Radiografia memoriei sub straturi de var - Singura noastră formă de rezistență este refuzul de a uita: “colțul liniștit al pernei” de Ada Lupu

Volumul Adei Lupu  “colțul liniștit al pernei” se deschide ca o fereastră spre un trecut fluid, o radiografie a copilăriei anilor 90 văzută prin sticla unui acvariu al memoriei. Încă de la primele poeme se poate observa stilul sensibil și profund al Adei Lupu, care reușește să transforme fragilitatea amintirilor în imagini apăsătoare sau luminoase, oscilând între inocență și maturitatea dureroasă.

Prin această incursiune se derulează o peliculă de imagini din sfera realismului magic, între care se află și poemul “27 septembrie” , unde asistăm la o formă de comunicare aproape telepatică între bunică și nepoată, mediată de universul din spatele blocului, unde se afla trandafirul japonez, care devine un simbol central. Pentru mine, trandafirul este încărcat de o dublă semnificație, dincolo de legătura sa cu bunica, el poate fi interpretat ca o oglindă a nepoatei înseși, care privește de la fereastră “fericirea cum înflorește chiar în pământul din grădină”. Pe măsură ce floarea se ofilește, o parte din sufletul copilei și un fragment prețios din copilăria sa se pierde odată cu declinul bunicii. Spre deosebire de alți trandafiri, floarea trandafirului japonez este celebră pentru efemeritatea sa absolută, trăind o singură zi. Această trăsătură oferă o greutate aparte momentului în care trandafirul “își pierde mințile” și strigă la geam cât a crescut, în timp ce bunica nu mai are putere să răspundă, simbolizând și o maturizare forțată a nepoatei în lipsa unui răspuns. Finalul poemului este de o frumusețe dureroasă, după ce “trupul s-a ascuns în el însuși [...] bunica a ieșit în chip de lumină” - acest ultim vers este despre un mister, trecerea bunicii în neființă, devenind o esență luminoasă.

În continuare, în poemul “blocul” , acesta nu este doar o clădire, ci devine un martor tăcut care a absorbit sub “pielea” sa decenii de existență. În blocul copilăriei, părinții capătă un rol de spirite protectoare, care “încă păzesc copilăria/ expirată odată cu tinerețea lor”, veghind la vizor sau ieșind cu lanterna pe casa scării, captivi ca într-o conservă. Această imagine dezvăluie legătura strânsă cu locul, dar mai ales cu amintirile, al căror puls încă se simte pe sub straturile de var, acestea fiind vizibile însă numai ochiului limpede al memoriei. În acest poem putem descoperi și o hartă verticală a memoriei, clădirea copilăriei încetează să fie o simplă construcție din beton, transformându-se într-un “tablou fragmentat în patru etaje plus parter”. Această stratificare simbolică devine o metaforă pentru modul în care mintea noastră stochează momentele din viață, fiecare palier și fiecare colț de zid păstrează un fragment din universul de odinioară. Astfel, identitatea noastră este construită pe o succesiune de niveluri, unde etajele nu sunt simple suprafețe pe care am locuit, ci trepte ale maturizării care formează imaginea completă a lumii de atunci. Prin urmare, casa scării devine o galerie de artă, unde viața cotidiană a fost conservată între pereții reci, care rămân calzi prin puterea amintirii.

Toate mâzgăliturile de pe pereți scrijelite cu cheia precum declarațiile de dragoste “Alexandra+Oana+Mica=Love” sau numerele de telefon sunt acum acoperite de straturile maturității, așa cum viața de adult se așează peste cea de copil, însă sub straturile de var mâzgălelile încă rezistă, demonstrând cum copilăria anilor 90 continuă să vibreze. De asemenea, “trecutul infiltrat în pereți ca mucegaiul” sugerează faptul că amintirile nu pot fi șterse, iar la fel cum trecutul s-a infiltrat în pereți, esența trăirilor Adei Lupu este infiltrată adânc în paginile acestor poeme.

Salvador Dali, The Persistence of Memory

Dacă în textele anterioare memoria era infiltrată în spațiile exterioare, în continuare  volumul înaintează spre o formă de memorie a trupului în poemul “dragostea 20 de ani mai târziu”. Aici accentul se mută de la pereții de beton către planul trăirilor fizice și al gesturilor concrete, unde dragostea nu este o proiecție idealizată, ci o certitudine “știută pe de rost”, o formă de cunoaștere atât de profundă, încât gesturile devin instinctuale. “dragostea e atunci când te asiguri/că în frigider e sos din ăla care-i place ei” – acest vers dezvăluie un adevăr esențial al poemului, anume că iubirea nu se manifestă prin declarații grandioase, ci prin grija constantă pentru detaliile care compun fericirea cotidiană a celuilalt. Totuși, dragostea este prezentată ca un contrast fascinant între banalul mărunt și sacrificiul suprem, ambele fiind prezentate ca fețe ale aceleiași monede. Pe de o parte, dragostea este definită prin simplitatea gestului de a cunoaște preferințele partenerului, transformând un lucru banal într-o dovadă de atenție neîncetată. Pe de altă parte, această afecțiune caldă se oglindește în imaginea devotamentului radical, unde partenerul este gata să se arunce “în groapă” alături de celălalt, asemenea câinilor care își leagă lesele de cadavrele stăpânilor. Astfel, grija de a păstra sos preferat în frigider și loialitatea de a nu părăsi “groapa” sunt manifestări ale aceleiași forțe, o iubire care a devenit un instinct de supraviețuire în doi, o alegere conștientă de a rămâne lângă celălalt, chiar și atunci când “ai putea să pleci”.

Alături de explorarea intimității și a devotamentului absolut, poezia “într-un an de 12 luni”, abordează tema trecerii timpului, dintr-o perspectivă a efemerității. Dacă anterior iubirea funcționa ca un punct de sprijin, aici imaginea “zâmbetului femeii ca un ceas de Dalí” proiectează o viziune suprarealistă a degradării. Reclama dezlipită de pe blocul turn devine simbolul unei prezențe care se topește și se distorsionează sub presiunea neiertătoare a timpului. Înlocuirea posterului vechi cu “nou chip de uriaș vesel” oglindește drama propriei înlocuiri, ființa acceptând cu melancolie ideea că destinul uman este marcat de o inevitabilă ștergere - “așa se va-ntâmpla și cu noi/parcă n-am fi trecut pe aici”. În continuare, fragilitatea identității este dublată  de o meditație profundă asupra moralității, prin versul “religia mi-a  distrus educația”, se sugerează că bunele maniere și altruismul ar putea fi simple convenții sociale, un “rol principal” jucat pe scena lumii. În acest context, tristețea își pierde aura poetică, fiind redusă la un simplu “dezechilibru chimic”. Ea decide să ignore suferința sufletească în favoarea unei soluții clinice, luând “pastiluțele conform schemei” pentru a amorți orice formă de reflecție. Această dorință de a opri “ultima zvâcnire/ a gândirii cât de cât critice” prin anxiolitice devine singura cale de a  atinge o stare de seninătate, într-un univers unde prietenii bogați celebrează opulent, în timp ce tragediile lumii, precum soarta bieților copii din Africa, rămân doar zgomot de fundal.

Lectura acestui volum s-a transformat, pe nesimțite, dintr-o simplă parcurgere de versuri, într-un dialog cu propria memorie. Trăindu-mi o mare parte din copilărie într-un bloc, am privit mereu acea clădire ca pe o structură banală, însă versurile Adei Lupu mi-au schimbat complet viziunea, oferindu-mi “ochi” noi prin care să privesc pereții de beton ca pe niște martori tăcuți ai copilăriei mele. În final, dincolo de melancolia degradării sau de tristețea definită drept “dezechilibru chimic”, rămân cu o dorință profundă de a prețui prezentul. Am înțeles că, dacă timpul poate dezlipi zâmbete de pe ziduri precum niște postere vechi, singura noastră formă de rezistență este refuzul de a uita. Atât timp cât alegem să recunoaștem în pereții reci căldura amintirilor de odinioară, noi suntem cei care dăm sens spațiului care devine prelungirea noastră în lume.

SMARANDA COJAN, clasa a X-a E

Fundal copertă:

Caspar David Friedrich - The Monk by the Sea