"Fericirea e în actul următor" de Marius Manole - O schimbare de perspectivă de la frică la curiozitate și de la performanță obsesivă la viață trăită
- Ștefan Ciobanu
- Feb 1
- 6 min read
„Fericirea e în actul următor” nu e doar o biografie, ci este o poveste despre felul în care un om se construiește din lipsă. Cartea începe într-un spațiu fragil, aproape timid, într-o copilărie în care afecțiunea se exprima rar. „Te iubesc” apărea prea târziu, și tocmai de aceea apăsa, lăsând un gol care urma să ceară toată viața să fie umplut. Pe lângă lipsa afectivă, exista și o lipsă materială concretă, și anume copilăria petrecută sub comunism. Marius Manole își începe viața într-un apartament de 40 de metri pătrați, un loc mult prea mic pentru un copil care visa la libertate și explorare. Din aceste absențe se năștea o foame profundă de sens, de validare și de un loc în lume. Toate aceste constrângeri nu îl doboară, ci, dimpotrivă, îl împing înainte, îl formează și îl provoacă să învețe, să se descurce și să-și croiască propriul drum.
Copilăria este un teren fragil și vulnerabil, în care sensibilitatea și diferența față de ceilalți erau vizibile încă de la primele experiențe. Copilul Manole învăța repede că, pentru a fi acceptat, trebuia să ofere ceva. Mingea primită cadou este un exemplu clar al acestui fapt, băieții din cartier venind la ușa lui doar pentru ea, nu și pentru Marius. Petrecea mai mult timp cu fetele de la bloc, pentru că pentru ele era mai interesant, mai ales că apăruse la televizor. „Loredana era cea mai frumoasă fată din bloc – cel puțin așa o vedeam eu, iar gusturile nu se discută. Niciodată nu m-a iubit. Atunci am cunoscut prima dată gustul refuzului și am suferit rău, rău de tot. Cred că s-a rupt ceva în mine și, de atunci, n-am mai știut să iubesc niciodată așa cum ar fi trebuit.” Prima iubire nu apărea ca un început luminos, ci ca o rană care urma să lase rezonanțe pe tot parcursul vieții. Momentele în care părinții îi citeau scrisoarea adresată celei iubite și se amuzau au amplificat ideea că nu făcea parte din tipare: „Mama și tata au citit scrisoarea, iar eu m-am simțit gol în fața lor, ca și cum aș fi fost dezbrăcat în mijlocul clasei. Am plâns, în timp ce ei se amuzau.” Cred că în aceste momente apăreau niște fisuri afective care vor determina modul în care Marius Manole urma să abordeze iubirea mai târziu, dar și rușinea și celelalte emoții. În paralel, percepția sa asupra vieții se construia într-o încredere neclintită: „În mintea mea încolțise deja gândul că viața mea nu depinde de copilărie, iar copilăria nu e decât un punct de trecere între ceva și altceva, care – presimțeam – va fi chiar bun. Știam asta, pur și simplu știam.”
Unul dintre cele mai frumoase momente, cred eu, a fost legat de o iubire adolescentină, trăită firesc, confuz și chinuit. Manole s-a îndrăgostit de cineva mai în vârstă, iar când mama făcea clătite, dintr-un impuls copilăresc și sincer, el a decis să ducă persoanei iubite câteva. Ajungea astfel la apartamentul în care aceasta locuia cu „cealaltă persoană iubită”. Ușa nu s-a deschis, deși lumina era aprinsă și atunci a început să alerge în jurul blocului, cu farfuria în mână, strigând. Imaginea băiatului care aleargă cu clătite rămâne, după cum spune chiar el, pe cât de frumoasă, pe atât de tristă. Clătitele deveneau mai mult decât un gest, ele fiind expresia pură, sinceră, a unei iubiri inocente.
Teatrul a apărut pentru Marius Manole aproape magic, ca un șir de coincidențe care, privite în ansamblu, căpătau sens. Totul a început cu un aparat de fotografiat primit de la tatăl său și o repartizare aparent greșită, la cercul de teatru în loc de cel de fotografie, la Casa pionierului. Privind retrospectiv, Marius Manole o vedea ca pe o ordine a universului, o stea norocoasă de care nu se desprinsese niciodată. „Nu o stea care oferă totul de-a gata, ci una care cere credință și urmărire oarbă.” Această credință i-a oferit un sprijin interior esențial, mai ales într-o copilărie marcată de incertitudini și lipsuri. Un alt moment aflat sub strălucirea stelei norocoase, amintit aproape poetic, este acela al nașterii la maternitatea de pe Cuza Vodă, unde mama ar fi ținut în brațe bebelușul Marius, aducându-l la fereastră, în lumina blândă a soarelui de octombrie, și arătându-i pe partea cealaltă a străzii tocmai intrarea actorilor din spatele Teatrului Național Iași, cu treptele acoperite de frunze galbene și verzui, ca în ziua în care, mai târziu, la începutul liceului, a intrat în teatru, abătându-se din drumul spre școală.
Viața personală s-a contopit cu teatrul. Iubirea era mereu amânată, iar fericirea se obținea de pe scenă. Manole mai târziu realiza: „Eu mi-am dorit să fac teatru dintr-o mare lipsă de iubire.” Această dedicare totală a definit parcursul său, transformând obstacolele și experiențele personale într-o sursă de adevăr și autenticitate pentru fiecare rol pe care îl interpreta. Munca a devenit excesivă, aproape compulsivă. Performanța nu mai era un scop, ci o condiție de existență. Ani întregi, Manole a trăit cu frica de a nu greși, de a nu dezamăgi, de a nu fi suficient. Fericirea a devenit fragilă, iar mulțumirea părea incompatibilă cu arta autentică. Din durere se creează. Așa învățase, așa trăise.
Sănătatea a devenit cel mai mare preț în meseria sa. Sfatul lui Ion Caramitru, directorul de atunci al Teatrului Național București, „Oamenii te folosesc, iar când nu mai poți, te aruncă la gunoi. Nu contează cât de bun ești” a răsunat ca o lecție pe care Manole avea să o învețe poate prea târziu. Teatrul, deși ceruse totul, oferea, paradoxal, siguranța efemeră a momentului. Scena era un loc unde suferința și moartea erau reversibile, unde jocul și realitatea se amestecau într-un echilibru periculos, dar vital.
Povestea lui Manole despre primii pași în București a fost un amestec de dorință arzătoare, sărăcie și speranță. Amanetarea lănțișorului prietenului său, primit de la mama lui, cu promisiunea că-l va răscumpăra, a arătat atât nevoia de resurse imediate, cât și dorința de mai mult. Plecarea spre capitală nu era motivată de un plan precis, ci de o iubire neclară, dar intensă. Dorința de a fi acolo, aproape de cineva, îl împingea înainte, iar viitorul părea secundar. Intrarea la a doua facultate, la care părinții lui nu știau cum să reacționeze, a fost o ambiție care depășea constrângerile materiale. Rugăciunile sale, superstiția de revelion și dorința de a fi un actor bun, nu celebru, nici bogat, doar bun, simbolizau dedicarea lui pentru scenă. Chiar și în lipsuri și dificultăți, teatrul devenea un spațiu de afirmare și supraviețuire.
Dragostea și fericirea personală erau adesea sacrificate pe altarul scenei. Încă din studenție, când renunțase la fericirea din viața privată pentru a o găsi în teatru, știa că teatrul va fi mereu înaintea iubirii. Teatrul, cu tot ce lua și dădea, rămânea singura rațiune de a trăi, o iluzie poate, dar una care îl ținea în viață.
După spectacol, însă, rămânea golul. Despre acel gol nu i-a vorbit nimeni, nici în facultate, nici mai târziu. Emoția, adrenalina, aplauzele se stingeau, iar omul rămânea singur cu frica zilei de mâine. Aici apărea alcoolul, nu ca un gest de rebeliune, ci ca o soluție tăcută, ca o formă de umplere artificială a unui spațiu interior lăsat prea mult timp neglijat. Era un mod de a liniști spaima, de a amâna prăbușirea, de a putea lua totul de la capăt a doua zi, într-o viață care nu mai avea pauze reale.
Momentul de ruptură nu a fost unul spectaculos, ci a constat în conștientizarea, în timpul pandemiei, când pauza a fost obligatorie și generalizată, că funcționase mult timp pe avarie, confundând frica cu disciplina și suferința cu sensul, fără să realizeze că frica nu produce artă, ci o usucă, că iubirea nu trebuie câștigată prin epuizare și că emoțiile nu trebuie eliminate, ci transformate. În acel moment, curiozitatea a devenit antidotul, alternativa care i-a permis să privească viața cu ochii deschiși și să treacă peste golul interior.
Marius Manole nu își neagă trecutul, nu îl romanțează, ci recunoaște că teatrul l-a salvat, dar l-a și consumat, că sărăcia și lipsa iubirii i-au dat o foame uriașă de sens și că iubirea, deși difuză și întârziată, rămâne singurul lucru care poate umple golul fără să distrugă. Cred că „Fericirea e în actul următor” nu oferă o soluție finală, ci o schimbare de perspectivă de la frică la curiozitate și de la performanță obsesivă la viață trăită.
ȘTEFAN CIOBANU, clasa a X-a E
Comments