Purtând în palmă inimile - ”Femeia care nu se mai uită la cer” de Mariana Codruț

Povestirile din volumul de proză scurtă ”Femeia care nu se mai uită la cer” de Mariana Codruț sunt o colecție de instantanee. Autoarea este un fotograf sensibil la detaliile cotidianului, dezvăluind adâncimi sufletești, un ochi avid de viață, care captează în câteva pagini complexitatea umanului înnegurat de trăiri intense și de misterele ce plutesc deasupra existenței personajelor. Cititorii pășesc spre și asistă la momentele intime ale unor persoane care le vor rămâne mereu străine și totuși, paradoxal, apropiate. Autoarea ne dezvăluie perspectiva unui trecător care se oprește pentru a privi, pe la câte un colț de geam, oamenii care își continuă activitățile uzuale, neștiind că sunt priviți. Urmând firul poveștii, tors din iubirea purtată de personaje sub felurite forme, un mozaic de fragmente din sinele lor este luminat. Aceste „cioburi de viață” concentrează în interiorul lor adevărul trăit zi de zi de nenumărate persoane, cotidianul omului simplu care poate părea banal la o primă privire, dar care conține un univers fascinant atunci când este privit de aproape.

„Cătă și hamsterul”

Încă din prima povestire, cititorii se izbesc de o realitate cruntă, aceea a românilor care au emigrat, care au fugit în țări străine, precum Italia, și care încearcă să își creeze un loc al lor în culturi necunoscute, având speranța unui trai mai bun, atât pentru ei înșiși, cât și pentru familiile rămase acasă. Aici o cunoate pe Cătălina, o femeie care poartă povara uriașă a suferinței născute din dorul de casă, dorul de cei dragi și munca grea pe care o îndură. Pentru a avea grijă de persoanele iubite, ea sacrifică bucuria și confortul propriei case și cel al apropierii de familie, pleacă într-un loc pe care nu îl înțelege și unde este izolată de tot ceea ce îi este familiar. Ea caută conexiuni umane și încearcă să le dobândească mergând la biserică, unde se întâlnește uneori și cu Lili, o prietenă aflată într-o situație asemănătoare, pe care o consideră o soră mai mare. Totuși, între viețile lor există o diferență importantă: Lili îl are pe fiul ei aproape. Cătă este singură în Italia, cu o singură excepție: domnul Bruno, bătrânul de care ea se îngrijește. Cătălina poartă frica iminentei lui morți, care nu înseamnă doar pierderea unui loc de muncă, ci și a celei mai apropiate persoane din acel moment.

Vin sărbătorile de iarnă, iar Cătălina nu se poate întoarce acasă, ceea ce creează tensiuni între ea și familie, în special între ea si soțul său. Gândurile lui Cătă sunte apăsate de griji și de temeri. Totuși, în momentele de liniște, precum în cel în care ea gătește, simțind aroma bucatelor pregătite, iubirea din inima sa se trezește și o conduce către amintirile unei vieți apuse. Începe să cânte o romanță veche, care îi amintește inițial de bunica sa: Luna știe, dar nu spune / multe taine de amor /petrecute și uitate / în tăcerea nopților.

Imaginile de la televizorul din sufragerie, care par a cufunda lumea într-o mare albastră, ilustrează Universul care îi amintește Cătălinei de nopțile de vară petrecute la bunici sau îndrăgostită, la mare, dar, în special, de primul moment de apropiere și vulnerabilitate totală, fără niciun fel de constrângere, între ea și soțul său - momentul lor de dragoste sub lumina lunii.

„Amelia și inima din palmă”

În ceea ce privește povestirea „Amelia și inima din palmă” , personajul numit în titlu devine o nălucă ce apare constant în gândurile lui Iustin. Noi nu o cunoaștem niciodată, dar numele ei este omniprezent. În aceeași poveste, două personaje, Dimache și Iustin, au o discuție despre valoare, într-un context literar. Iustin spune aici că valoarea, până într-un anumit punct, este subiectivă, se referă la cât de mult ne place un lucru pe moment și cât de important este acesta pentru noi.

Astfel, noi nu o cunoaștem pe Amelia, dar îi cunoaștem valoarea acordată ei de către Iustin. Nu se cunosc motivele lui în întregime, dar știm că această persoană este considerată importantă de el. Nu este aceasta cea mai interesantă modalitate de a cunoaște un personaj? Cititorul nu își poate construi o opinie clară despre Amelia, dar el reușește să vadă părți și caracteristici ale acestui „personaj-fantasmă”, cât și ale lui Iustin, precum și frânturi din relația lor. Nu este prezintă un adevăr obiectiv, ci unul încărcat de sentimente și gânduri contradictorii din care, în final, rămâne dorința de a afla întreaga poveste. Imaginea Ameliei apare la fiecare pas în gândurile lui Iustin. Este acolo atunci când el se așază la birou pentru a răspunde la un teanc de scrisori și se gândește la mirosul de praf care curge dintre paginile cărților ticsite, ale căror cuvinte alcătuiesc, în viziunea lui, universul. În urma amintirii unei conversații dintre cei doi, în care au o ceartă despre dorința lui Iustin de a avea un copil, el o visează pe Amelia având grijă de el și ținând ceva în palmă. Este, cel mai probabil, vorba despre inima pe care Amelia o ține în palmă în toate coșmarurile ei recurente, care o împovărează constant de când a avortat. Imaginea iubirii vulnerabile, scoase din coconul său, este ținută în mână de această prezență fantomatică. Și rămâne astfel întrebarea: Inima din palmă va fi mângâiată sau strivită?

Nu avem timp să o cunoaștem pe Amelia, așa cum nu avem timp să vedem o operă pe care Dimache să o considere valoroasă. Totuși, aceste câteva clipe care sunt dezvăluite lumii, pândite de după perdea, ilustrează complexitatea sentimentelelor umane care se ivesc mereu în câte un colț al cursului gândurilor raționale.

Fiecare poveste din volumul Marianei Codruț este călăuzită de firul Ariadnei, imagine a iubirii omniprezente. Prin instantanee simple se dezvăluie câte un cosmos și se ilustrează frumusețea acestei simplități. Autoarea reușește să transmită cititorului trăiri copleșitoare, într-o manieră delicată și subtilă. Sentimentele se strecoară pe ascuns în mintea și sufletul celui care citește și îi luminează propriile amintiri. Prin negura misterului și a intensității sentimentelor se află reflexia fiecărui om. Astfel, „Femeia care nu se mai uită la cer” este o oglindă formată din cioburi care reflectă esențialul uman.