocea lirică strigă într-o lume în care Dumnezeu pare să vorbească tuturor, dar nimănui anume. „Zi-mi doar mie ceva”, spune versul, iar dincolo de el se întinde dorința unei revelații intime, personale. Exact această nevoie pare să o întruchipeze și tânăra din imagine. Urcarea ei nu e grăbită, fata întorcându-se de mai multe ori, căutând un ajutor, semn pentru a continua. La sfârșit, iese din cadru, sugerând dorința de a găsi un spațiu dincolo de banalitate sau înălțarea spirituală. Culoarea roșie a rochiei trimite încă o dată la vitalitate, luptă, suferință, dar și la sacrificiul pe care este dispusă să îl facă pentru a primi un semn de la Dumnezeu. Femeia urcă singură, iar zidul neted din spate este lipsit de viață, astfel fiind accentuată izolarea.

Așadar, în Dogma, nici poezia, nici imaginea nu sunt fundal, completându-se una pe alta pentru a spune o poveste despre vulnerabilitatea omului prin culori și cuvinte, instrumentele artistului care, îmbinate, pot da viață emoțiilor, transformând sensibilitatea în frumusețe.

Dragoș Apopei

O tresărire a conștiinței în fața banalului

Filmul este alcătuit dintr-o serie de imagini aparent bizare, care însă capătă sens prin poeziile recitate pe tot parcursul proiecției. Un element care mi-a atras în mod deosebit atenția a fost culoarea roșie, prezentă în majoritatea secvențelor și utilizată ca simbol esențial. De la rujul femeilor până la hainele personajelor, roșul pare să întruchipeze frumusețea în viața de zi cu zi — dar nu o frumusețe convențională, ci una neașteptată, subtilă, pe care o descoperim întâmplător, fără să o căutăm. Este acea frumusețe care apare, de pildă, atunci când razele soarelui cad într-un mod aparte și transformă lumea într-un peisaj de poveste.

În Dogma, roșul simbolizează o evadare din „somnolenta pace cotidiană”, o tresărire a conștiinței în fața banalului, o invitație de a privi mai atent în jur. O poezie care mi-a atras atenția este Înotătorul și delfinul de Mariana Codruț, în care este prezentată imaginea unui înotător ce încearcă să imite saltul unui delfin ieșind din apă. Am interpretat acest gest ca o metaforă pentru tendința omului de a-și dori succesul sau împlinirea într-un anumit domeniu, fără a fi însă dispus să depună efortul necesar pentru a ajunge acolo. Versurile: „se ține la suprafață unduindu-și trupul musculos și privindu-se în mișcătoarele oglinzi ale mării  ar vrea să facă un salt suuuuuus-sus” și „încearcă și nu poate și nu înțelege de ce.  să nu fi observat că delfinul a țâșnit din adânc, din obscuritate și frig?” subliniază această idee — dorința de a străluci, de a se înălța, fără a înțelege că adevărata reușită presupune o coborâre în adânc, o confruntare cu efortul, cu dificultățile, cu „obscuritatea și frigul” vieții.

Alexandra Aramă

Dogma - poezia devine realitate

Filmul „Dogma” în regia lui Valentin Mocanu este un omagiu adus poeziei moderne, obscure, pline de subînțelesuri și de subtilități, pe care numai un cititor pasionat le poate observa și înțelege în profunzime. Prin imagini de o sensibilitate fantastică și prin metafore, scrierile poeților prind viață, devenind un mozaic de culori, sunete și sentimente.

În cadrul evenimentului pentru vizionarea filmului, am avut ocazia să pun în legătură poeziile autorilor Mariana Codruț, Sorina Rîndașu, Lucian Vasiliu, Nichita Danilov, Liviu Antonesei și Șerban Axinte cu diversele cadre ale ecranizării, întregindu-mi perspectiva asupra universului literar creat. Făcând un exercițiu de imaginație înainte de film, am asociat poezia „ce spui, Doamne, tuturor” de Mariana Codruț cu una dintre imaginile de prezentare, în care una dintre actrițe urca o scară roșie, îmbrăcată într-o rochie de aceeași culoare. Versurile „zi-mi doar mie ceva (dar nu singurătate, nu frică sau revoltă, le știu), ceva puternic până la implozie” sugerează încercarea eului liric de a urca scara ierarhiei spirituale, de a ajunge la niște taine ce nu sunt menite omului de rând, ancorat în profan. Când am văzut filmul, am fost surprinsă să văd că scena de deschidere a fost tocmai asocierea mea, ceea ce mi-a dat încrederea că restul vizionării va fi la fel de interesantă și plină de simboluri.

În discuția de după film cu invitații, s-a discutat despre mai multe motive reprezentative ale filmului, printre care și rujul roșu, pe care-l purtau actrițele în fiecare cadru. Buzele erau în prim plan chiar și când restul feței era acoperit, ceea ce avea rolul de a transmite ideea de putere feminină care sălășluiește în sufletul oricărei femei, indiferent de greutățile prin care trece. Poezia „Femeie luptătoare” de Sorina Rîndașu susține această dogmă a rezilienței feminine, prin secvența „dar femeia nu scoate niciun cuvânt ea știe că liniștea e plină de răspunsuri”, care accentuează ideea că femeia cunoaște multe taine ale vieții, găsind în liniște o călăuză și un martor al suferinței sale. Rujul roșu este o constantă a destinului de femeie, marcat de durere și curaj, de jertfă și ambiție, care rămâne simbolul unui foc interior ce nu poate fi niciodată stins, chiar dacă ochii îi sunt uneori acoperiți.

Un alt motiv relevant a fost cel al ceainicului de porțelan, folosit pentru a ilustra poezia „Tăierea porcului” de Liviu Antonesei, în care versurile „Am ros cu poftă șoricul, am băut vin roșu și am luat parte entuziast la strămoșeasca, chiar ancestrala pomană” sugerează capacitatea omului de a săvârși cruzimi fără să simtă vină, ci comportându-se ca și cum ritualul barbar ar fi ceva normal, care nu le afectează viața în niciun fel. Ceaiul este turnat în cești și apoi vărsat pe jos, simbolizând sângele animalului sacrificat și uitat de oameni, care doar se înfruptă din carnea lui.

În concluzie, filmul „Dogma” prezintă o nouă latură a poeziei, una luminoasă, scenele fiind însuflețite de credința că omul are nevoie de frumusețe, de literatură în viața lui. Poezia contemporană este un izvor de speranță care nu va seca niciodată și care va fi fundamentul patriei pe care ne-o construim în cer.

Raluca Bînțu

Vocile care plâng

Una dintre poeziile care mi-a rămas în minte după vizionarea filmului ”Dogma” este “Păpuși de ceară” de Nichita Danilov. O poezie care începe cu imaginea tulburătoare a unui om ce se leagănă singur, ca un copil nealinat care scâncește, un copil al nimănui, abandonat într-o lume în care nu știe să trăiască. Păpușa înfășată în cârpe cu care îi este comparată umbra pare a contura o imagine degradantă a sufletului omului care decade, a omului sfâșiat, pe care nimeni nu l-a învățat cum să simtă fericire, a omului care trăiește viața dictată de păpușarul său, a omului care-și găsește salvarea în uitare, în somn. Desprinsă de corp, umbra se alătură unui cortegiu care înaintează pe străzi spre moarte, (imagine care seamănă cu cea a marșurilor la care evreii erau supuși în timpul Holocaustului), metafora a oamenilor a căror viață a ajuns să se rezume la a aștepta moartea. Toți oamenii se alătură fără a protesta grămezii, lăsându-se în voia mulțimii, uniformizându-se cu aceasta, fapt ce le trădează resemnarea totala, lipsa oricărui simțământ, goliciunea, pustietatea lăuntrică. În film, aceasta idee este evidențiată prin imaginea din final, cea cu merele care alunecă la vale, de undeva de sus precum sufletele celor care încetează să mai opună rezistență, să lupte și cad vertiginos într-un abis întunecat din care nu se vor mai putea ridica vreodată.

În continuarea acestei poezii vine ”Camera ascunsă” care creează impresia unei căutări disperate, înnebunitoare în care este antrenată ființa lirică. Coridor plin de uși care par a avea o viață și personalitate proprie, se închid, se deschid, se ascund unele în spatele celorlalte, prinde forma subconștientului omului, a straturilor interioare ce-l alcătuiesc, al bucăților discordante, al vocilor care plâng, strigă, răbufnesc din interiorul său. În film, această imagine este redată prin intermediul femeii care încearcă neîncetat să deschidă o ușă, să înțeleagă ceva din ce se petrece acolo, în interior.

În sfârșit, poezia ”Orașul” ne aduce în fața ochilor un alai de oameni încătușați, care se lupta cu greutatea morții, a timpului pentru a-și găsi nemurirea, pentru a întrevedea ”patria noastră din cer/ patria noastră eternă”. Din această perspectivă, poezia pare a sublinia condiția artistului care, motivat de frica de a nu ajunge precum ”manechinele goale din vitrine” luptă împotriva firii și creează cu cătușile pe mâini ceva mai mare decât el, care să reziste degradării, trecerii ireversibile a timpului.

Natalia Bîrlădeanu

Libertatea înseamnă a trăi ce simți

Întrebarea de la care a pornit discuția – „Credeți că artistul vrea să fie înțeles?” – mi s-a părut esențială pentru înțelegerea filmului ,,Dogma". Toți invitații au răspuns afirmativ și, pe măsură ce am vizionat filmul, le-am dat dreptate. Artistul nu vrea doar să fie admirat, ci și să comunice. Iar ,,Dogma" este genul de film care se deschide doar dacă ai cheia potrivită – în cazul acesta, poezia.

La prima vizionare a trailer-ului în clasă, recunosc că nu am înțeles mesajul. Imaginile erau puternice, dar păreau lipsite de fir logic. După ce am citit poeziile și am văzut filmul integral, am început să fac legătura între versurile recitate și scenele redate vizual, între simboluri poetice și expresii cinematografice.

Una dintre cele mai puternice secvențe este cea inspirată de poezia „Jurnal pe sărite. Marți” de Mariana Codruț. În film, apare o crăpătură în perete, ca o rană deschisă care se tot lărgește. Actrița încearcă obsesiv să o astupe, dar nu cu ciment, ci cu o lalea roșie. Dacă în poezie se face referire la o căpșună, în film laleaua reprezintă frumusețea care încearcă să acopere durerea lumii. Floarea nu apare întâmplător. Este scoasă din gură, din păr și din zona inimii – emoția profundă. E ca și cum personajul încearcă să repare crăpătura nu cu ceva exterior, ci cu ceea ce are mai viu și mai intim în ea: simțire, memorie, iubire. În aceeași crăpătură, mai târziu, apare un pește, în timpul recitării poeziei „Tăierea porcului” de Liviu Antonesei. Dacă floarea era simbol al frumuseții, peștele mă duce cu gândul la semnificația biblică pe care o au cei doi pești înmulțiți de Iisus. Dacă floarea încerca să închidă fisura, peștele vine să umple golul rămas în urmă.

O altă poezie care m-a impresionat este „Libertatea noastră” de Mariana Codruț. În film, interpretarea acestui text capătă o dimensiune vizuală profundă, mai ales prin prezența personajelor: bătrânul cu o carte în mână și fata în rochie roșie, care ține o lumânare aprinsă.

Bătrânul poate fi interpretat ca simbol al creierului – al gândirii raționale, adesea temătoare, care controlează impulsurile sufletești. Fata, în schimb, este sufletul – fragil, sincer, purtând în mâini o lumină care vrea să iasă la suprafață. Este tulburător gestul bătrânului care îi stinge lumânarea – ca o comandă interioară care îi spune sufletului: „ajunge, ascunde-te”. E imaginea unei lupte tăcute, dar permanente, între rațiune și emoție, între reținere și dorința de a simți pe deplin. Versul „despre libertatea însăşi nu vorbeam – nimeni nu credea cu-adevărat” exprimă perfect această stare: și astăzi, chiar dacă vorbim liber, ne cenzurăm trăirile. Ne este teamă să ne expunem, să fim sinceri în profunzime. De aceea, lumina pe care fata o ține este stinsă nu de o forță exterioară, ci de propria noastră gândire condiționată, de fricile acumulate în timp.

Filmul arată că libertatea nu înseamnă doar a spune ce gândești, ci și a trăi ce simți, fără frică. Iar acest lucru pare încă greu de atins.

Sofia Călugăru

O ninsoare lină

Filmul „Dogma” este un film intens și care esențializează în imagini pline de semnificații versurile poeziilor care au stat la baza acestei opere. El îmbină în mai multe grupaje poetice textele, atât pentru a transmite într-un mod puternic mesajele lor, dar și pentru a crea o înrudire între poezii, care aparțin aceluiași poet, sau dimpotrivă, pentru a evidenția o singură idee.

O imagine care m-a surprins a fost cea legată de poezia „ce spui, Doamne, tuturor”, în care actrița se urca pe o scară de incendiu  în timp ce poezia era recitată. În versurile acesteia, vocea poetică exprimă, precum într-un fel de rugăciune, o dorință către Dumnezeu să îi spună ceva numai ei, deoarece nu poate auzi ceea ce spune tuturor, însă dacă îi va spune ei ceva, va fi foarte atentă și va înțelege. Actrița urcă pe o scară de incendiu până în momentul în care iese din cadru, poate căutând acea legătură cu divinitatea, căutând cuvintele care îi sunt menite numai ei să le audă, urcă către un loc unde să poată auzi, apropiindu-se de Cer, de speranță, de vorbele care vor fi precum un sprijin, o salvare. Vocea lirică îi spune să îi zică ceva puternic, până la o implozie, însă această poezie se încheie într-o notă liniștită, care inspiră pace, ninsoarea lină care este înțeleasă de către iarnă, astfel evidențiind calmul la care ajunge ea, în așteptarea acestor cuvinte.

În poezia „frumusețea e o agresiune” se prezintă modul în care frumusețea apare în cele mai neașteptate momente, perturbând viața cotidiană și astfel tulburând mersul vieții de zi cu zi, fiind precum o agresiune, care pare că oprește timpul. În același timp, frumusețea este un lucru căutat de oameni și care uneori pare greu de atins, de găsit. În film, personajele dansează într-o lumină care îi învăluie numai pe ei, o siluetă masculină și una feminină. Amândoi dansează, însă fiecare are alte mișcări, cele ale băiatului fiind dinamice și complicate, iar ale fetei, delicate și încete, evidențiind modul în care fiecare își caută frumusețea în modul lui, deoarece ea arată diferit pentru fiecare. Ei intră în adâncul ființei lor, căutând această frumusețe, care se va exterioriza tot prin ei.

Acest film a transformat poeziile în imagini care cuprind chiar și subtilitățile lor, folosindu-se de actori pentru a evidenția mesajul textelor, pentru a introduce poezia în actor, astfel încât fiecare să ofere noi emoții, sentimente și imagini sugestive.

Daniel Cheptene

Fragilitatea lumii și puterea gesturilor mărunte

„Dogma”, realizat de Valentin Mocanu, este un filmpoem experimental care îmbină arta vizuală cu poezia într-un mod profund personal. Mai mult decât un simplu film, el reprezintă o meditație asupra condiției umane, a fragilității și a căutării de sens într-o lume aflată într-o continuă transformare. Experiența a fost una intensă, filmul reușind să aducă poezia într-o formă vizuală neașteptat de expresivă.

Valentin Mocanu nu oferă răspunsuri directe, ci creează un spațiu de contemplare. Una dintre poeziile care mi s-au părut esențiale pentru mesajul filmului este „jurnal pe sărite. marți”, scrisă de Mariana Codruț. Această poezie transmite, printr-un limbaj aparent simplu, idei profunde despre fragilitatea lumii și puterea gesturilor mărunte. „Crăpătura oblică din perete” simbolizează suferința vieții, iar căpșunile devin metafora speranței, a iubirii și a frumuseții care pot vindeca rănile interioare.

De asemenea, „frumusețea e o agresiune” m-a făcut să reflectez asupra naturii ambigue a frumuseții. Acest poem propune o viziune neașteptată, contrazicând percepția convențională conform căreia frumusețea este doar plăcută și inofensivă. Departe de a fi o simplă sursă de încântare, ea este prezentată ca o forță destabilizatoare, uneori chiar violentă, care perturbă rutina și liniștea cotidiană.

Dialogul cu autorii a adăugat un plus de profunzime întregii experiențe, oferind perspective autentice asupra intențiilor din spatele versurilor, dar și asupra felului în care acestea au fost reinterpretate în film.

Pentru mine, acest eveniment nu a fost doar o simplă vizionare, ci un moment de reflecție profundă asupra felului în care poezia, filmul și realitatea se pot întâlni într-un spațiu comun al emoției și al gândirii.

Ilinca Ciobanu

O călătorie interioară spre sens și umanitate

Filmul ,,Dogma” m-a ajutat să adopt o percepție diferită asupra lumii, reprezentând o îmbinare între sensibilitate și profunzime. În textele lirice sunt conturate frumusețea efemeră și fragilă a naturii și timpul, fiind întruchiparea unei instanțe divine creatoare și distrugătoare, iar uneori, nici iubirea nu poate face față lumii ce se destramă, este nevoie de transparență.

Există mai multe secvențe din film care m-au impresionat, una dintre ele aflându-se în prima parte a acestuia. În proiectarea textelor ,,jurnal pe sărite. marți” și ,,pulsul e o lentilă care narează” de Mariana Codruț, observăm o fată îmbrăcată în roșu, acoperindu-și ochii și urechile cu lalele de aceeași culoare stridentă și profundă, ceea ce ar putea sugera o purificare făcută prin sacrificiu, printr-o jertfă, și dorința de a scăpa de realitate, de a rămâne orb și surd în fața cruzimilor și a destrămării universului. În întâiul ansamblu liric este prezent motivul căpșunii, care semnifică iubirea, poezia, frumusețea, pe care vocea poetică o folosește pentru a se hrăni în locul ororii și pe care ea dorește să o ascundă de ceilalți, deoarece ei pot provoca distrugerea, conform versurilor ,,și-și șterge urmele. Iar merge și apasă./ iar șterge urmele -/nu cumva să le și vadă”. Faptul că ea urca și cobora pe o scară alcătuită din niște cercuri, ce erau ca  o formă de protecție, precum niște aureole, reprezintă navigarea către Paradis, trecând prin cele nouă cercuri ale infernului. Tot aici, observăm că timpul este o instanță divină creatoare și distrugătoare, dar care, în același timp, vindecă rănile cu o formă de frumusețe.

Un al doilea moment semnificativ este cel de la jumătatea filmului, în care observăm o femeie îmbrăcată în negru, purtând un colier de perle, legănând o păpușă de ceară, așa cum reiese din textele lui Nichita Danilov, ,,Păpuși de ceară”, ,,Camera Ascunsă” și ,,Orașul”. Păpușile de ceară sugerează umbra legănată, o proiecție a propriei intimități ținute în brațe și imaginea fragilă și efemeră a copilului. Astfel, cortegiul de bărbați și femei care trece pe bulevardul orașului ar putea reprezenta uitarea de sine, o viziune întunecată pe care o cărăm după noi, sau o reacție inexplicabilă care precedă limbajul, o durere care nu poate fi exprimată decât printr-un scâncet al unui suflet inocent. De asemenea, muzica ce se aude pe fundal poate semnifica un cântec funerar, risipirea omului, iar colierul pe care femeia îl poartă la gât este singurul obiect care nu e negru din toată ținuta sa, este o formă de purificare și de desprindere de realitatea crudă a vieții.

O ultimă scenă care mi-a atras atenția în mod deosebit este cea în care în timpul poeziei ,,mereu împotrivă”, doi oameni sunt îmbrăcați în rochii și haine care sugerează feminitatea fragilă, iar unul dintre ei își piaptănă părul în timp ce îi dă jos peruca celuilalt (minutul 50:56). În acest ansamblu poetic se conturează ideea că în interiorul fiecărei ființe umane există o instanță a candorii, un copil, care ne menține vii, și că omul dorește să se retragă într-un loc al său, un departe, spre care se deplasează mereu, chiar și ,,înotând”, acesta dorind să scape de realitate. În film, observăm o persoană ce poartă o rochie transparentă, ceea ce m-a dus cu gândul la faptul că peste copil se construiesc straturile vieții, care așteaptă să fie descoperite; este ca un fluture care stă într-un cocon și care dorește să iasă și să i se admire frumusețea. În plus, putem asocia această poezie cu textul ,,Divina comedie” a lui Dante, gândindu-ne la oamenii care nu au știut să aleagă între bine și rău.

În concluzie, filmul Dogma mi-a oferit o experiență vizuală și emoțională intensă, o învățătură sacră, stimulându-mi gândirea critică și sensibilitatea artistică. Prin simboluri puternice, secvențe încărcate de semnificații și trimiteri poetice profunde, am înțeles mai bine lupta interioară a omului cu sine, cu timpul, cu divinitatea și cu realitatea dureroasă. Dogma nu este doar un film, ci o reflecție despre identitate, fragilitate, memorie și nevoia de purificare, o călătorie interioară spre sens și umanitate.

Ana Cojocariu

Privind meditativ către depărtarea albă

La fundul unei cești de porțelan plânge spasmodic vântul de noiembrie, copilul nenăscut, fiul omului, și odată cu el pulsează șina rece, pustiită, în așteptarea unui tren care nu va trece niciodată, precum o inimă care bate în van, propovăduind în lume cântul său jalnic, dogma unei religii a firii, a spiritului, fără de Dumnezeu. Și dacă omul ar îndrăzni să se privească pe sine, oglindit în licoarea tulbure de atâta durere pulsatilă, ar zări porumbelul cu inima în flăcări, reconstituind în zborul său etern „ereziile firului de nisip” pe un cer lipsit de strălucire, nepătat de credința în văzduh, căci soarele, norii, aștrii s-au scurs supuși în re b crăpăturile din perete, „azi a fost cutremur” , căutându-se în beznă una pe alta, căutând cenușa omului risipită în vânt. Cine să mai creadă în ele, dacă nu omul? După ce ușă, în ce cameră, în lacrima cărui ochi se ascunde? Din el a mai rămas doar umbra adormită, care așteaptă ziua cea dintâi, a renașterii, în timp ce trupul suferind își poartă sufletul în brațe, „ca pe-o păpușă de ceară înfășurată în cârpe” spre moarte, într-un alai al damnaților către infernul metamorfozat în paradis prin gândul unei posibile salvări, venite pe aripile pătate de sânge ale porumbelului.

Astfel, filmul Dogma conferă lirismului un fir narativ prin îmbinarea rafinamentului pur stilistic al poeziei cu realismul brutal al unor sugestii vizuale elocvente, a căror menire este augmentarea sensurilor tăinuite ale fiecărui cuvânt, construind o punte între intangibil și tangibil, între conceptul evocat și trăirea umană autentică. Împreună, asistăm la o altfel de tăiere a porcului, un altfel de ritual în numele unei altfel de credințe, în care întreaga lume este sacrificată înaintea ochilor noștri goliți, însă, de milă, căci aceasta face parte din firescul vieții celui care tânjește după desăvârșirea spiritului, înrobit pentru eternitate frumuseții sacre a artei, ca ipostază celestă, mântuitoare, „o agresiune” împotriva apatiei umane generale față de rezonanțele universale.  Această jertfă a omenirii, paradoxal, întru viață, întru, creație constituie dogma originară a condiției ființei, indiferent de variațiunile sale, reprezentând fundamentul catedralei fiecăruia, ridicate treptat, spre a străpunge văzduhul și a atinge zenitul existenței, pe cât ne este îngăduit.

Și, în final, când toate se vor fi sfârșit, iar omul va fi devenit cuvânt murmurat pe buzele vântului de noiembrie, rămâne artistul, în solitudinea sa, privind meditativ către depărtarea albă, de zăpadă și lacrimi înghețate, lacul din ultimul cerc al infernului, în care este prins pentru eternitate, căci el este ultimul om, cel dintâi diavol, care s-a sacrificat pe sine spre a dărui omenirii paradisul. El este apostolul nenăscut, înconjurat de fructe sângerii, euharistice, dar și carnale, o fărâmă de viață, din frumusețea creatoare, mântuitoare, care să-i aline sufletul însingurat, însă împăcat, luminos, împlinindu-și astfel menirea.

Sebastian Deju

Contradicție dureroasă

Dogma este un film care nu are nevoie de o intrigă pentru a captiva spectatorii, deoarece acesta transmite prin îmbinarea unor poezii care lasă loc de interpretare cu niște imagini care se ridică la aceleași așteptări, lucruri ce fac acest film poetic să fie cu adevărat special.

Cea mai puternică secvență pentru mine a fost cea fără sunet, reprezentarea cruzimii umane față de o ființă inferioară, în timp ce subtitrările subtile ilustrau poezia Tăierea porcului de Liviu Antonesei. Un om se retrage după colțul clădirii ca să nu vadă suferința, dar apoi mănâncă, bea și râde ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Această contradicție dureroasă, mila de moment și uitarea de a doua zi devine imaginea fidelă a modului în care tratăm animalele. Regizorul dă sens acestei secvențe vorbind despre cruzimea noastră ascunsă sub gesturi normale trăind mai departe ca și cum „o viață s-a dus ca și cum nu s-ar fi petrecut nimic”.

Casandra Deliu

Umbrele noastre suntem noi

Filmul începe cu un sunet puternic, un strigăt de război, pe care l-am identificat ca fiind melodia “Austerlitz Kyrie”, parte din coloana sonoră a filmului Napoleon. Austerlitz Kyrie surprinde Bătălia de la Austerlitz, spusă și “Bătălia celor Trei Împărați”; melodia este făcută să sperie, să arunce lumea într-o stare de disconfort, precum multe cadre din acest film de o încărcătură emoțională rar văzută.

Cuvântul “Dogma” provine din greacă și înseamnă “părere”, și are sensul de teză fundamentală a religiei. Dacă o dogmă este fundamentul unei credințe, putem considera “Dogma” învățătura unei credințe în artă?

Autorul Cesar Cruz afirmă următorul lucru “art should comfort the disturbed and disturb the comfortable”, ceea ce eu aleg să asociez cu filmul vizionat.

Unele scene pot scoate oamenii din zona de confort, precum moartea peștelui, pe care aleg să o asociez cu mitul Cristic, sau apariția femeii cu umbra sa pe care o leagănă ca pe un bebeluș; umbrele noastre nu sunt formate din întuneric, suntem noi, doar că fără lumina în viață. Culoare roșie mi-a atras atenția. Este prezentă în aproape fiecare scenă, fiecare cadru, variind de la ruj, până la rochie, de la fructe, la păr. Este un paradox acest mix de nuanțe; simbolizează atât pericolul, cât și curajul, dar nu exista pericol fără curaj, nu? La fel ca acest film, care exprimă cu o pasiune arzătoare emoții contradictorii în același timp, tristețe și speranță, dor și dorința de a progresa în viitor.

Poezia “Prolegomene” de Lucian Vasiliu își începe interpretarea artistică prin propria sa definiție, cuvânt care înseamnă parte introductivă. Din acest poem, versurile “Auzeam corul îngerilor / din visele părinților mei” mi-au amintit se cadrul cu fructele roșii din copac, coapte, în ciuda faptului că peisajul era unul de iarnă, acoperit de zăpadă. Consider că asta arată că poate exista frumos, poate exista delicatețe, sensibilitate, în ciuda faptului că suntem înconjurați de tristețe, frică și frig. Corul îngerilor, niște voci cristaline, care cheamă ascultătorul la mântuire, într-o stare de visare, așa cum spune autorul.

Dogma este mai mult decât un film, este o mișcare, o mișcare care ne arată că avem nevoie de artă, de frumos și urât pentru a avea o viață completă.

Ioana Diaconița

Povești ale durerii

Filmul artistic „Dogma”, în regia lui Valentin Mocanu, alcătuit dintr-un mozaic de perspective diferite, reprezentate de frânturi ale sufletelor a diferiți scriitori, esențializate prin glasul poeziei, reușește să prezinte una dintre laturile adevărului incontestabil al vieții efemere, un postulat al credinței simțurilor, precum afirmă însuși titlul operei, având o semnificație profund spirituală, ghidată spre descoperirea nevăzutului existenței. Fiecare dintre „lumile” portretizate de autori și completate prin imagine, în ciuda caracterului aparent contrastant, alcătuiesc o viziune unitară, suferința, zbuciumul, golul dovedindu-se a fi constante ale ființei, contrabalansate de speranța, dorința imposibil de îndeplinit a salvării de ciclicitatea distructivă a morții, reprezentată de simboluri precum căpșunile, lalelele de un roșu intens, nuanța sângelui jertfit în vederea atingerii idealului uman, care de altfel sfâșie sufletul după cum este evidențiat în poezia Marianei Codruț, „frumusețea e o agresiune”.

Am perceput filmul drept o înșiruire de povești ale durerii de toate felurile: de la cea a ancorării în istoria perioadei comunismului, prezentată în texte precum „libertatea noastră” („țipam din rărunchi, să ne audă ei:/ NU VREM SĂ FIM O NAȚIE DE HOȚI!/ dar ei cunoșteau din rărunchi libertatea de a nu auzi”), până la cea constituită de violența animalică a omului de un primitivism nestăvilit sau la suferința destrămării sinelui drept consecință a pierderii. „Dogma” acestor perspective o consider tot una dintre poeziile Marianei Codruț, și anume „tu de rușine nu crezi în îngeri”, în care spiritul efemer se automutilează involuntar, renegând orice formă a prezenței divinului drept forță îndrumătoare, ca urmare a cinismului tot mai pronunțat al societății contemporane. Totuși, o parte a ființei realizează că există o sursă de lumină care o îndrumă în fiecare zi, însă refuză să o accepte pe deplin, alegând să se subjuge superficialității și indiferenței: astfel, îngerul păzitor sângerează, continuând să trăiască ca simbol al sacrificiului, precum Isus Cel răstignit pe cruce de nepăsarea umană, ce învie însă în chip iertător, fiind dăruitorul leacului mântuirii.

Dintr-o perspectivă mai largă, suferința poate fi privită drept una dintre singurele constante ale vieții lumești: totuși, „Dogma” demonstrează că existența nu se poate lepăda de un simț al echilibrului, creația fiind veșnic completată de distrugere într-o simbioză ce devine copleșitoare atunci când este asociată cu imaginea, simbolul, precum în cazul ceainicului, motiv asociat cu fragilitatea frumuseții după spusele lui Valentin Mocanu, valoarea obiectului fiind conferită de însuși faptul că riscă să se destrame constant. Arta filmului reușește deci să atingă esența efemerității ființei într-un mod cu totul deosebit, ludic și în aceeași măsură încărcat de profunzime, caracterul său atotcuprinzător fiind un aspect pe care l-am regăsit doar în puține alte creații și care m-a încurajat să analizez lumile pline de strălucire profetică clădite, precum niște catedrale sacre, de poeții și actorii ghidați de ideile care au reușit să prindă viață prin ochii regizorului.

Bianca Diaconu

Uniți prin singurătate

„Dogma” este un film realizat pe baza mai multor poezii care descriu viața cotidiană și problemele cu care se confruntă majoritatea societății de astăzi, cum ar fi singurătatea, responsabilitățile, descoperirea de sine, libertatea și multe altele.

În film, fiecare scenă face referire la câte o poezie, dând nuanțe diferite acestora. Totuși, în fiecare cadru este prezentă în mod subtil culoarea roșie, fie sub forma unui articol vestimentar, al rujului pe care îl poartă una dintre actrițe sau pur și simplu în peisajul scenei, precum într-un copac în care cresc fructe. Astfel, roșul poate simboliza atât răni, traumele pe care persoanele din film le poartă în continuare cu ele și care le urmăresc la orice pas, cât și furie, sugerată de poezia „libertatea noastră”, spre exemplu, în care societatea se revoltă împotriva nedreptății.

  Una dintre poeziile care m-a impresionat a fost „Păpuși de ceară” de Nichita Danilov, în care oamenii par a fi uniți prin singurătatea, păpușile respective reprezentând responsabilitățile, problemele și copilul interior, cărându-le constant. Totodată, această atmosferă rece creată în poezie conferă un mediul prielnic de existență pentru păpuși, întrucât în prezența căldurii sufletești și a optimismului ele s-ar putea topi, astfel rămânând în urmă orice fel de povară.

Emilia Florea

Ajungem să pierdem o parte din noi

,,Dogma’’,  vizionat cu ocazia venirii regizorului, a unor actori și a unor poeți ale căror texte apar în aceasta operă cinematografică, a fost primul film văzut care are o asemenea consistență lirică (replicile erau formate de un monolog ce conținea numai poezii) și care să necesite atenția mea și pe planul vizual și pe planul auditiv pe tot parcursul său. Fiecare dintre cadrele unde au fost filmate scenele au fost bine alese pentru a sugera un amănunt ascuns al semnificației operei literare ce răsuna pe fundal, astfel încât înțelesurile pe care putea să le capete devin nenumărate, iar plăcerea descoperirii lor fiind și mai mare.

O poezie ce mi-a plăcut în mod deosebit este ,,Păpuşi de ceară’’ de Nichita Danilov ce, dacă privim într-un mod mai pesimist, poate fi o metaforă pentru lume. Păpușa de ceară este o figură de stil pentru a defini umbra noastră care este o parte din noi, chiar dacă nu dinăuntru nostru, este, de fapt, o urmă a noastră, este dovada că ne aflăm undeva unde se află și lumină, garanția că încă avem un trup și nu am murit, dovada identității noastre unice. În textul liric se descrie cumva o adunare de oameni ce, pur și simplu, înaintează spre o înmormântare posibil a păpușii de ceară, toți fiind pe jumătate adormiți, ghidați numai de cei din fața lor care nici ei nu știu ce fac. Acest lucru poate să ne sugereze că imediat ce ne lăsăm prinși de valul mulțimii, de mirajul oferit de el, conștiința noastră adoarme și nu ne mai gândim la posibilele pierderi, ci doar înaintăm și am putea spune că devenim noi înșine niște umbre. Astfel ajungem să pierdem o parte din noi, o parte ce este de fapt foarte importantă – deși numită ,,păpușă de ceară’’ precum ceva firav, fragil – umbra proprie ne diferențiază, ne definește, iar odată pierdută este ca și cum am fi sub un mare nor ce nu lasă nimic să lumineze astfel încât să ne putem da seama cine suntem.

Un lucru ce mi-a atras atenția a fost faptul că atunci când se recita această poezie pe fundal puteam observa o femeie cu un fel de fașă în brațe, de unde a luat un măr din care a început să muște. Detaliul mi s-a părut relevant, deoarece mărul putea semnifica mărul cunoașterii oferit de șarpe Evei, adică încălcarea unei singure legi ce duce la decăderea din poziția ocupată, de la locul cu care ne obișnuisem să-l avem. În același timp, faptul că femeia mănâncă mărul cumva arată că prin propria alegere umbra noastră dispare, deci ideea noastră de cum arătăm se distruge într-un fel complet – fără oglinzi, noi nu avem nici o proiectare a imaginii proprii în lumea asta pe care să o putem vedea integral.

Astfel, poezia îmbinată cu secvențele din film este capabilă să ne transmită atât emoție și un mesaj, cât și o reprezentare a imaginilor ce rămân după citirea textului liric. Compoziția formată este ceva total nou față de ce am mai văzut și față de orice lucru la care mă așteptam inițial, în schimb a devenit – cel puțin în mintea mea – o operă de artă ale cărei idei ar fi plăcut să le mai întâlnesc în alte lucrări cinematografice.

Maya Huțanu

Poezia devine un spațiu al memoriei

Poezia contemporană nu mai caută frumusețea în forma ei clasică, ci caută alte metode prin care să exprime adevărul, fie că doare sau nu. Vizionarea filmpoemului “Dogma” m-a făcut să întâlnesc astfel de poezii: sincere, brutale și marcate de sensibilitate.

“frumusețea e o agresiune” de Mariana Codruț

Într-o lume în care banalul devine reper dominant, poezia “frumusețea e o agresiune” reușește să aducă în prim-plan o temă profundă: căutarea frumuseții și a sensului. Contrar așteptărilor, viziunea asupra acestui termen este una complet schimbată, frumusețea fiind prezentată ca o forță ce tulbură și rănește: “vârful de oțel al unei lănci/ împlântate în inima păcii cotidiene”. Titlul combină două concepte, care la prima vedere par a fi incompatibile: frumusețea, asociată de obicei cu armonia și agresiunea, care presupune conflict. În filmpoemul regizat de Valentin Mocanu, cele două persoane sunt îmbrăcate predominant în alb, semnificând faptul că, deși la exterior sunt într-un oarecare echilibru, agresiunea din cuvântul frumusețe se poate găsi în interiorul acestora. În versul: alteori frumusețea e o limită, aceasta devine un prag între monotonie și căutarea unei vieți mai bune. De asemenea, imaginea poate trimite și la drumul lui Dante, care părăsește lumea cunoscută pentru a o găsi pe Beatrice și implicit pentru a se găsi pe sine. Frumusețea este, în cele din urmă, un ideal, o luptă interioară, totodată fiind și un scop pentru care merită să-ți riști libertatea, așa cum o face și cel care cade după atâtea încercări de a găsi o viață mai bună, de la finalul recitării poeziei din film.

“libertatea noastră” de Mariana Codruț

Poezia “libertatea noastră” propune o viziune dureroasă asupra evoluției conceptului de libertate în România postcomunistă. Aceasta descrie cu melancolie felul în care fiecare om a trecut  de la tăcerea impusă de frică, la entuziasmul primilor ani de democrație și apoi la dezamăgirea în fața unei libertăți golite de orice sens: “avem libertatea de a vedea cum libertatea ni se scurge/ printre degete-străvezie, ușoară, de neoprit/ ca apa mării”. Prima parte a poeziei evidențiază perioada comunistă, marcată de cenzură și frică: “mergeam pe vârfuri și vorbeam în șoaptă”, construind astfel o imagine a unui om redus la tăcere, care se teme chiar și de propriile gânduri. Apoi, după fuga dictatorului, libertatea este trăită superficial și asociată cu eliberarea bruscă și neașteptată. Vorbitul în șoaptă se preschimbă încet în discuții de ore în șir: “și vorbeam, oho, ce mai vorbeam! numai despre libertatea însăși, (...) nu vorbeam”. Deși oamenii vorbesc despre tot, evită să deschidă subiectul libertății. Eul liric simte lipsa de profunzime a ceea ce au încercat și au reușit să construiască până în acel moment, eliberarea. Astfel, oamenii încep să cunoască libertatea de-a protesta în piețe și de a-și afirma valorile: “NU VREM SĂ FIM O NAȚIE DE HOȚI”. Ultima strofă subliniază faptul că pierderea libertății poate fi dobândită la fel de ușor ca obținerea acesteia: “libertatea ni se scurge printre degete”.

Adevărata libertate nu este dată, ci construită treptat, cărămidă cu cărămidă. Dogma nu este doar un filmpoem, ci și o oglindă prin care se reflectă societatea post-comunistă. Astfel, poezia devine un spațiu al memoriei și rămâne una dintre singurele forme de exprimare și de rezistență.

Amelia Iacob

O meditație vizuală în interiorul lucrurilor simple

Filmul Dogma, regizat de Valentin Mocanu, nu este un film obișnuit. Nu are acțiune rapidă, personaje spectaculoase sau efecte speciale. Este, mai degrabă, o meditație vizuală, un „filmpoem” care reușește să transforme poezia în imagine și emoție. Pentru mine, Dogma a fost o experiență profundă, care m-a făcut să reflectez asupra unor teme esențiale pentru orice ființă umană: identitatea, fragilitatea, memoria și sensul artei.

Una dintre cele mai tulburătoare poezii este „Tăierea porcului” de Liviu Antonesei. Aparent o descriere a unei tradiții rurale, poezia ascunde o meditație adâncă despre neputința noastră în fața morții și a timpului. Tăierea porcului devine un simbol al unui rit crud, acceptat social, dar care dezvăluie adevăruri incomode despre fragilitatea vieții. Filmul redă această poezie cu o intensitate dureroasă – prin cadre lente, reci, și sunete înăbușite – accentuând cruzimea aparent banală a morții și lipsa de reacție a celor care o privesc. Nu e vorba doar de sacrificarea animalului, ci de o confruntare tăcută cu trecerea timpului, cu efemerul, cu copilul care observă, dar nu înțelege decât mai târziu ce a pierdut: protecția, inocența, iluzia că totul e veșnic.

În schimb, poezia „tu de rușine nu crezi în îngeri” de Mariana Codruț explorează o altă latură a sufletului uman: lupta cu propriile slăbiciuni și nevoia de a fi iertat. Titlul sugerează o retragere interioară – o rușine care te oprește din a mai spera, a mai visa, a mai crede în puritate. Filmul creează în jurul acestui text o atmosferă aproape claustrofobă, în care personajul pare să se ascundă nu doar de lume, ci de sine însuși. Aici, rușinea devine o formă de autocenzură sufletească, iar lipsa credinței – un simptom al rănilor interioare nerostite.

În concluzie, Dogma nu oferă explicații sau rezolvări, ci pune întrebări. Este un film-oglindă, care ne forțează să privim dincolo de aparențe, în interiorul lucrurilor simple, dar esențiale. Este un exercițiu de sinceritate artistică, care ne amintește că adevărata poezie începe atunci când cuvintele tac, iar imaginea vorbește.

Alexandru Mantu

Arta poate lua naștere tot din artă

Filmul „Dogma” reprezintă o îmbinare a două forme de artă diferite: filmul și poezia. Astfel, am aflat că arta poate lua naștere tot din artă, lucru ce o face nemuritoare.

De asemenea, am realizat că, pentru ca un film să transmită un mesaj, nu este nevoie de actori care să aibă anumite replici ca să creeze un scenariu, deoarece, în acest film, niciun actor nu a avut replici proprii, ci doar încercau să ilustreze mesajul poeziei de pe fundal prin mișcări. Astfel, rezultă o creație mult mai simplă, dar în același timp mult mai amplă și mai semnificativă decât orice alt film.

Un aspect care m-a impresionat a fost faptul că personajele care apăreau pe ecran se potriveau cu poeziile care se auzeau pe fundal. De exemplu, în poeziile care se refereau la perioada comunistă a României, apărea pe ecran o persoană în vârstă, care a trăit acele momente, petrecând o mare parte din viață în acea perioadă. Acest lucru oferă o notă de realism filmului și îl face pe cel care vizionează să se apropie mai mult de acesta.

Totodată, am observat că locurile în care se desfășurau acțiunile erau variate: uneori în natură, alteori într-o casă sau, pur și simplu, pe un fundal în care se afla un obiect, cum ar fi scara prezentă la început. Mă gândesc că acest lucru simbolizează diversitatea dintre oameni. Fiecare persoană este diferită fie prin modul de gândire, fie prin gusturi, fie prin înfățișare, însă acest lucru nu trebuie să ne despartă, fiindcă orice om creează artă în felul său propriu, la fel cum, în film, în orice cadru de acțiune era prezentată o poezie, chiar dacă, din nou, locurile sunt diferite.

Așadar, consider că această experiență m-a ajutat să apreciez mai mult arta, fie că este vorba despre proză, pictură, poezie sau film, și că fiecare dintre acestea are un rol și un mod diferit de a evidenția anumite idei.

Laura Nechifor

Către cel mai adânc punct al ființei noastre

Filmpoemul ,,Dogma” a fost nu doar o ilustrare a unor poezii, ci o experiență cu totul specială, care ne-a provocat să ne oglindim în ceea ce au scris autorii, în imaginile semnificative și, astfel, să ne îndreptăm introspectiv către cel mai adânc punct al ființei noastre, acolo unde se găsește esența sufletului, adevărul nostru personal în cea mai pură formă a sa.

Poezia care m-a impresionat prin felul în care opune cele două mari trăiri, fericirea și tristețea, este ,,jurnal pe sărite. marți” de Mariana Codruț. Poezia începe cu un cutremur, ce consider că poate reprezenta momentul declanșării unei suferințe profunde, distrugătoare, care se transformă în timp într-o amintire dureroasă. Crăpătura din perete care se mărește, încet, puțin câte puțin, pe care nu trebuie să o vadă nimeni, este din perspectiva mea rana rămasă în urma unei întâmplări tulburătoare, iar pentru că nu este vizibilă nimănui, oricine o poate atinge fără să își dea seama de ceea ce a făcut. Ideea de a planta căpșuni în acea crăpătură, a acoperi suferința cu frumusețe, este o dovadă de optimism, ilustrând cum din rană poate apărea un rod dulce, valoros, care să vindece, însă durerea nu dispare. Căpșunile, roșii, pot semnifica și sângele sau inima care au un rol vital, purtând în ele însuși spiritul viu al fiecărui om. În film regăsesc această idee în imaginea cu fata în rochie roșie care scoate o floare a unei lalele roșii chiar din zona inimii și o ridică în sus privind la ea, parcă dorind să o venereze. Această imagine poate semnifica iubirea față de noi înșine, cunoașterea și acceptarea tuturor calităților și defectelor noastre, care să ducă la credința în ceea ce suntem noi cu adevărat, în sufletul și în emoțiile noastre. Versul cu care se încheie poezia, ,,el n-o să le dea căpșuni!” , semnifică faptul că deși oamenii ar putea să vadă rana pe care o ascundem, nu le-am da bucăți din sufletul nostru.

Consider această poezie importantă deoarece în cadrul discuției purtate după vizionarea filmului, regizorul, fiind întrebat ce crede despre dorința artistului de a fi înțeles, acesta spune că da, cu siguranță un artist vrea acest lucru pentru că astfel și-ar îndeplini scopul, și-ar confirma că a putut schimba ceva din lumea care îl înconjoară, în bine. Nu în ultimul rând, tot regizorul, Valentin Mocanu, afirmă că Dogma lui este frumusețea, este poezia.

Acesta este gândul cu care am plecat de la eveniment. Care este dogma noastră cea mai de preț, dacă nu e frumusețea? Credința în artă, în suflet, în creație, vor fi mereu ,,ancorele” noastre pentru a ne păstra în echilibru, în umanitate și în libertate.

Dimitrie Panțiru

O atmosferă densă, epuizantă

Filmul „Dogma” m-a impresionat prin modul în care unele imagini au fost corelate cu poeziile discutate. De exemplu, poemului „Frumusețea e o agresiune”, scris de Mariana Codruț, i se corelează o imagine cu doi bărbați, în care frumusețea este exagerată până devine greu de suportat, aproape grotescă. De asemenea, unele cadre, deși sunt tăcute, sunt foarte apăsătoare și pline de încărcătură, cum ar fi partea în care peștii sunt zdrobiți.

Textele creează o atmosferă densă, epuizantă, imaginile făcându-te să îți pui întrebări fundamentale. Această atmosferă apăsătoare este amplificată și de modul în care oamenii sunt prezentați, rar idealizați, ci mai degrabă vulnerabili, expuși. În poemul „Femeie luptătoare”, această expunere merge mai departe: durerea nu e exprimată prin strigăt, ci tăcere. În film, această durere se regăsește în cadrele fixe, privirile reci și absente, în repetiție și monotonie. Poezia, în acest caz, nu e adăugată ca fundal, ci ca instrument de provocare. Textul și imaginea nu se traduc, ci se intensifică reciproc, iar finalul nu oferă închidere, ci te lasă cu multe întrebări.

Cosmin Rizea

Îngerul, rănit și răbdător, încă ne așteaptă

Există o luptă veche în om, o luptă dintre lumină și întuneric, dintre tăcerea cerului și țipătul sufletului. ,,Dogma’’  nu este doar un film, ci un strigăt. Un strigăt al celui care vrea să creadă, dar nu poate, pentru că rațiunea i-a îngropat inima.

Culoarea roșu, prezentă pretutindeni, pe buze, pe haine, în sângele care picură nevăzut de pe obrazul îngerului, devine un simbol al unei dureri ascunse, al unei iubiri care nu mai are unde să se reverse.

Dar cel mai tulburător moment nu este pe ecran, ci în cuvânt. Poezia ,,Tu de rușine nu crezi în îngeri’’ este o mărturie; nu una creatoare de sens, ci una zdrobitoare, sfâșietoare, căzută în genunchi. Acel „tu” care se rușinează să creadă este omul modern, omul care râde de credință ca să nu i se vadă frica, care se ascunde în ironie ca să nu-și audă singurătatea. Dar în spatele acestui râs amar, îngerul sângerează. Ființa angelică, în puritatea ei imposibil de înțeles, continuă să spere. Să iubească. Să mângâie prunci și disperați, cu resturi de ou pe frunte, coborând din copaci în care s-a cățărat ca un copil uitat de lume. Câtă blândețe, câtă umilință în acest gest divin! Și noi îi întoarcem spatele, ne refugiem în carne, în gânduri grele, în suferință aleasă cu voință, de parcă durerea ne-ar salva de golul interior.

Scena din Dogma unde omul stă cu spatele la lumină, privind în întuneric, este imaginea fidelă a sufletului contemporan: ne întoarcem de la lumină nu pentru că ea nu există, ci pentru că am uitat cum să o privim. Ne e teamă că, văzând-o, am fi nevoiți să ne schimbăm. Să iubim. Să iertăm. Să ne simțim iar vii.

Nu întunericul ne face să ne pierdem, ci faptul că l-am făcut al nostru. Îngerul nu pleacă. Rămâne acolo, sângerând tăcut, martor al unei iubiri pe care n-o mai putem primi. Nu ne temem de judecată, ci de lumină, căci lumina ne-ar arăta cine am devenit: goi, triști și rătăciți. Și totuși, chiar așa, El încă ne caută. Iar îngerul, rănit și răbdător, încă ne așteaptă.

Sebastian Teodoru

Nuanțe despre complexitatea relității din noi

Filmul “Dogma” m-a impresionat prin profunzimea  pe care o oferă poeziilor prin transpunerile sale artistice. Reușește să pună poemele în lumină și să le valorifice semnificațiile. Opera “Păpuși de ceară” de Nichita Danilov surprinde realitatea unei lumi artificiale unde viața este lipsită de sens, iar legăturile umane nu există. Umbra nu este doar proiecția fizică, ci devine o prezentă aproape independentă, o metaforă pentru sine, pentru sufletul obosit sau pentru o povară emoțională. Faptul că este legănată „ca pe-o păpușă de ceară înfășată în cârpe” subliniază ideea de fragilitate. Ceara, de modelat și topibilă, sugerează o existență fragilă. Cârpele pot indica goliciunea vieții, neglijare sau chiar o încercare de a ascunde sau proteja această fragilitate. Oamenii care își protejează propria umbră pot face parte dintr-un proces funerar în care umanitatea dispare. În film, mesajul este surprins într-o atmosferă rece și lipsită de viață prin prezența zăpezii. Este surprinsă în prim-plan o femeie care își poartă propria păpușă de ceară în brațe, părând că, prin prezența acelei pelinci cu forma unei păpuși, femeia primește viață și putere.

O altă poezie care m-a impresionat este „Frumusețea e o agresiune” de Mariana Codruț, care sugerează egalitatea pe care o oferă sentimentele și frumusețea. Primul vers, “toți sîntem egali în fața frumuseții,” stabilește un ton inițial de armonie. Arată că frumusețea, în esența ei pură, este disponibilă oricui o poate percepe. Cu toate acestea, cuvintele de după „frumuseții” indică o dispariție a acestui ideal, o nuanță care dezvăluie complexitatea realității. Frumusețea devine o agresiune, deoarece scoate la iveală monotonia vieții. Astfel, este surprins un contrast dintre frumos și cotidian. Frumusețea impune o stare de alertă în care mereu trebuie să fii prezent, scoțându-te din normalitate. Referința la „emigranții clandestini” sugerează riscul la care se supun persoanele pentru a dobândi „libertatea sau chiar viața” pentru a trece un „hotar” – în cazul lor, o frontieră fizică, dar la un nivel simbolic, și hotarul spre o viață mai bună, poate chiar mai frumoasă. Aici, frumusețea devine un ideal cu un preț valoros: viața. Filmul surprinde această poezie într-o atmosferă sumbră. Fundalul este întunecat, iar fumul alb poate reprezenta contrastul dintre frumusețe și monotonie.

Ingrid Vrabie

Luptând să ducă povestea mai departe

Filmul “Dogma” propune o călătorie vizuală și emoțională care explorează teme precum identitatea, sacrificiul, iubirea și supraviețuirea, devenind o metaforă a însăși vieții. Construit pe baza mai multor poezii ale unor scriitori din generații diferite, filmul reușește să captiveze spectatorii încă din primele clipe.

Printre poemele care m-au impresionat se află și “Păpuși de ceară” de Nichita Danilov. În propria singurătate și intimitate, ființa se ține în brațe pe ea însăși, fiind singura care se poate înțelege în totalitate. Astfel, prăbușirea sugerată de cortegiu devine o distrugere de sine, în momentul în care masca menită să mențină aparențele în fața societății începe, încet-încet, să se spulbere. În film, poezia este însoțită de imaginea unei mame legănându-și copilul, implicând vindecarea propriei ființe mici, uitate, din noi. De fiecare dată când iese din cadru, femeia reapare din partea opusă, indicând ciclicitatea vieții și a existenței umane.

De asemenea, poezia “Orașul” a aceluiași autor sugerează ideea unei speranțe de salvare venite chiar din cer. „Manechinele goale” sunt o metaforă a trupurilor pustii, lipsite de suflet, emoții și sentimente, o metaforă a oamenilor care trăiesc această tortură. În cele din urmă, oamenii devin chiar acele manechine, luptând să ducă povestea mai departe. Așadar, filmul construiește atât o lume în care adevărul vine din confesiune, dar și o poveste despre libertate, durere și supraviețuire care unifică umanul.