Modigliani – O luptă frumoasă a artistului cu viața

            În regia lui Mick Davis, filmul „Modigliani” (2004) ne oferă o perspectivă unică asupra pictorului, prin întâmplări fictive, dar legate de viața adevărată a artistului. Zbătându-se între sărăcie și plăceri, între zi și noapte, între fericire și suferință, Modigliani alege calea sincerității, fiind deschis cu toată lumea și nepăsându-i de prejudecăți. Este sincer cu toți, mai puțin cu el însuși și cu copilul din el (Dedo), care îl urmărește peste tot și ajunge să fie văzut și auzit, dându-i sfaturi pentru a nu-și distruge viața.

            Când artistul îi spune lui Pablo Picasso „Te iubesc, Pablo. Pe mine mă urăsc”, lumea din bar crede că glumește, însă el știe că e adevărat. Neavând niciodată banii necesari pentru a-și întreține familia, se învinovățește și se lasă pradă băuturii, drogurilor și țigărilor, pentru a uita de dragostea pe care i-o poartă lui Jeanne Hébuterne. Însă iubirea reînvie într-o noapte, când dansează pe străzile Parisului. În lumina lunii, sunt fericiți, însă atunci când se ivește cea a soarelui, devin obosiți, sleiți de viață și de responsabilități. Modi îi spune să se întoarcă la părinții ei, întrucât nu are cum să mențină bunăstarea familiei. Gândește rațional în timpul zilei, e serios, îi mărturisește că el suferă pentru că se simte un nimeni. Noaptea devine, de fapt, o pauză de la monotonia zilei, de la griji, și numai atunci amândoi pot fi liberi.

Ea înțelege însă că nu mai poate trăi fără el. Tatăl ei nu o mai lasă să se apropie de „acel bastard evreu”, iar pe el îl amenință că îi va preda fiica autorităților, întrucât niciunul dintre cei doi nu este în stare să o crească. Astfel, încearcă să îi inspire teamă, dar Modigliani îi dovedește că nu are nicio putere asupra lui sau a familiei sale destrămate. Până la urmă, artistul cu suflet bun ajunge să învingă răutatea celor din jur, concentrându-se pe două lucruri: să picteze ceea ce-i place după cum simte, respectiv să iubească.

Dragostea lui Modigliani se revarsă asupra copiilor, prietenilor, orașului, familiei, artei și chiar ploii. Apariția repetată a celei din urmă dovedește că are o semnificație importantă pentru el, mereu o ascultă și se lasă învăluit de ea, indiferent de starea sa de spirit: „Îmi place ploaia. Îmi place ce spune. Acum ploaia vorbește”. Când e singur și își amintește, cuprins de reverie, își mișcă degetele pe fereastră de parcă ar picta cu picăturile de apă. De aceea, poate, creațiile sale au componente alungite (precum capul sau mâinile), pentru că ele sunt precum picăturile ce se preling pe sticlă. Ploaia este limbajul naturii, așa cum operele de artă sunt limbajul artistului.

Jeanne Hébuterne with Yellow Sweater

Aceasta este forma prin care Modigliani își arată iubirea față de Jeanne Hébuterne: o invită la el acasă încă din prima zi când s-au cunoscut, pentru a-i realiza primul portret. Atunci când îl vede terminat, ea îl întreabă unde sunt ochii, iar pictorul îi răspunde: „When I know your soul, I will paint your eyes”. De atunci, el a pictat-o de nenumărate ori, în nenumărate forme, pentru că o îndrăgește în fiecare zi, fără un timp anume, indiferent de înfățișarea ei. În portretele „Jeanne Hébuterne with Yellow Sweater” și ”Blue Eyes (Portrait of Madame Jeanne Hébuterne)” par a fi două persoane complet diferite, dar este una și aceeași. Fiecare tablou aduce o nouă viziune a artistului asupra ființei sale iubite; o altă latură a dragostei lui pentru ea. De aceea, el decide să participe la concursul de pictură: pentru a putea face rost de bani, ca să își întrețină familia. El nu își dorea și nici nu avea ce să demonstreze lumii, deoarece singurul adevăr pe care îl recunoaște e că știe, în sinea lui, că e un pictor bun.

Blue Eyes (Portrait of Madame Jeanne Hébuterne)

Noaptea se lasă, din nou peste oraș, oamenii se odihnesc. Atunci se trezesc artiștii; atunci începe magia creației. Fiecare se străduiește cu toată ființa pentru a-și duce până la capăt opera. La răsărit, cu toții se prăbușesc, rupându-și pensulele. Însă Modigliani e singurul care rămâne în picioare, punându-și liniștit ustensilele de lucru la locul lor. El nu și-a epuizat trupul, ci sufletul, pentru a-și duce munca la bun sfârșit; l-a pus în tablou, de parcă ar fi săvârșit propria-i înmormântare în frumusețea care continuă, un sacrificiu desfășurat pe fundalul unei splendide interpretări a rugăciunii-imn Ave, Maria, până la răsărit. Modi s-a rugat pictând, modul său de a venera frumusețea.

În timpul desfășurării concursului, Jeanne, împreună cu mama și fiica ei, admiră tablourile participanților, iar când este dezvăluit cel al soțului ei, descoperă că a pictat-o pe ea, dar de data aceasta ochii sunt luminoși, sclipitori, eterici. Își aduce aminte de promisiunea lui Modi și începe să plângă de bucurie. Între timp, Modigliani obține certificatul de căsătorie de la primărie. Însă apoi se lasă iar pradă alcoolului și se oprește la un bar, spunând că face cinste tuturor, căci „astăzi are 5000 de franci”. El simte deja că a câștigat și chiar așa se întâmplă. Dar cu ce preț? Cu prețul vieții sale.

În urma vizitei la bar, artistul este bătut până la sânge și lăsat în zăpadă, iar ninsoarea albastră îl acoperă treptat, în timp ce Modi-Dedo îl ține în brațe. Se stinge la spital, ultimele sale cuvinte fiind adresate lui Jeanne: „E timpul ca această nebunie să se sfârșească.” Ea decide să își ia viața, nu înainte să îl viziteze pentru ultima dată pe Picasso, făcându-l să jure că în noaptea aceea nu va picta („Noaptea asta e a lui Modigliani.”) și spunându-i un lucru care va deveni realitate: „Vei rosti numele său pe patul de moarte.” Modi și Jeanne sunt înmormântați unul lângă altul, precum în tabloul creat de el pentru competiție.

Modigliani ascunde, în spatele tuturor zâmbetelor și dorințelor sale, suferințe mari, care par că nu au cum să fie purtate doar de un singur om: dramele din familie, ispitele viciilor, refugiul în alcool, droguri și țigări, sărăcia, eșuarea încercării de a-și scoate prietenul, pe Maurice Utrillo, din spitalul de nebuni... imaginea copilului Dedo este devine o proiecție a părții inocente a sufletului său, neatins de răutatea lumii. Rolul lui este revelator, îl face pe Modigliani să își dea seama de greșeli înainte să le săvârșească, pentru a nu ajunge la fel de nefericit ca în copilărie.

            Și totuși... de ce? De ce e necesar ca un pictor, un muzician, un scriitor să sufere, iar și iar, până la capătul vieții sale? Dacă ființa umană alege calea artei, adică ceea ce o definește și ceea ce o face să se simtă fericită, împlinită și liberă, atunci înseamnă că alege, fără să vrea, povara suferinței, precum Van Gogh, Mozart, Chopin, Dostoievski?

            Răspunsul îl găsim în cuvintele regizorului rus Andrei Tarkovski: „Some pressure must exist; the artist exists because the world is not perfect. Art would be useless if the world were perfect, as man wouldn’t look for harmony but would simply live in it. Art is born out of an ill-designed world.” Suferința îi înalță pe artiști, le renaște și le îmbogățește sufletul, intensificându-i capacitatea de a crea și mai multă frumusețe. Ea este precum o flacără, ce se stinge odată ce ființa umană trece prin ea și reușește să lase în urma sa ceva prețios, aceasta este bucuria vieții artistului.

Jeanne Hébuterne with Hat and Necklace

        Ce vedem în Modigliani? Poate îndemnul de a ne accepta orice urmă de nebunie creatoare, poate să înțelegem că scopul vieții este dragostea (sub orice formă s-ar găsi aceasta) și că suferința poate fi transformată în ceva strălucitor. La urma urmei, nici nu trebuie căutată, căci va veni ea în viața fiecăruia dintre noi, la un moment dat. Rămâne doar să ne ridicăm atunci când vom fi doborâți, ca după o furtună...

MELANIA HUZUM, clasa a X-a E

Imagini din film: https://www.imdb.com/title/tt0367188/?ref_=mv_close