Povești ale sufletului - „Femeia care nu se mai uită la cer” de Mariana Codruț

     Literatura camuflează povești ale sufletului, ca o cochilie fragilă sub adăpostul căreia înmuguresc dimensiuni ale plăsmuirii celui ce le vizualizează întâi întru sine. Iar aceasta ascunde întotdeauna un motiv central ce planează asupra scriitorului, îndemnându-l la o destăinuire sinceră față de legăturile sale cu metamorfozele modelatoare pe care și le inhibă. Astfel, cartea „Femeia care nu se mai uită la cer”, scrisă de Mariana Codruț, ce cuprinde proze scurte, pline de esență, își află menirea în încercarea de a înțelege omul modern, de a despica, prin cursul narațiunii delicate, multitudinea neimaginată de straturi ale identității proprii și colective. Însă, cum pot fi generalizate simțul, gândurile și existența, dacă acestea reprezintă particularități atât de fragile și unice ale fiecăruia? Volumul răspunde conturând o atmosferă a familiarității, o simplitate ce permite poveștii să se dezvolte amplu și limpede, desfășurând în prim-plan cotidianul și valențele acestuia.

            Se portretizează dinamic, în amănunt, o siluetă sculpturală a firii umane, a acțiunilor, gesturilor, impulsurilor, introspecțiilor și a factorilor determinați de fragmente ale subconștientului, iar detaliile par să se completeze singure, umbrind intervenția nedeslușită a autoarei. Ca niște cadre decupate, ce se derulează fulgerător în fața cititorului dezgolit de orice așteptare, poveștile încep chiar din miezul întâmplării, deschizând o ipostază ce, în final, are să devină omniscientă. Se clădesc independent de voia cuvântului, își multiplică propriul adevăr până ce invadează spațiul desfășurării și se fluidizează treptat, ajungând să curgă lent spre un deznodământ incert, dar absolut.

            Titlul nu este doar reprezentativ pentru istorisirea denumită identic, ci devine sugestiv pentru toate personajele, surprinzând o frumoasă descriere a acestor oameni complecși și poate rătăciți sau aflați într-un cuprinzător moment de impas. Această „femeie care nu se mai uită la cer” oglindește omul ce uită poate limpezimea, imaginea holistică a văzduhului și se limitează la o viziune îngrădită, fie eludând nevoit exteriorul, fie concentrându-se profund asupra propriului microcosmos. Și prin această privire lăuntrică se începe deseori o călătorie nostalgică înspre trecut și amintire, în care este invitat însuși cititorul prin elementele auditive sau olfactive simbolice, subtilități ale obișnuitului ce ne definește pe mulți.

Cătă și hamsterul

            „Noi, oamenii, suntem copiii stelelor, știai?”

Prima povestire deschide într-un mod sensibil intimitatea în care ne adâncim odată cu lectura și inițiază zbuciumul dureros ce va pendula constant, indicând nu o realitate a suferinței, ci un disconfort ce îngreunează felul nostru de a ne raporta la experiențe proprii. Cătălina, înstrăinată brusc de confort, de o oarecare stabilitate de care se îngrijea în țara ei natală, redescoperă viața, valorile centrale ale acesteia, iar provocările transcend cenușiul, și se coboară la un nivel palpabil și blând, formând un tablou fragil... în nuanțe de violet. „Cara Catalina” este din nou frumoasă, în ochii bolnavului, ce cunoaște cel mai bine profunzimile sufletești, din nou o eroină a speranței, deși într-o poziție vulnerabilă, învățând ce înseamnă cu adevărat dăruirea de sine. Inevitabil, conexiunile umane rămân adânc gravate în făptură, vindecă răni și lipsuri și zămislesc o lumină mângâietoare, sub călăuza căreia viața își proiectează o continuare spiralată.

  „E sărbătoare a luminii, zi în care cerurile se deschid”

Pornind de la silueta Cătălinei, de la această arhitectură spirituală complexă, femeia este, pe tot parcursul cărții, pictată ca o moiră, ce știe să se îngrijească de propriile lacrimi, de pierderi, secrete și pustietăți, în curentul destinului. O ființă ce își potrivește mlădierea în contrastele dure ale realității imediate.

Ritualul de seară

            Deși prozele se descoperă ca niște fâșii individuale, multicolore, ale unor universuri unice, regăsim elemente comune, broderii asemănătoare ce țes un fir intangibil al continuității. Iar această subtilă dantelărie, îngrijită de jocul cuvântului, oferă o constantă fundamentală în conștientizarea semnificațiilor comunitare, ale similitudinii. Se păstrează o formă ciclică, o simetrie compozițională, iar echilibrul proiectează o iluzie limpede a decursului unitar. Și astfel, circularitatea ghidează inevitabil spre trecutul niciodată părăsit în totalitate, spre copilăria al cărei glas reverberează cu ecou pătrunzător în fragila înglobare a versiunilor noastre. Scântei reaprind memoria și o îndeamnă să cuprindă cu mai multă curiozitate și dragoste relațiile, trăirile și momentele ce i se oferă temporar în clipa prezentă.

„Cu ceașca de ceai aburindu-i într-o mână, fiul dă perdelele deoparte și se uită afară”

Intercalând cele două planuri cronologice, realizând o suprapunere sensibilă a reliefului vizibil transformat, se conturează în detaliu căminul, atmosfera caldă în care sentimente aparte se înfiripă. În proiecția liniștitoare, chipul mamei, starea și înțelepciunea ei constituie o prezență copleșitoare, ce leagănă fiul între extremele confortului și ale unei tristeți profunde, dar neîmpărtășite.

Relația mamă-fiu se aprofundează cu fiecare amintire depănată, cu fiecare istorisire ce se transformă într-o dovadă complexă a evoluției iubirii lor. Viziunile celor doi se contrazic deseori, într-un mod jucăuș, evidențiindu-se contrastul dintre generații, discrepanța ce se instalează la nivelul perspectivelor legate de educație, politică și dileme moderne.

Îmbătrânirea mamei pare aproape imposibilă, iar conștientizările dure ale bărbatului îl întristează, evidențiindu-i limpede iluziile pe care și le formase. Aspectele negative rămân elemente asimilate pur rațional, fiind intangibile pentru emoția fragilă, însă îi relevă multe dintre sacrificiile părintelui.

       Tânărul răsfoiește paginile cărții „Fram, ursul polar”, ce trezește la viață amintiri demult îngropate, savurează plăcintele din copilărie și, în momente de contemplație, își privește mama, o admiră pentru ființa care este și care a fost și l-a mângâiat, îngrijit și iubit mai mult decât orice. Și o astfel de conexiune nu poate fi niciodată încețoșată sau pusă sub semnul incertitudinii, deoarece face parte din componentele de bază ale vitraliului sentimental ce înflorește pe tot parcursul dezvoltării omului. „Rușinat, mișcat, dă să se ridice și s-o îmbrățișeze de la spate. Dar la jumătatea gestului se oprește - ar fi prea patetic la vârsta lui”. Încearcă vulnerabil să o cuprindă în brațe, însă fără succes, iar momentul de introspecție se sfârșește brusc cu, din păcate, prea puțin perspective schimbate în mai bine. Va alege comoditatea, va alege să nu se deschidă în fața spaimei, iar distanța nespusă dintre ei va rămâne aceeași.

„Amelia și inima din palmă”

            Accentul cade asupra puterii mediului înconjurător de a influența adevărurile unui individ, acesta devenind aproape dependent de mișcările interconectate ce suferă transformări în apropierea sa. Totuși, într-un final, majoritatea personajelor reușesc să ignore parțial superficialitatea ochiului exterior, astfel încât să poată zări plenitudinea lumilor interiorizate. Soarta coexistă cu nevoia constantă a omului de a se desăvârși, de a se elibera de constrângerile absurde întâmpinate și, de aceea, reflecțiile profunde îl salvează deseori pe cel aflat la hotarul disperării. În povestea „Amelia și inima din palmă”, tumultul vieții, al impresiilor ce se ciocnesc chiar și într-un cadru plin de iubire și afecțiune, se domolește brusc, dezvăluind o pauză atemporală, esențială deslușirii anumitor conflicte.

            Platitudinea existenței de care se îngrijește neglijent bărbatul îi absoarbe până și valorile, îl lasă neajutorat într-o mare de aluzii ce îl îndepărtează de pasiuni, credințe și speranțe. Locul de muncă nu îi mai îndeplinește aspirațiile, dorința înflăcărată de a avea o contribuție semnificativă în domeniul literar, iar destinul se încolăcește în jurul acestei curse lipsite de sens, dezvăluindu-i încă o dată de puterea sa infimă în fața condiției umane.

            Momente de liniște ce îi preced accidentul anunță gânduri grele și apăsătoare. Ce rămâne nespus între oameni se depune ca în mormane invizibile de nisip, fără sfârșit, în care te afunzi neputincios. Însă, la fel ca în toate celelalte istorisiri, sfârșitul cuprinde mai multe fețe, posibilități ce plutesc și invită cititorul la interpretarea deznodământului. Amelia se întoarce, în acest caz, întrerupe starea de reverie, în care elemente banale ale cotidianului au căpătat o aură sensibilă, iar viitorul rămâne, surprinzător, la alegerea celui indecis.

„Dragă doamnă Clara”

            Adâncindu-ne în lectură, observăm cum femeia se dinamizează, își însușește o dinamică covârșitoare, iar literatura îi cristalizează un fel de „făptură oglindă”, îi oferă un suflet parțial deșert, în care plutesc repere ambigue și în suprafața căruia să ne zărim reflexia. Să fim noi cei ce îmbracă prezența și să ne debarasăm de o povară latentă, în cuibul blând al irealității sugerate. Cea mai complexă imagine a femeii complete o regăsim în povestea „Dragă doamnă Clara”, evidențiindu-se atât laturile spectaculoase și vibrante ale sale, cât și fisurile singurătății, neputinței și izolării. Chiar și într-o ipostază de înstrăinare față de propria familie, spiritul liber, retras păstrează secrete ce rănesc și navighează prin viață folosindu-se de resurse esențiale, ale fiziologiei, și artistice, ale spiritualității.

            Un cititor tânăr nu intră cu ușurință în corporalitatea schițată bătrânesc, însă în conștiință, în labirintul unei rațiuni ambivalente se poate transpune oricine se lasă cu ușurință sensibilizat. Prietena sa nu e singura revoltată, deoarece însușindu-ne trăsături nuanțate devenim cu toții o voce a scrisorii anonime, chiar dacă oricum în zadar. Până și a ajuta necesită mai mult decât o inițiativă, într-o lume în care simțul comunității se rărește, iar greutățile se răsfrâng adesea asupra unui singur individ.

            Autoarea are un fenomenal talent de observare și ne strecoară miraculos în situații aparte, ce pun în lumină construcția lăuntrică a omului. Povestea ne demonstrează asemănările evidente dintre noi toți și surprinde un autentic simț al umanității.

            Descoperind oameni simpli, ni se oferă în dar o lentilă prin care putem explora particularități fascinante ale altora și, cel mai important, chiar ale noastre. Ne îngrijim de un destin fragil prin speranță, amintire și legături sufletești, iar existența capătă ramuri noi, atunci când oferim loc gândurilor și sentimentelor să completeze realitatea imediată.