„Casa cu stihii” - Iubirea poate reface ordinea lumii

Laura Pintilie

Mai aproape de propria umanitate

Experiența vizionării spectacolului „Casa cu stihii”, pus în scenă la Teatrul Național „Vasile Alecsandri” din Iași, la sala Uzina cu Teatru, a fost una care m-a marcat profund. Rareori întâlnești o producție care să reușească să îmbine atât de visceral planul metafizic cu cel psihologic, lăsându-te la final cu o senzație de eliberare, dar și cu o infinitate de întrebări. Mi-a plăcut enorm modul în care textul Stelei Giurgeanu, sub bagheta regizorală a lui Florin Caracala, a reușit să transforme scena într-un laborator al condiției umane, unde durerea nu este doar expusă, ci analizată sub microscop.

Încă de la ridicarea cortinei, spectacolul stabilește o barieră fizică și simbolică tulburătoare între actori și public: un perete transparent de plastic. Această alegere de decor nu este doar  estetică, ci devine o extensie a temei centrale a izolării. „Casa” nu este reprezentată ca un spațiu fizic tradițional, cald și protector, ci ca un simbol pentru interioritatea personajelor, o cușcă transparentă în care emoțiile sunt captive, vizibile, dar separate de restul lumii printr-o peliculă rece. Publicul privește cum aceste ființe încearcă să-și gestioneze traumele și fricile într-un spațiu care pare să le sufoce în aceeași măsură în care le protejează. Acest perete subliniază ideea de izolare autoimpusă pe care o practicăm cu toții în momente de criză. Personajele trăiesc într-un spațiu în care încearcă să ignore stihiile — vântul care urlă la ferestre, ploaia care amenință să pătrundă prin tavan și frigul  de afară. Totuși, spectacolul ne arată că ignorarea acestor forțe în favoarea unei rațiuni reci, care dorește să domine cu orice preț, nu face decât să le transforme în catastrofe. În încercarea de a menține un control absolut asupra mediului lor, personajele devin de fapt prizonierele propriei neputințe de a simți, transformând casa dintr-un refugiu într-un spațiu al refulării emoționale.

Personajul Leo, interpretat de Dumitru Georgescu, este, fără îndoială, pilonul acestei rezistențe disperate în fața emoționalului. El afirmă cu o convingere aproape dureroasă, care ascunde o fragilitate imensă, că nu simte nimic și că niciunul dintre noi nu ar trebui să se lase controlat de sentimente. Argumentul său este unul de o logică neobișnuită: sentimentele noastre pot cauza catastrofe meteorologice. Există aici un paradox fascinant: în timp ce Leo susține că și-a anulat orice trăire pentru a păstra ordinea în micul lor univers, în afara acelei case viscolul este oribil, o forță a naturii scăpată de sub control, care pare să oglindească exact ceea ce el neagă. Nu cred că Leo nu simțea, ci doar că nu voia să simtă. El ignora sentimentele până la impresia că și le-a anulat, dar asta nu face decât să le crească intensitatea și să le determine să se elibereze în exterior, în natură. Piesa explorează astfel imposibilitatea izolării totale. Oricât de groase ar fi zidurile pe care le construim în jurul durerii noastre, lumea exterioară și adevărul interior vor găsi mereu o cale să ne inunde. Emoția refulată a lui Leo devine viscolul de afară, negația lui devine stihia care îi amenință pe toți, demonstrând că un sentiment ignorat nu dispare, ci se transformă într-o furtună care, în final, va dărâma acoperișul lumii lor închise.

Un detaliu simbolic de o importanță majoră este momentul în care sar siguranțele și casa rămâne în beznă. Leo, cel care se ocupă de reparații, trebuie să aducă lumina înapoi, dar de fiecare dată uită lumânarea, uită să o aprindă, uită pur și simplu de ea. Această uitare este un semn al stării sale: Leo a ajuns să uite de flacăra pe care fiecare o avem în noi, acea speranță care ne ajută să mergem mai departe. Flacăra lui era pe moarte, stinsă de propria indiferență. Și totuși, restul personajelor au refuzat să-l lase în întuneric, deși el așa plănuia. Îi spuneau mereu: „Mai aprinde-o o dată!”. Acest îndemn este cel care îi ține în viață. Este refuzul colectiv de a capitula. Chiar dacă lumina se stinge des, actul de a o reaprinde este cel care contează.

De asemenea, o întrebare obsesivă revine în discursul lui Leo: „Cine este Organizatorul?”.  El repetă această întrebare fără să-și dea seama că ar trebui să se întrebe „De ce suntem aici?”. Organizatorul nu este o entitate exterioară, ci este cel care ne conduce inevitabil către ceea ce simțim, către realitate. Leo vrea să salveze lumea prin logică, dar spectacolul ne spune că lumea are nevoie, înainte de orice, de speranță și de emoție. Organizatorul, salvatorul sau oricum am alege să numim această forță, este acea parte din noi care încă mai are capacitatea de a iubi, de a se mira și de a se bucura. Este ființa noastră cea mai pură: copilul interior. În spectacol, acest simbol este materializat prin apariția unei figuri într-o lumină albastră atunci când personajele erau consumate emoțional. Este un copil îmbrăcat în haine de adult, la fel ca Leo, o prezență care, la un moment dat, începe să deseneze spirale, încercând parcă să recupereze ordinea pierdută a lumii. Despre acest copil din el, Leo spune la final, în procesul său de vindecare, că poartă o mască ce i s-a lipit de față din cauza fricii și a tristeții abandonului. Este imaginea celui care a încetat să mai trăiască autentic, pentru că nu mai putea suporta durerea, dar care rămâne acolo, amintindu-ne că suntem oameni și, prin urmare, suntem dependenți de sufletul nostru și de celelalte din jur.

Spre deosebire de ceilalți, Katia, interpretată de Miruna Sticea, este singura care nu își neagă sentimentele. Ea le trăiește la o intensitate maximă, lăsându-se consumată de ele fără rezerve. Însă această onestitate brutală a trăirii vine cu un preț: suferința o mănâncă atât de mult pe interior, încât și pentru ea, la fel ca pentru restul personajelor, spirala ordinii dispare. Ceea ce mi-a plăcut în mod deosebit a fost misterul continuu care plutea în aer și, mai ales, paradoxul care nu dispărea niciodată, menținând o tensiune constantă. Personajele s-au spart între ele, s-au distrus reciproc, până când au ieșit din limitele normalului, părăsind acea perfecțiune a Spiralei lui Fibonacci. În matematică, artă și natură, această spirală este considerată „semnătura lui Dumnezeu”, simbolul ordinii perfecte și al creșterii armonioase.

În contextul spectacolului, Spirala lui Fibonacci este drumul pe care personajele ar fi trebuit să îl parcurgă dacă viața lor ar fi rămas intactă. Însă trauma le-a aruncat violent în afara acestei curbe. Tobi, interpretat de Constantin Pușcașu, i-a distrus pe Leo și pe Amelia, transformând iubirea în resentiment, ca apoi să se distrugă pe sine în propria-i derivă. Întâlnirea dintre Leo-copil și Amelia, mama lui, interpretată de Irina Răduțu Codreanu, a fost un alt moment de ruptură, o spargere a sufletelor care păreau deja ireparabile. Leo a distrus-o treptat pe Katia prin răceala și negarea sa, determinând-o să încerce, într-un gest disperat, să îl omoare. Este un lanț de durere după durere, o succesiune de impacturi care lasă în urmă doar fragmente de suflet risipite.

Și totuși, în ciuda acestei distrugeri, paradoxul rezidă în faptul că tot ei, între ei, au găsit calea de a se lipi înapoi la finalul spectacolului. Această refacere a întregului amintește de arta japoneză Kintsugi, arta de a repara porțelanul spart cu pastă de aur, evidențiind crăpăturile în loc de a le ascunde. Personajele aleg să-și schimbe modul de a trăi. În loc să ignore trecutul sau să-l ascundă, încep să spună ce simt și să recunoască adevărul pe care l-au trăit. Recunoașterea suferinței comune devine elementul care le lipește fragmentele de suflet. Nu mai sunt aceleași ființe de la început, sunt transformate, purtându-și rănile cu o acceptare nouă, înțelegând că o persoană care a fost dărâmată și s-a reconstruit poartă o frumusețe aparte. Această trecere de la negare la asumare este momentul în care casa începe, în sfârșit, să devină un cămin, chiar dacă unul marcat de tot ce s-a întâmplat.

În final, spectacolul ne oferă o perspectivă nouă asupra Spiralei lui Fibonacci. Dacă inițial o vedem ca pe o ordine matematică de neatins, până la sfârșit înțelegem că semnătura divină se găsește și în modul în care cioburile se așază după impact. „Casa cu stihii” ne învață că, deși afară poate să plouă cu foc sau să fie viscol, atâta timp cât acceptăm copilul din noi și nu lăsăm lumânarea să se stingă de tot, putem supraviețui. A fost un spectacol care m-a făcut să mă simt mai aproape de propria umanitate și pe care îl voi purta cu mine ca pe o lecție despre curajul de a simți.

Maria Dănilă

Puterea de a scoate masca și de a ierta

Piesa de teatru ,,Casa cu stihii”, în regia lui Florin Caracala, după textul Stelei Giurgeanu, jucată la Uzina cu Teatru – Teatrul Național Iași, a avut un impact profund asupra înțelegerii și acceptării propriilor greșeli, a dezumanizării ființei în favoarea ,,rațiunii" și a iubirii.

Primul ,,invitat" care intră în casa domnului Tobi, un fost psiholog, este Leo. El este un tânăr care crede că deține adevărul suprem pentru a salva întreaga omenire: rațiunea să înlocuiască complet sentimentele, creierul să dețină controlul total, dominând inima. Leo percepe emoțiile ca fiind un semn al slăbiciunii, care îi determină pe oameni să facă lucruri prostești și să devină sensibili la nevoile celorlalți. Însă, ce nu înțelege el este că rațiunea și sentimentele sunt dimensiuni care ar trebui să se completeze una pe cealaltă, nu ca una să diminueze rolul celeilalte. În personalitatea sa se observă această lipsă de empatie, ca și cum ar fi doar un trup, golit de ceea ce dă sens ființei, umanitatea.

Următorul personaj care intră în casă este Katia, o pictoriță cu totul specială. De la ea învățăm valoarea pe care o are iubirea adevărată. Când iubim pe cineva, iubim din toată puterea noastră, cu toate imperfecțiunile sale și, chiar dacă se confruntă cu propriile dificultăți și abateri interioare, în adâncul sufletului nostru sperăm că se va vindeca. Tot Katia sugerează că frica este cea care îi face pe oameni să fie violenți cu ceilalți, dar mai ales cu ei înșiși. Teama este inevitabilă, dar nu ar trebui să ne influențeze atât de mult, încât să ne facă să ne pierdem pe noi înșine, ci ar trebui să devină un factor motivant, care să ne facă să trecem peste provocări și care, în final, să ne ofere satisfacția propriei reușite.

Amelia este un personaj pragmatic, puternic, dar care simte nevoia de a controla și de a ordona tot ceea ce se întâmplă în jurul ei. Ea devine dovada vie a faptului că oamenii au puterea de a greși, de a-i răni pe ceilalți prin faptele sau prin vorbele lor, însă au și puterea de a-și asuma și de a-și îndrepta propriile greșeli, trecând, de fapt, printr-un proces de maturizare. În anumite situații, Amelia devine cea care îi îndrumă și îi încurajează pe ceilalți, ca o ipostază maternă care ne pune în minte gândul cel bun în momentele de nedumerire. Orice se poate repara, niciodată nu este prea târziu.

Tobi devine un fel de epicentru. Tot ceea ce se întâmplă cu celelalte personaje sunt de fapt consecințe ale acțiunilor lui, ca și cum ar lega relații de cauzalitate cu Leo, Katia și Amelia. El este ancorat într-un trecut încărcat de eșecuri profesionale, dezamăgiri personale și amintiri chinuitoare. Spirala lui Fibonacci, elementul de care Tobi se atașează obsesiv, devine un simbol al evoluției omului care face parte dintr-un plan superior, al armoniei dintre emoție și rațiune și al unei transformări lente, dar certe.

Astfel, ,,Casa cu stihii" devine o mărturisire a unor personaje complexe, care ascund în spatele măștii impuse de societate povești de viață tulburătoare. În ciuda faptului că aceștia sunt împovărați de suferințe, traume și nedreptăți care îi urmăresc și le afectează viața, ei reușesc să se adapteze, să își îndrepte propriile greșeli și, la rândul lor, într-o formă sau alta, să ierte.

Melania Huzum

Iubirea reface ordinea lumii

Spectacolul "Casa cu stihii", după textul Stelei Giurgeanu, în regia lui Florin Caracala, reprezintă mai mult decât o simplă piesă de teatru: este un îndemn spre filosofie și spre a ne descoperi pe noi înșine, întrucât "în viață niciun om nu știe cine este", așa cum ar spune bătrânul psiholog Tobi, unul dintre personajele principale.

Viața este asociată cu haosul, care este tot timpul prezent în casa de pe Strada Mangrovelor numărul 77. Odată ce lumina este restabilită, acel loc parcă reînvie, dezordinea dominând împrejurimile: cărți împrăștiate, grămezi de sticle de alcool, cearșafuri ce acoperă scaune și ceasul de pe culoar... Toată această dezordine portretizează, de fapt, sufletul omului ce are neliniști, îndoieli, dar în care nu se observă nici urmă de sentiment. Personajul Leo mărturisește că de 7 ani a declarat război împotriva emoțiilor, precum și faptul că el este persoana care a pornit revoluția rațiunii, învățându-i pe cei din jur că ființa umană "trebuie să își controleze emoțiile prin rațiune pentru a nu se reverbera în natură". Însă bătrânul psiholog Tobi îi sădește  îndoiala cu privire la acțiunile sale, prin următoarele cuvinte: "e greu să dezbraci un singur om de sentimente, d-apoi 13 milioane zilnic". Iar el cunoaște ceea ce spune, întrucât acesta este rolul meseriei sale (cel puțin din punctul lui de vedere).

În momentul când Katia, fosta iubită a lui Leo, ajunge în această casă și cei doi tineri se recunosc, e ca și cum două universuri complet diferite s-ar ciocni între ele. Ea e o artistă, gândește cu mintea unui copil, iar el e un om al testelor și cercetărilor, gândește precum o persoană matură. Leo crede că mintea ei e omorâtă de atâta sensibilitate și că e o cauză pierdută, ca și bătrânul Tobi, și decide că numai el poate salva lumea, alături de Amelia, ultimul personaj care apare în scenă și care continuă să spună că "se va ocupa de tot".

Și, totuși, cine i-a adunat pe toți în această casă de la marginea lumii? Cine a văzut în cei patru câte o idee, o speranță benefică pentru planul de resetare al omenirii? Căci despre asta pare să fie vorba la început: dorința de a forma o echipă ce va remodela lumea, cu tot cu elementele și ființele ei umane.

Oare nu cumva stihia ce apare mereu când un personaj rămâne singur este "organizatorul"? Nu poate fi ea cea care a trimis toate invitațiile unor persoane anume, care ajung să își redescopere conexiunea cu Leo? Atunci ne putem da seama că despre lumea lui a fost vorba în tot acest timp. Pe rând, toate personajele – psihologul, mama biologică, respectiv iubita, mărturisesc că l-au ucis sufletește pe Leo, fiecare în felul său. Astfel, pentru "a-l transforma înapoi" din robot în om, îl fac să vizualizeze propriul curs al vieții lui și să își schimbe unele decizii luate cu ani în urmă, el devenind astfel ceea ce voia să devină toți oamenii – luptători. Înțelege că are nevoie de iubire, de credință în ceva și că nu trebuie să știe totul. La urma urmei, nimeni nu a aflat cine este "organizatorul", însă cu toții au realizat de ce au fost chemați de către el în casa de pe Strada Mangrovelor numărul 77.

Astfel, cuvintele Katiei se adeveresc: cel puțin doi visători au salvat "lumea" (aici, visătorul este definit drept o persoană ce poate vedea stihia). Ea – prin speranța că se va mai picta șirul lui Fibonacci, semnătura lui Dumnezeu (lucru ce se adeverește, întrucât stihia ajunge să o deseneze pe sticlă). Bătrânul psiholog Tobi – prin toate încercările sale de a-și vindeca toți pacienții. Amelia – prin dorința de a-și recăpăta fiul după atâția ani în care nu a simțit că trăiește. Niciunul dintre ei nu a mai putut să o facă, de fapt, până când nu a fost sincer(ă) față de Leo și, înainte de toate, față de sine.

Diana Drugu

Lumina dinăuntru

Spectacolul "Casa cu stihii" din sala Uzina cu Teatru din data de 22 ianuarie a fost înveșmântat în metafore profunde, născut din simboluri și teme principale ale umanului, precum pierderea și căutarea sinelui, relația dintre sensibilitatea artistică și rațiune, moartea lăuntrică, echilibrul mental și emoțional.

Acest spectacol de o frumusețe inefabilă a fost construit de către talentații actori Constantin Pușcașu, Dumitru Georgescu, Miruna Sticea, Irina Răduțu-Codreanu și Toma Ghilaș, având ca fundament textul Stelei Giurgeanu.

Cele patru personaje din casă sunt, de fapt, ipostaze umane, Leo fiind ghidat de rațiune pură, Katia fiind sensibilitatea artistică, Amelia – un echilibru dintre cele două, o ființă rațională și totuși nelipsită de umanitate, iar Tobi portretizând natura atentă a observatorului, cel ce le scrie povestea celorlalți sau chiar o dovadă că bariera dintre cele două este ușor de străbătut, mai ales prin ceața abuzului de alcool ce îl țintuiește într-o stare lipsită de luciditate.

Modul în care sufletul lui Leo care fusese "ucis", înstrăinat de el cu ajutorul psihologului, stă și privește personajele doar când acestea sunt singure, din partea stângă a sălii, pare o chemare spirituală, o conexiune metafizică ce se formează între aceștia, ceea ce le oferă speranță. De asemenea, sufletul de copil privește personajele feminine în momente intime, în care nu se așteaptă să fie privite, ascultate, înțelese, parcă imitând rolul lui Tobi de psiholog, observând comportamentele și trăirile, reacțiile acestora, însă acționând în antiteză cu acesta, încurajând trăirea emoțiilor și nu reprimarea lor, uciderea umanității.

Un detaliu subtil legat de decor a fost faptul că unul dintre cele trei becuri ale corpului de iluminat din bucătărie nu funcționa, mai exact cel din direcția sufrageriei, a camerei în care se aflau personajele în majoritatea timpului, sugerând faptul că lumina era absorbită de aceștia, mai ales de Leo, ca și cum sufletele lor zbuciumate încercau să se apere de întunericul profund în care casa este cufundată de mai multe ori. Poate de aceea, la începutul piesei, Leo încercase să coboare în pivniță fără lumânare, fiind avertizat de Tobi să ia cu el o lumânare, deoarece lumina necesară lui sălășluia înăuntrul său, precum și sufletul lui, umanitatea, sensibilitatea, care trebuiau "trezite".

Ștefan Ciobanu

Sensul din mijlocul stihiilor

Spectacolul „Casa cu stihii” începe cu Tobi, singur în casa de pe strada Magrovelor 77. Aceasta nu e doar un cadru fizic, ci un teren mlăștinos, un capăt al lumii, cu rădăcini adânci, pierdute, interconectate, ca viețile personajelor care, în final, se unesc prin iubire. El este consumat de alcool, pierdut în gândurile lui. Camera, o extensie a sufletului lui, e plină de haos, cărți sunt împrăștiate pe jos, iar mobila este acoperită cu cearșafuri albe. Tobi este un om care a ridicat ziduri în jurul lui, care și-a ascuns rănile sub gesturi repetitive, în paharul de alcool, sub reflexele omului care nu mai crede că poate conta pe nimic.

Leo intră și, fără să fie invaziv, începe să interacționeze cu Tobi. Vorbește despre revoluția rațională, despre cum a declarat război împotriva emoțiilor, fiind un fel de utilitarist, separând frumosul de funcțional și rațiunea de sentiment. Este interesant cum el, la fel ca Tobi, e tot o carcasă. Face mult zgomot cu ideile lui, dar îi lipsește elementul viu, fiind pierdut într-un ideal. Și totuși, acțiunea lor împreună, chiar dacă este tensionată, începe să stabilească o ordine.

Apoi intră Katia, fosta iubită a lui Leo, femeia pe care el a abandonat-o. Există doar tensiunea acumulată de ani și trecutul lor nerezolvat. Ea vorbește despre spirala lui Fibonacci, despre ordinea care a fost pierdută. La început, prezența ei afectează tot spațiul. Ea e artistă, vede lumea în culori pe care Leo nu le mai poate simți. Ea aduce haosul emoțional direct în ordine și invers, prin simpla ei prezență. Fiecare pas pe care îl face, fiecare mișcare în camera plină de umbre, readuce o parte din ceea ce fusese pierdut.

Intrarea Ameliei schimbă dinamica din nou. Ea pare plină de viață, dar fiecare gest este un mod de a păstra controlul, de a nu se pierde în haosul celorlalți. Ea vrea să organizeze, să aducă lumină în întuneric, dar, de fapt, asta este tot o mască. Toți poartă măști, iar spectacolul devine un ritual al îndepărtării lor. Pe măsură ce interacționează, fiecare își dezvăluie vulnerabilitatea.

Copilul apare încă de la început, dar e mut. Stă ascuns, privindu-i pe cei din casa de pe Magrovelor, un copil abandonat de mama care organizează totul, versiunea din trecut a lui Leo, care încă nu s-a întâlnit cu Tobi. El desenează spirale Fibonacci pe perete, această semnătură a lui Dumnezeu, simbol al perfecțiunii, care vine dintr-o viață care, chiar dacă nu este fericită, este vie și sinceră. Nu interacționează direct decât când stă la masă cu Amelia, dar nici atunci nu răspunde, rămânând același copil abandonat al nimănui, o umbră a tuturor. Prezența lui se simte ca un fir nevăzut care leagă toate personajele. E martorul, dar și simbolul ordinii imperfecte ce poate fi restabilită.

Pe măsură ce acțiunea progresează, Tobi devine catalizatorul. Prin interacțiunea cu Amelia și Katia, prin confruntarea cu Leo, începe să dea jos măștile. Băutura și gesturile repetitive nu mai sunt suficiente. El trebuie să recunoască adevărul, să accepte trecutul și să-și asume rolul său de psiholog în reconectarea celorlalți. Tobi, în sfârșit, face pasul de a-l „readuce” la viață, de a-l conecta din nou cu realitatea și cu iubirea.

Apogeul spectacolului stă în realizarea că iubirea și adevărul, recunoașterea propriilor răni și renunțarea la iluzii sunt singurele care pot restabili ordinea. Nu e o armonie perfectă, nu e vindecarea totală, ci un echilibru palpabil. Leo, Katia, Amelia și Tobi, fiecare cu trecutul lor, încep să se recunoască unii pe alții și să se recunoască pe ei înșiși. Iubirea, în sensul acesta, e ordinea care leagă fragmentele haotice și le face să funcționeze împreună, ca într-o spirală care se reînnoiește constant. Finalul nu e fericit, dar e adevărat. Copilul e readus în viața lui Leo, măștile sunt în mare parte date jos, iar Tobi, deși nu salvează perfect, creează o cale pentru reconectarea tuturor. Spațiul, odată haotic, ajunge să aibă un sens, o ordine, iar iubirea, chiar și fragmentară, readuce sens în mijlocul stihiilor.

Alexandra Timofte

Ce rămâne din om atunci când sentimentele i-au fost anihilate?

La începutul piesei "Casa cu stihii" răspunsul personajului Leo ar fi unul care îngheață sângele în vene. Oamenii lipsiți de afecțiune sunt puternici, luptători. Acesta privește emoția ca fiind adversara directă a rațiunii. Disperat, el vrea să afle cine este organizatorul, cel care l-a chemat să ajute omenirea. Ajuns undeva la capătul lumii, la adresa strada Mangrovelor numărul 77, el întâlnește pe parcurs trei persoane, fiecare trezindu-i sentimente profunde.

Stihiile, dezastrele lumii se află în afara pereților casei situate parcă la intrarea în Infern. Afară este ger, plouă cu apă și cu foc, iar pământul se despică, înghițind mii de vieți. Precum sufletele personajelor, mobila este împrăștiată și acoperită de cearșafuri albe, fiind descoperită pe parcursul piesei. Cu fiecare minut, masca, arhetipul de care se folosesc personajele, se fracturează, publicul fiind confuz și curios. Figura misterioasă a unui băiat apare pe geam, în fața bătrânului alcoolic, a artistei și a Ameliei, înconjurat de o lumină rece ce intră în contrast cu scena mesei, caracterizată de lumini roșii-portocalii, decorul devenind parcă înecat în flăcări.

Dintre cei adunați în casa năpădită de uitare, trei încă își amintesc lumea așa cum era și privesc viitorul prin lentilele trecutului șters. Atunci când nimeni nu pare să își amintească esența existenței sale, este ușor să cazi în disperare. Cu cât oamenii devin mai obsedați cu a fi invincibili, de neatins, cu atât se pierde frumusețea și forța izvorâte din sentiment, din suflet. Leo, pacienții psihologului și milioanele de persoane care învață de la aceștia pierd astfel chiar contactul cu divinul, partea de ființă care definește natura umană. Spirala lui Fibonacci dispare din artă, din natură, iar conurile de brad devin netede, varza, conopida, toate plantele își pierd atingerea dumnezeiască. În momentul în care sentimentul și credința devin un păcat, însăși lumea se descompune, deoarece nu mai există nimic care să ne reunească.

Afecțiunea și altruismul sunt motivul pentru care Leo îi crede pe ceilalți slabi. Emoțiile în exces par să îl facă pe om alcoolic și pe fata îndrăgostită să îl primească înapoi în brațele sale pe bărbatul care i-a smuls inima din piept și i-a distrus-o cu propria mână. O fac pe mamă să își amintească de fiul său. Deși pare că Leo s-a lepădat de sentimente, unul singur îl urmărește pe tot parcursul piesei: frica. Katia spune celui care ascultă că oamenii sunt cruzi pentru că le este frică. Lui Leo îi este frică de abandon, de eșec, de durere. El nu s-a dezbrăcat de emoții, ci s-a învelit într-o armură împletită din frică de nepătruns. Aceasta este o mască, sentiment pictat pe față, care trebuie înlăturată pentru a dezvălui identitatea și firea copilului de nouă ani care a încetat să mai iubească.

Piesa începe cu o întrebare inutilă: „Cine este organizatorul?". Răspunsul acestei întrebări este unul neimportant, dar care ghidează întreaga acțiune. Spectatorul este invitat să parcurgă același drum întortocheat ca personajele din scenă, fiind însă mereu separat de acestea prin pereții de sticlă care îi constrâng și îi protejează pe cei patru oameni, întâlniți nu printr-un accident, ci cel mult un „incident". Pe alocuri umoristică, dar cu o încărcătură emoțională ce lasă privitorul dezorientat, piesa „Casa cu stihii" ilustrează chiar lumea contemporană în care măștile au devenit o necesitate, iar autenticitatea sentimentală este privită ca o slăbiciune. Este o dovadă a sufletului uman, a Șirului lui Fibonacci, întruchipare a sufletului, adevărului și ordinii divine, care încă nu a dispărut și care trebuie păstrat.

Adrian Florescu

Fragilitate, haos și abandon

Spectacolul „Casa cu stihii” se remarcă prin ingeniozitatea cu care este indusă starea de bizar resimțită pe parcursul piesei. Religia, știința, viciul și familia fac parte din temele abordate, conturând o imagine marcată de o instabilitate aparte, mai ales în ceea ce privește relațiile dintre personaje.

Firul narativ, la rândul său, impresionează prin răsturnări de situație și decizii aparent anoste, care, împletite cu componenta artistică, dau naștere unei opere inedite. Totodată, motivul psihiatric dezvăluit în final, ce individualizează fiecare personaj prin marca distinctă a organizatorului, reușește să dizolve repulsia inițială față de acestea, comportamentul lor dovedindu-se a fi construit pe traume profunde.

Scenografia joacă un rol esențial în susținerea acestei stări de instabilitate. Cărțile împrăștiate pe podea sugerează o rațiune prăbușită, lipsită de ordine și de coerență, în timp ce sticlele de băutură devin simboluri ale haosului și ale abandonului. Penele de curent, recurente pe parcursul spectacolului, accentuează fragilitatea universului scenic și imposibilitatea menținerii unui echilibru constant. Nu întâmplător, spectacolul se încheie printr-o pană de curent, acest gest scenic funcționând ca o confirmare finală a fragilității psihicului uman.

Daria Dobre

Există întotdeauna o șansă de a simți din nou

Casa cu stihii nu este doar un spectacol, ci o experiență care te obligă să te privești pe tine însuți. Am avut ocazia să merg la acest spectacol fără a ști exact ce mă așteaptă, însă am ieșit cu sentimentul că am asistat la o radiografie a sufletului uman: a fricii de a simți, a vinovăției, a pierderii copilului interior și a speranței că el poate fi, totuși, salvat.

Unul dintre personajele-cheie este Tobi, bătrânul bețiv care, în trecut, a fost psiholog. Prin hipnoză, el a scos sentimentele din oameni și i-a forțat să gândească exclusiv rațional, eliminând orice formă de emoție. Deși a distrus suflete, Tobi nu și-a pierdut propriul suflet. Din această contradicție apar alcoolismul său și vinovăția care îl macină. El este omul care a înțeles prea târziu ce a făcut. Cel mai grav act al său este intervenția asupra lui Leo, pe care l-a transformat într-o ființă ce nu mai simte, obligând copilul interior să poarte o mască și să se ascundă.

Katia, femeia care pictează și simte totul cu o intensitate aproape dureroasă, este opusul lui Leo. Fostă iubită a acestuia, Katia trăiește prin emoție și artă. Pictează obsesiv, ca și cum fiecare culoare ar fi o formă de supraviețuire. Leo o disprețuiește pentru această sensibilitate, o consideră nebună pentru faptul că simte. Cu toate acestea, Katia îl iubește profund și își dorește cu disperare să îl ajute să redevină omul care a fost cândva, să se reconecteze cu sine.

Un personaj misterios este Amelia, mama lui Leo. La început, pare o femeie rece, aproape malefică, cu un spirit dur, care vrea să demonstreze că poate controla totul. Treptat însă, se dezvăluie adevărul: Amelia este o femeie distrusă pe interior. La nașterea lui Leo i s-a spus că fiul ei a murit, când, de fapt, acesta trăia. Adevărul îl află abia mai târziu, când îl vede pe stradă și simte o legătură inexplicabilă, iar Leo simte același lucru. Răutatea ei aparentă ascunde, de fapt, o rană adâncă și dorința de a-și salva copilul – nu doar pe Leo adultul, ci copilul din el.

Leo, protagonistul, deși nu știm acest lucru decât spre final, este imaginea omului care trăiește doar prin rațiune. Extrem de apreciat pentru gândirea sa logică, devine popular, admirat, dar complet gol pe interior. Nu simte nimic și, fără să își dea seama, îi rănește pe toți cei din jur. Este agitat, neliniștit, obsedat de adevăr, de soluții și de ideea de a descoperi cine este „organizatorul”.

Întrebarea „cine este organizatorul?” planează asupra tuturor personajelor, dar creează și spectatorilor o curiozitate aparte, dar adevărata întrebare nu este cine, ci de ce ești acolo. Interpretarea mea este că organizatorul nu este unul din cei patru, ci copilul interior al lui Leo. Acesta apare pe tot parcursul spectacolului în spatele unui perete de sticlă. Deși Katia și Tobi cred că este închis într-un vechi cufăr de lemn – echivalentul unui sicriu – copilul nu este mort. Este doar ascuns, separat de lume prin acel perete de sticlă, la fel ca vitrina pe care o vede Leo în starea de hipnoză.

Procesul de hipnoză de la final este momentul culminant al spectacolului. Deși extrem de dificil, pentru că presupune rescrierea completă a modului de a gândi, procesul este un succes. Pe fețele tuturor apare speranța. Copilul interior desenează pe perete spirala lui Fibonacci, considerată semnătura lui Dumnezeu. Este un simbol al credinței, al ordinii divine și al faptului că sufletul poate fi salvat doar prin emoție, credință și acceptare.

Un detaliu extrem de interesant este reacția lui Tobi și a Katiei atunci când se vorbește despre broccoli și conopidă. Cei doi devin agitați, speriați, aproape disperați când aud de conopidă, dar nu au aceeași reacție la broccoli. Deși cele două legume sunt identice ca structură, una este verde, colorată, iar cealaltă albă. Broccoli simbolizează omul cu suflet, care simte, în timp ce conopida reprezintă omul care gândește doar rațional: gol, lipsit de culoare, un mort cu trup viu și minte funcțională robotizată.

De fiecare dată când se lua lumina, se aprindea o lumânare. Aceasta devine simbolul speranței, al credinței și al ideii că există întotdeauna o șansă de a simți din nou, chiar și după cea mai lungă întunecare.

În final, Casa cu stihii este un spectacol care te obligă să reflectezi la frumusețea vieții, la credință, la artă, la dorință, la introspecție și la acceptarea greșelilor și a greutăților. Este o lecție despre curajul de a simți, despre salvarea copilului interior și despre faptul că, oricât de adânc ar fi ascuns sufletul, el nu este niciodată cu adevărat pierdut.

Bianca Hrib

Despre revenirea la suflet

„Casa cu stihii” e o piesă de teatru cum mai rar am văzut. Patru oameni, care aparent nu au nicio legătură unii cu alții, dar care s-au mai întâlnit în alte perioade ale vieții — perioade care par a fi chiar vieți anterioare, din perspectiva personajelor — sunt aduși la Mangrovelor 77, un loc la marginea pământului, unde „plouă întruna de trei zile”, de către un organizator necunoscut, cu un scop necunoscut.

Începem cu Tobi, un bătrân bețiv, care la un moment dat fusese psiholog. E hazliu, face glume, are momente de nebunie în care spune niște lucruri aparent fără sens, dar totodată e foarte lucid. Așa cum spune Amelia, un alt personaj, „oamenii bețivi beau cu un motiv”, Tobi bea pentru a fugi de trecutul lui, de eșecurile din trecut. El, în perioada lui de glorie în carieră, folosea o metodă specială pentru a trata oamenii – metoda Rațiunii.

În urmă cu 33 de ani, el a pus în practică această metodă și cu Amelia, care pe atunci avea șaptesprezece ani și tocmai născuse un „copil mort”. Și ea fuge, dar nu de trecut, ci de ea însăși, alegând să se deghizeze în altcineva. Pragmatică, vrea să aibă mereu controlul, întrucât acest control i-a lipsit în tinerețe.

Copilul mort nu e mort. Sau este, dar nu cum s-ar crede. Amelia născuse, da, dar copilul era viu. Copilul era Leo și i-a fost luat imediat după naștere, Amelia fiind mințită doar, cum că fătul era mort.

În schimb, Leo a fost dat unei familii bogate, care l-a iubit și i-a vrut doar binele. El, la nouă ani, a văzut-o întâmplător pe Amelia, dar ea e sigură că s-au recunoscut unul pe celălalt ca fiind mamă și fiu. Apoi, Leo fusese diagnosticat cu depresie severă, și Tobi a fost nevoit să îl trateze folosind metoda lui.

Spectacolul abordează lupta dintre rațiune și speranță, nădejde. În timp ce Leo e vehement în convingerea lui că rațiunea și încrederea doar în sine sunt soluția pentru a salva omenirea, toate semnele duc către ideea că trebuie să avem nădejde și în cei apropiați, pentru că numai împreună putem reuși, chiar dacă nu ne înțelegem între noi. Chiar personajele – Tobi, Katia și Amelia – au încredere și se ajută reciproc, deși într-un mod nonconformist, și reușesc să atingă un scop comun, acela de a-l vindeca pe Leo.

Lupta dintre rațiune, sau adevăr absolut, și emoție este prezentată într-un mod mai evident. Tobi, aplicând metoda lui pe atât de mulți oameni și „luându-le” umanul, le-a luat implicit și credința în Dumnezeu, un Dumnezeu care acum se pare că e mort, și că a luat cu el și ordinea lumii. Leo pomenește de această ordine universală și despre teoria lui cum că singura metodă prin care o putem atinge este printr-o lipsă de sentimente, o lipsă de suflet. Și, totuși, această ordine de cine a fost impusă și menținută, dacă nu de Dumnezeu? Dumnezeu care pare a se ascunde în ladă. 

Lada goală cu care vorbesc și Tobi, și Katia pare a juca un rol de coșciug. Katia spune că se prefac „că e cineva acolo, dar nu mai e nimeni. Un sicriu gol, la care ne-am tot închinat. N-a fost niciodată nimeni acolo, dar noi ne-am încăpățânat să credem asta. Iar acum, oamenii dezamăgiți au pierdut și ultima speranță. Lada e goală.” La ceva timp după asta, Tobi relatează evenimentul care l-a aduc acolo, în acel stadiu: își dăduse seama că lumea se schimba în jurul lui, își dăduse seama că el îl ucisese pe Dumnezeu.

Toți au măștile lor, dar în timp ce Tobi, Katia și Amelia au ales să poarte aceste măști, Leo a fost forțat să o poarte, chiar dacă el a luat-o ca pe o „eliberare” de emoții. Și totuși acea ultimă speranță a Katiei nu e pierdută, ci poate ascunsă în Amelia. Prin faptul că i-a adus împreună pe doctor, Tobi, și pacient, Leo, ea a tot sperat la posibilitatea de a-l vindeca pe cel din urmă, de a-i lua masca și a-i da foc.

Singurul personaj care nu vorbește și este, poate, cel mai important, este copilul, care apare periodic, uneori în afara casei, alteori în pragul ușii, fiind observat doar de Amelia. Acest copil preia rolul de Dumnezeu și desenează spirala lui Fibonacci pe un perete. Un detaliu important este faptul că se spune, și în piesă dar și în realitate, că această spirală este un fel de semnătură a lui Dumnezeu. Alt detaliu este locul unde stă copilul în timp ce desenează spiralele – pe lada goală, unde, aparent, Dumnezeu n-a fost niciodată, chiar dacă noi ne-am tot închinat la ea.

Amelia, cu tot pragmatismul și severitatea în relație cu ceilalți, tratează acest copil-nălucă de parcă ar fi al ei. E vizibil grijulie, întreabă dacă vrea ceai sau biscuiți, se comportă ca o mamă. Și îi vorbește, îi vorbește cu speranță, că a făcut bine că a chemat-o.

Copilul apare și la final, când Tobi îl ajută pe Leo să scape de mască. Stă în spatele lui Leo, ca și cum ar fi același om – ei doi sunt și îmbrăcați la fel, în negru. Copilul, cea mai sentimentalistă ființă din întreg spectacolul, este cel mai absent. Apare în momente-cheie, când se trezește umanul din oameni, când își dau jos măștile, apoi dispare, când măștile se pun la loc.

Dar la final, el rămâne. Leo a fost eliberat din stadiul de „robot” în care a fost adus de Tobi acum mult timp, s-a reunit creierul cu inima. Sau doar s-a repornit inima. Este posibil ca acest copil să joace și rolul speranței, însă cred că se poate spune că Dumnezeu și speranța/nădejdea sunt concepte asemănătoare și că se reunesc în multe lucruri.

Stihiile din această casă sunt de mai multe feluri. Avem „toate stihiile lumii”, cum spune Amelia despre stadiul planetei, dar avem și stihiile trecutului fiecăruia dintre cei patru. Și e uman să avem stihii, căci ele înseamnă că am greșit, și e uman să facem greșeli, și e uman să cerem iertare, și tocmai acest uman, acest imperfect, este cel care ne aduce aproape de Dumnezeu, de perfect.

„Casa cu stihii” nu este doar despre revenirea la suflet, ci și despre acceptarea acestui suflet. Este despre importanța speranței într-o lume prea obosită pentru a mai spera și este despre cum lumea nu poate deveni mai bună decât dacă încercăm, dacă mai avem credința că se poate.

Sofia Butnariu

Pentru că am încetat să credem

,,Casa cu stihii” este un spectacol profund, care vorbește despre traume, emoții, sensul vieții și relația omului cu Dumnezeu. Acțiunea se petrece într-o casă misterioasă și lipsită de orice urmă de viață, unde mai multe personaje se întâlnesc fără să știe exact cine le-a chemat. Pe parcurs devine clar că nu locul este important, ci ce se întâmplă înăuntrul fiecăruia dintre ei.

Personajele, Tobi, alcoolicul, Leo, bărbatul lipsit de emoții, Amelia, mama autoritară și Katia, fosta iubită a lui Leo, par prinse într-un mecanism al destinului pe care nu îl pot controla. Fiecare poartă o rană adâncă, iar întâlnirea lor nu este întâmplătoare, ci simbolizează nevoia omului de a se înțelege pe sine. Trauma lui Leo, abandonat la naștere și vindecat forțat de orice urmă de emoții, este poate cea mai puternică temă a spectacolului. Lipsa sentimentelor îl transformă într-un om de succes, dar golit de umanitate, care nu vede omul ca pe un egal, ci o unealtă.

Secvența care m-a tulburat cel mai tare este cea în care Leo este dispus să îi arunce afară la o moarte sigură pe Katia și Tobi, deoarece nu îi consideră demni de misiunea pe care o avea el, aceea de a salva lumea, dar cum ar putea lui să îi pese de soarta omenirii dacă nu îi pasă de viața unui om?

Pe parcursul piesei își face apariția în repetate rânduri un băiețel care nu spune nimic și doar privește; momentul în care mi-am dat seama cine este acesta a fost când Leo stătea pe scaun încercând să își recapete umanitatea în timpul hipnozei, iar copilul stătea în spatele său ținându-l de umeri, oglindind băiatul ce a fost cândva și care încă se afla în interiorul său.

Totul începe într-un cadru străin, plin de praf și cu mobilă acoperită, o casă-fantomă; deși la început toți se simt înstrăinați de această locuință, ei cunosc detalii privind așezarea anumitor obiecte în dulapuri și frigider, lucruri pe care doar un om ce locuia cândva acolo le-ar fi știut. Pe măsură ce descoperim informații despre personaje, despre trecutul lor și legăturile pe care le poartă fără să își dea seama, casa devine din nou un cămin primitor.

Un element simbolic este cufărul; personajele vorbesc cu el, îl deschid și par să caute ceva înăuntru. Pentru mine, cufărul este prezența lui Dumnezeu în viețile noastre; în piesă se spune în repetate rânduri că este gol și că este vina noastră pentru că am încetat să credem.

Pe tot parcursul piesei auzim întrebarea ,,cine este organizatorul?”, dar la final aflăm că nu contează cine i-a chemat, ci de ce sunt acolo, poate că așa este și cu viețile noastre, nu contează cine ne-a făcut să existăm, ci ce decidem să facem cu timpul care ne-a fost alocat. ,,Casa cu stihii” a fost o experiență intensă, care m-a făcut să îmi pun nenumărate întrebări, atât în timpul spectacolului, dar și după ce s-a încheiat, ceea ce rezumă impactul pe care această piesă de teatru îl are asupra spectatorului.

Sofia Donici

Spiritul trecutului

Spectacolul “Casa cu stihii” a trezit deosebite sentimente și întrebări legate de viață pe parcursul vizionării. Personajele ascund câte o trăire profundă și dezvăluie în mod discret adevărul legat de scopul pentru care ajung în casa străină.

Un detaliu important ce apare în momente de pauză semnificativă a acțiunii este băiatul care nu spune absolut nimic și care trece ca un spirit în jurul personajelor. Din propriii ochi, acesta este spiritul trecutului lui Leo ce îl bântuie constant, fiind îmbrăcat în același costum ca și acesta, un “mini Leo”. Fiecare dintre personaje are o traumă, construind un caleidoscop colorat. Katia este distrusă din pricina lui Leo după despărțirea lor, renunțând la artă, dar niciodată la el. Ea nu este niciodată înțeleasă, fiind considerată ieșită din minți, în spectacol fiind total confuză și neajutorată. Tobi este, de asemenea, un om neînțeles care mereu bea, găsindu-și o scăpare în alcool și care trăiește în constant regret. Leo este puțin diferit, având un scop de a schimba lumea și oamenii din punct de vedere rațional cu multă ambiție și energie.

Spectacolul a fost plin de suspans și multă confuzie, cu personaje ce au scopuri și gândiri diferite, afectate totodată de trecut: abandon, iubire neîndeplinită și eșec. Din perspectiva mea, piesa încurajează o analiză psihologică profundă, ce ne poate elibera creativitatea și gândirea prin forța trăirii, un motiv pentru care arta este esențială pentru om.

Casiana David

Copilul interior e amprenta lui Dumnezeu

Spectacolul ,,Casa cu stihii” ne poartă într-o lume marcată de temerile propriilor eșecuri, iar personajele se îndoiesc mereu de cine sunt, izolându-se singure în propria lor pustietate. Această casă cu stihii este un loc neobișnuit, aflat într-o pădure de la capătul lumii, un spațiu de graniță între realitate și nebunie, între cele două lumi ce lasă locul unui nou început. Aici, personajele adunate de Organizator se confruntă cu propriii demoni, folosind alcoolul ori rațiunea pentru a adormi vocile interioare și pentru a menține, în mod artificial, puterea creierului.

În centrul acestei piese este Leo, un bărbat care, timp de 14 ani, a dus un război necruțător împotriva propriilor emoții. În ipostaza de salvator al omenirii, el pornește o revoluție a rațiunii.  Leo a învățat că emoțiile sunt „viciile inimii care omoară rațiunea”, iar  pentru el, bunătatea e o minciună. Totuși, convingerea sa de neclintit este doar rezultatul traumei și fricii. Abandonat în copilărie, Leo a fost „reconstruit” de un psiholog care i-a aplicat hipnoza, un instrument menit să îi vindece creierul, dar să îi ucidă inima și sufletul.

Singura care a încercat să îi ofere o altă cale a fost Katia, artista care picta viață atunci când ea și Leo încă se iubeau. Spirala lui Fibonacci este unul dintre elementele-cheie ale vieții tuturor personajelor, fiind pretutindeni: în ordinea naturii, în formele complexe ale unei conopide (păstrate în caserolele Ameliei) și în însăși „amprenta lui Dumnezeu”. Spirala reprezentă legătura invizibilă dintre toate elementele lumii, o dovadă că viața are un sens geometric și divin, fiind desenată de copilul Leo. Această ipostază creează la început confuzie, dar pe măsură ce descoperim legăturile dintre personaje și poveștile lor, ne dăm seama că organizatorul este copilul interior al lui Leo. Revenind la informația despre locul unde se află această casă, mă gândesc că totul se întâmplă în interiorul conștiinței lui Leo, un loc în care găsirea liniștii poate fi atinsă doar prin împăcarea cu trecutul și fantomele lui, la adăpost de banalitatea lumii exterioare sau a gândurilor negre, ambele putând fi simbolizate de ploaie. Astfel Spirala care a fost distrusă cândva în Leo continuă și aduce speranță, deși credea că „Dumnezeu nu mai există pentru că noi l-am ucis”. Această pierdere a sacrului l-a transformat într-un individ care vede lumea ca pe un carnaval fals, unde în spatele măștii fiecărui om puternic și rece se ascunde, de fapt, un copil abandonat care plânge și are nevoie de iubire.

Spectacolul se încheie cu o lecție dureroasă, dar eliberatoare, că nimic nu este ireversibil când este vorba de suflet. Deși psihologul din fiecare dintre noi încercă să ne transforme în mașinării perfecte și raționale, întâlnirea cu un copil pe plajă care desenează spirala în nisip sau conurile de brad ori conopida sunt ceea ce contează cu adevărat și ne reamintesc că unele lucruri trebuie doar simțite, nu înțelese, precum această piesă, care nu poate fi înțeleasă pe deplin decât cu inima.

Maria Cot

Un joc straniu al echilibrului

Universala spirală Fibonacci unește totul: ordinea și ruptura, liniștea și haosul, începutul și continuarea. E o formă a universului, fără un sfârșit definit, care nu promite perfecțiune, ci mers înainte, o geometrie a devenirii. Și, poate, tocmai de aceea îi cuprinde și pe cei patru oameni care par străini, dar care se recunosc fără să știe de unde. Ca și cum s-ar fi întâlnit cândva într-o altă viață, într-un alt timp, într-un alt colț de univers.

În „Casa cu stihii”, spațiul nu este doar decor, ci o stare. O atmosferă apăsătoare care te obligă să-ți auzi gândurile până la capăt. Și inevitabil ajungi să te întrebi, odată cu personajele: cine este organizatorul? Cine a decis că exact aici trebuie să se întâlnească? Poate că Organizatorul e doar pretextul, pentru că întâlnirea lor nu e despre cine îi cheamă, ci despre ce se trezește în ei când sunt puși față în față cu propriile stihii. Și, pe măsură ce relațiile se dezvoltă, devine clar că nu se luptă unii cu alții, ci fiecare cu ceea ce a ascuns prea mult timp.

Spectacolul funcționează ca un joc straniu al echilibrului: te ține între confuzie și emoție, între tensiune și ironie, între râs și nodul din gât. La fel ca viața, care nu ne lasă niciodată să rămânem într-o singură stare, într-o pace perpetuă. Astfel, nu există armonie permanentă. Există doar încercarea de a o reconstrui, de fiecare dată când se rupe și există momente în care singurul lucru care te ține întreg nu e explicația, ci credința. Credința, atât in Dumnezeu, în natură sau în tine însuți, că haosul nu e finalul. Credința că, dincolo de stihii, omul poate rămâne om.

Iar spirala nu e un semn că totul va fi bine. E un semn că totul continuă. Că, în ciuda fricii, a trecutului și a întrebărilor fără răspuns, există mereu un pas următor.

Eliza Prodan

O casă plină de ecouri tulburătoare

Există spații care nu adăpostesc oameni, ci adevărul. Casa cu stihii nu este o simplă casă, ci un loc al confruntării, un ultim refugiu după sfârșitul lumii, unde pereții nu mai apără, ci dezvăluie. Aici stihiile nu sunt vântul, focul sau apa, ci vinovăția, memoria, iubirea pierdută și sufletul luat de rațiune. Chiar de la început, casa este numită ,,a diavolului”, nu pentru că ar fi dominată de rău, ci pentru că este locul unde omul rămâne singur cu ceea ce a refuzat toată viața să privească. Este un spațiu închis, unde umanitatea nu a murit prin catastrofă, ci prin alegeri. Peretele de sticlă dintre scenă și public devine o graniță dureroasă între viață și moarte, între trecut și prezent, între ceea ce a fost și ceea ce nu mai poate fi reparat.

Tobi a fost terapeut, este omul care a crezut că poate salva lumea omorând sufletul. Terapia lui extremă, în care emoția era eliminată pentru ca mintea să funcționeze perfect, a produs oameni vindecați, dar goi. Când nu bea, el aude voci pentru că adevărul nu poate fi anesteziat la nesfârșit. Lumânarea care pare să fie a lui este ultima lui legătură cu umanul. Când flacăra se stinge, nu mai rămâne nimic de salvat.

În centrul spectacolului se află conopida, un obiect aparent banal, dar încărcat simbolic. Ea devine esența vieții, adevărul pur, structura originară a existenței. În spirala ei, se citește spirala lui Fibonacci, considerată cândva semnătura divinității. De aceea, cine privește prea mult spirala se pierde, adevărul absolut este insuportabil fără suflet.

Copilul care apare prima dată dincolo de sticlă, tăcut şi luminos, atunci când se vorbește despre conopidă, este stihia cea mai dureroasă. El este copilul pierdut, copilul ales, copilul abandonat, copilul interior al tuturor personajelor. Prezența lui nu judecă, nu acuză, ci doar există. Este ca o dovadă a ceea ce ar fi putut fi. Lumina portocalie care îl însoțește trimite la origine, la uter, la începutul vieţii într-o lume care a uitat să mai nască orice fel de speranță.

Relațiile dintre personaje nu sunt simple legături umane, ci noduri de vină și tăcere. Leo, copil abandonat, devine adult violent și autoritar. Amelia, mama, poartă vina pierderii. Katia este singura care o iubește fără condiții, este obligată să aleagă dintre iubire și copil. Alegerea ei este una a vieții, dar tocmai de aceea este exclusă din lumea celor care au ales controlul. Katia se întorcea mereu la Leo, nu pentru că îi făcea pe plac, ci pentru că îl iubea. Însă în momentul în care a fost pusă să aleagă între el și copil, a ales viața. De aceea, în casă, ei nu mai sunt împreună şi acea prezență tăcută care nu spune nimic, care face spirale stând pe cufăr, despre care se spunea că este mormântul, ar putea fi copilul celor doi.

Casa cu stihii se numește astfel pentru că stihiile nu pot fi închise între ziduri. Vinovăţia, iubirea, emoţia şi memoria găsesc întotdeauna o fisură. Spectacolul ne aminteşte că, în momentul în care omul a decis să trăiască fără suflet, lumea s-a sfârşit deja, iar ceea ce rămâne nu este linişte, ci o casă plină de ecouri tulburătoare.

Eliza Brătuleanu

Toate stihiile s-au adunat într-o casă de la capătul lumii

Piesa de teatru "Casa cu stihii" conduce spectatorul într-o călătorie introspectivă, de care devine conștient abia în ultimele momente, când luminile se sting și aplauzele pline de confuzie încep. Fiecare detaliu, fiecare replică sau element de decor sunt indicii care conduc spre înțelegerea vieții fiecărui personaj, care se reflectă într-un mod sau altul în fiecare dintre noi. Este o piesă puternică, ce demonstrează că orice greșeală, orice rană poate fi cel puțin parțial vindecată prin dragoste și prin întoarcerea la copilul din noi, care devine din ce în ce mai grea într-o lume a rațiunii false și a maturizării înainte de vreme.

Leo, Tobi, Katia și Amelia se întâlnesc, prin intermediul unui "organizator" în casa de pe strada Mangrovelor 77. Toți primesc câte o scrisoare, dar nu se știe de ce. Totuși, motivul nu contează, pentru că presiunea și frica de a nu se afla în control total le oferă fiecăruia o motivație, determinându-i să-și găsească singuri un scop, o explicație.

Cel puțin asta încerca Leo să facă, întrucât restul personajelor par a ști deja ce se întâmplă, nu se opun mersului întâmplărilor. Leo, o persoană, nu un om, declarase război emoțiilor și încearcă să îi convingă și pe ceilalți să îl urmeze, să devină niște ființe puternice, așa cum se considera el pe sine. Afirmă că este mereu în controlul situațiilor, că nu se lasă copleșit, însă aflăm pe parcurs că este de fapt o persoană paranoică, nesigură.

Pe de altă parte, Tobi și Katia par a cunoaște un adevăr unic, un adevăr real pe care Leo alege să îl ignore. Bețivii și nebunii au avut tot timpul ceva în comun, și anume capacitatea de a vedea lumea prin ochii unui copil, fiind mereu cea mai sinceră versiune a lor; nu sunt considerați ei înșiși, deoarece lasă rațiunea în favoarea onestității. Fie că este vorba de conopidă sau sicrie goale în formă de cufere, Katia și Tobi par a avea un limbaj unic, un limbaj al artiștilor și al medicilor ce vindecă prin spirale.

Pe Amelia am privit-o încă de la intrarea sa în scenă drept o figură maternă, fără a-i ști adevărata identitate. Ea a fost cel mai organizat, cel mai strict personaj, ajungând la o ordine pe care Leo și-o putea doar imagina. Ea știa cine este organizatorul. Știa cine sunt ceilalți, știa casa, știa care era scopul ei. Era un organizator de care toți ceilalți aveau nevoie, un organizator de care Leo avea nevoie.

Toate stihiile lumii s-au adunat într-o casă abandonată de pe strada Mangrovelor 77: un adult, un psihiatru, o artistă, o mamă. Un copil. Dumnezeu. Fantoma copilului Leo evadează din cufăr, se întoarce la mama sa, aceasta arătându-i că, de fapt, ea nu l-a părăsit niciodată. El trebuia să fie un copil mort, dar care a devenit în schimb un, un manipulator, un prefăcut, un ucigător al emoției.

De aceea, scopul întâlnirii sale cu niște persoane pe care le considera inutile, fără niciun rol, a fost cel de a-și elibera copilul din acea casă uitată de lume, de a se întoarce la umanitatea din sine.

Astfel, după ce a fost ajutat de Tobi să își dea jos masca topită de fața lui, de Katia – să învețe că încă este capabil să iubească și să fie iubit, iar de Amelia – că nu este prea târziu să își ia viața de la început, totul se întunecă, pornește pe un drum al iertării, în care publicul decide dacă merită iertat sau nu. Un drum personal, dincolo de scenă, care va decide dacă va părăsi vreodată casa cu stihii.

Miruna Ursanu

Pentru a ne reconfigura propria spirală

Omul se construiește în funcție de controlul pe care îl posedă, bazându-se pe independență și stăpânire de sine. Însă nu sesizează că este doar o păpușă în mâna emoțiilor; păpușa crede că mâna este invizibilă doar pentru că vine din interior. Unii conștientizează puterea minimă asupra sinelui, alții își ascund această frică în egoism.

 „Casa cu stihii” centralizează oamenii în diferitele lor stadii de conștientizare, reliefând diversele forme de „hipnoză” sub care ne aflăm atunci când „spirala” noastră se deteriorează. Leo, Katia și Amelia sunt aduși în casa lui Tobi de către „organizator” pentru o cauză necunoscută. Piesa are inserate variate elemente „naturale”, precum conopida, broccoli, varza și alte simboluri naturale, toate provocând o aparentă destrămare a echilibrului.

Piesa începe cu Tobi, singur, fiind întrerupt de Leo, care îi intră în casă. Scena lor este intermitent întreruptă de întuneric, din care se arată, într-o lumină albastră, un băiat. Leo îi mărturisește că promovează stăpânirea emoțiilor, deoarece „orice schimbare care se întâmplă în noi se reverberează în natură”. Cu toate acestea, pe parcursul actelor, el se arată cel mai vulnerabil emoțiilor, singurul bulversat și care nu știa nimic. Treptat apar și celelalte personaje: Katia și Amelia.

Amelia este un personaj enigmatic, care știe considerabil mai multe informații decât restul personajelor. Acest fapt îi oferă un avantaj de superioritate, deoarece îi manipulează după propriile interese. Ea stabilește ordinea în casă, iar cei dezorientați, cei alienați sunt „cumințiți” prin calmante.

Tobi este primul „calmat”, deoarece sursa stăpânirii lui era alcoolul. Alcoolul crea o stare de liniște emoțională, o formă de control. Însă „conopida” reușește să distrugă această barieră a alcoolului și să stârnească un sentiment de disperare. De asemenea, conopida este mereu însoțită de apariția băiatului, care se ivește de după un perete de sticlă.

Katia este a doua care își pierde cumpătul și necesită calmare. Apariția ei este subtil misterioasă, fiind prezentată ca o prietenă veche a lui Leo; mai târziu se dezvăluie că au avut o poveste de iubire. Ea vorbește codat, spunând că are dovezi despre adevăruri: conopida. Katia reușește să stabilească o relație fermă cu Amelia, dorind să-i mărturisească și ei dovezile. Echilibrul sentimental se destramă în momentul în care Leo își povestește aventura cu Katia, cum a lăsat-o însărcinată și a abandonat-o în urma dorinței fetei de a alege copilul. Atunci, Katia încearcă să-l ucidă.

Leo se prezintă ca un bărbat cumpătat, pregătit să schimbe lumea prin suprimarea emoțiilor. Degradarea emoțională este dublată de „controlul” asupra propriilor sentimente. El încearcă să-și declare dominanța, căutând un fir rațional și încercând să impună echilibrul. Fiind abandonat la naștere, independența lui l-a izolat, iar nevoia de control s-a accentuat. Din această cauză, decide să-și construiască relația cu Amelia, pe care o credea „organizatorul”, și să „scape” de ceilalți. Însă această hotărâre duce la ultima „calmare”.

Întreaga piesă este un traseu de la persoana cu mască la dezvăluire. Treptat, fiecare ajunge să-și reamintească rădăcina fricii, iar cheia este chiar Amelia. Ea își dezvăluie trecutul cu Tobi, cum a fost pacienta lui, ceea ce declanșează amintirea că el era psiholog. Toți erau conectați, fiecare frică legându-se de frica celuilalt. Spirala este echilibrul pe care și l-au pierdut.

Amelia spune că „toată lumea a omorât pe cineva”. Fiecare personaj a perturbat ființa celuilalt, declanșând un „pericol natural”, anume un fenomen care poate distruge liniștea. Singurul care nu a făcut acesta este Leo, hipnotizat de Tobi și ultimul care află ce s-a întâmplat cu persoana sa.

Băiatul, singurul personaj mut, apare intermitent. Se ascunde după pereții de sticlă; în văzul tuturor, dar de neatins. Toți reușesc să-l vadă, numai Leo nu. În momentul în care este hipnotizat, băiatul îl cuprinde de umeri, un gest de încurajare. Băiatul este începutul spiralei, începutul ființei, miezul deteriorat, care a fost înăbușit de frici și „ucis” în procesul de control. „Conopidele și conurile de brad sunt esența”, spunea Tobi. Ambele conțin spirala: conopida este creierul, iar conul de brad, sufletul. Cele două sunt conectate și sunt nucleul spiralei. Dacă distrugi una, distrugi balansul, precum și cursul spiralei.

Așadar, „Casa Diavolului”, este o denumire prevestitoare, menită să anticipeze și să amplifice frământările prin care trece Leo, numit de Katia „diavol”. Piesa conturează trecutul personajelor în jurul lui Leo, toate gravitând în jurul său, ca într-o spirală a confruntării și a revelației.

Un element important este focul, recurent pe parcursul piesei. Ploaia devine foc, iar focul, forță distrugătoare. În momentul în care Toby îi spune lui Leo, sub hipnoză, să „ia masca din mâna copilului și să-i dea foc”, focul capătă sensul renașterii. Copilul este chiar Leo, iar masca avea rolul de a ascunde frica. Astfel, focul accentuează atât imaginea „infernului”, cât și flacăra care încă ardea sub frica acumulată. Prin arderea singurei surse de apărare, individul își dă voie să acționeze, să se confrunte și să se apere. Focul devine, astfel, semnul unui nou început.

„Casa cu stihii” este o piesă de teatru dificilă, despre omul neputincios în propria minte. Atâta timp cât ne înarmăm cu „măști” și ignoranță, nu vom reuși să ne conectăm cu propriul suflet, care simte diferit față de minte, o minte ce ridică bariere pentru a se proteja. Avem nevoie de claritate pentru a ne reconstrui echilibrul interior și pentru a ne reconfigura propria spirală.

Foto spectacol: https://teatrulnationaliasi.ro/spectacole/casa-cu-stihii/