Ioana Theodora Stoian, absolventă CNI, promoția 2021
Munceam la prăvălia din Sefton de mic. Confundam treaba cu joaca și viitorul nu mă speria. În zilele bune, locul se umplea de oameni.
Totul curgea într-o ordine perfectă. Îmi plăcea să mă simt stăpân peste micul submarin parcat între blocuri, ursit să aducă bucurie nenorocoșilor. Cartierul sărac nu mă descuraja, pentru că îl simțeam al naibii de vesel. De fapt, cred că eram singurul vesel. Și aveam multe întrebări. De ce mă numeam Ring și mă născusem englez?
Aveam imaginație bogată și dificultăți serioase de exprimare. Visam să scriu o poveste de la început până la sfârșit și speram că într-o zi o voi face. Nu aveam nevoie să deschid aparatul de radio, mi-era de-ajuns gălăgia de afară. Știam să citesc chipuri și voci. Mama tăcea obositor de mult, era cea mai neînțeleasă ființă. Tata mă asalta cu întrebări, dar îmi plăcea că se interesa de tot ce făceam.
La școală nu am excelat și nici nu mi-a plăcut să învăț. Mai înainte de toate, liceul mi-a dat conflictul. Când mă gândesc la fericire, îmi vin în minte statuia lui Marilyn din Palm Springs și pauzele mari din zilele de școală. Minute în șir, fredonam sub ulmul liceului Rockweller, iar zâmbetul lui Marilyn curgea peste mine ca o apă fierbinte. Pauza se termina fără sens. Trebuia să mă ridic și n-aveam chef.
În clădirea liceului se strecurau doar umezeala și frigul. Starea mea de spirit se schimba atât de des. În clasă, dezordinea îmi amintea de conflict și mă rupea de visul albastru al ulmului. Și de vântul acela sărat din Palm Springs care mă înfiora când eram copil.
La liceul Rockweller i-am cunoscut pe J și pe Tammy. Eram baterist de doi ani și hotărât să-mi găsesc drumul în muzică. Am întâlnit în viață oamenii potriviți. N-am dat atenție detaliilor, cel puțin nu în primii ani. Ei m-au ajutat. Cel mai mult Jammy, care a intrat în trupa noastră la scurt timp.
Mica noastră sală de repetiții a apărut de nicăieri. Camera înghesuită îmi amintea de verile ploioase din Malibu când mă plimbam desculț, ascultând valurile. Mai târziu, mi s-a părut că locul a devenit un rău convenabil. Contraintuitiv. Sunetul plăcut al valurilor căpătase ceva de nonsens. Am intrat într-o lume unde eram printre cei care aveau ceva de spus. Și am descoperit munca, nevoia de a te destrăma pur și simplu pentru a pune totul în ceea ce faci. Orgoliul care se rupe în tine, lăsându-te pradă tăcerii.
Mă transformasem. Eram precaut și disperat. Poate chiar întrevăzusem o șansă realistă de a scăpa de moarte. Mă simțeam absolvit de ignoranță, dar eram prea orgolios să recunosc că mă temeam cumplit să pierd. Se zice că e bine să fii împăcat cu tot ce ți se întâmplă, dar cred că nu-i greșit s-accepți că uneori nu poți. M-am învinovățit pentru că n-am știut să văd altfel conflictul. Am fost singurul care l-a evitat cu îndârjire. Ideile mele mi se păreau inefabile.
Știam că drumul se va încheia acolo unde conflictul avea să dicteze o nouă ordine în viețile noastre. Totul a început și s-a sfârșit prin el. Simplu. Îmi vin în minte zilele bune și liniștea revărsată cu toptanul. Îl văd pe J întins pe canapea, cu un zâmbet de râs. Îl văd pe Jammy strângând chitara și râzând. Lui Tammy părea că nu îi păsa de nimic.
Nu i-am spus niciodată lui J că mă obsedase felul lui de a privi muzica și nici azi dacă ar fi prin preajmă probabil nu aș vorbi nimic cu el. Voiam să fiu și eu solist. Într-o (singură) piesă am fost. Când simțeam că pierd timpul, Norma se întorcea din vis și îmi amintea să trăiesc. Viața e pură cronologie.
Get back man. N-ai fost cel mai bun baterist din trupa asta și probabil nici nu vei fi. Apoi: Mai știi cât te-ai zbătut să rezolvi conflictul? Un joc pe calculator pe care nu l-ai câștigat. Și ceilalți te-au privit, ți-au simțit frustrarea. Le-ai dat dreptul unor necunoscuți să-ți arbitreze viața.
Norma avea dreptate. Episodul cel mai dur din viața mea a fost conflictul. Cu timpul, am rămas neschimbat și am simțit-o privindu-mă cu aceeași ironie. M-am săturat de sarcasmul ei ca de bufetul cu pește din nopțile de turnee de la Hilton Amsterdam.
Asta e, mi-am zis, n-am ce pierde. Dacă trupa se desparte, conflictul se stinge. Mergem fiecare pe drumul nostru, două vieți trăite într-una sunt puține. E loc pentru a treia.
Cum să nu. Conflictul nu era alții. Pe vremuri, turneele îmi aminteau de Liverpool. Începeam să simt o bucurie care tot creștea. Viața mă aștepta nouă și apetisantă ca o felie de tort. J și Tammy și-au disputat mereu rolul de lider. Singuri, erau nebuni de originali și de sobri. Eu și Jammy iubeam să-i vedem certându-se. Nimicind totul cu încăpățânare și reclădind în liniște. Lui J nu-i plăcea să-și abandoneze stilul, dar avea un talent incredibil, compunea fără efort.
Eu vedeam conflictul ca pe un animal blând de la grădina zoologică. Știam să mă apăr. Mi se părea că amorțeala ne ajuta să ne concentrăm asupra proiectelor de trupă. O singură dată conflictul și-a spus pe nume. J ne-a arătat cum era să fii chiar în centrul lui. Mă imaginasem în interiorul conflictului, ca o bomboană sărată dintr-o cutie de la Mackintosh’s, tăcând înverșunat. Mereu lângă ei, niciodată singur.
Era decembrie. Nimic nu te îmbia să lucrezi și timpul părea dispus să dea înapoi. De o vreme, începusem să ne certăm din nimicuri. Cei 4 talentați plini de ei nu-și mai găseau locul.
Căutam o scăpare. Vânam momente de agitație, plecam seara târziu de la studio și mă întorceam dimineața devreme. Îmi era teamă să rămân singur. În toată zvârcolirea, timpul se mișca greoi și oamenii îmi păreau volatili. Amestecam voci și replici care nu-mi spuneau nimic.
Stăteam mult la repetiții, acompaniat de pianul perfect al lui Tammy, dar parcă eram bolnav. Fuga devenise însingurare. Puteam să fiu altă persoană dacă mi-o doream. Eram plin de viață, cu simțuri hiperdezvoltate, de muzician în ascensiune. Dar, compunând și repetând, zilele de-abia se legau. Pur și simplu.
Eram, totuși, recunoscător. Pierdusem ceva din mine, dar ajunsesem departe. Aveam, poate, prea mult pentru un om.
Într-o vreme, a fost prea multă distracție. Turnee, plecări, concerte, petreceri, interviuri, emisiuni, invitații, gale. Pe atunci, nu era nevoie de discuții. Faima și zgomotul cuceriseră tot. 4 lumi gălăgioase încăpeau perfect 4 orgolii cu aspirații dureros de mici.
În a treia zi de Crăciun, în 68’, ne plimbam pe Stanley, în fața magazinului de muzică. Vorbeam și J avea un zâmbet echinocțial.
- Știi, Ring, vocea ta are ceva timid și serios, atât de plat că-mi dă fiori.
- Platitudinea e teamă, J. În ultimii doi ani, puțin câte puțin, am inspirat frică.
- Să fii de-al nostru îți produce teamă?
- Nu chiar. Oare… cât o să...?
- Ce ascunzi?
- De tine? Nimic… Un fel de neșansă cred. Mă simt uneori singur. Atâta tot.
- Singur… cu muzica? N-are sens. N-ai fost niciodată singur.
- Ai dreptate. Pe de o parte, e perfect adevărat.
- Pe de o parte?
- Nu știu. Pur și simplu. Așa mă simt eu.
- Dă-ți timp. Poate dura toată viața. Știi să compui, ești faimos. Poți să faci orice cu viața.
- Cu trupa am trecut prin atâtea.
- Și eu mă simt schimbat. Dar trupa a fost cea care m-a învățat să fac alegeri. Să fac totul ca mine. Rațional de incontrolabil. Ce am învățat de la voi m-a transformat, pentru că m-a făcut să mă răzvrătesc.
- Eu vreau să fug. Să mă baricadez pe o insulă. N-am aflat de unde vin oamenii singuri și unde se duc.
- Către alți oameni, e simplu. Influențele sunt influențe. Industria pop e tot industrie și e tăiere de mâini. Bine că noi lucrăm (și) cu vocea. O armă în plus nu e o bătălie câștigată, dar…
- O să avem cariere solo. Cine o să rămână și cine o să dispară?
- Toți suntem pe baricade. Vom afla cu timpul ce trebuie să știm. Energia te părăsește în punctul culminant, când trebuie să te decizi. E păcat, cred, să te închizi într-atât încât să pierzi ce e mai bun din tine.
- Și dacă am fi fost mai puternici împreună? Eu cred că o să fiu primul care o să tacă. N-am fost făcut pentru asta și nu cred că-i o oportunitate să faci carieră pe dărâmăturile astea.
- Eu cred că o să fii ultimul care o să tacă. Așteaptă.
Ne-am oprit. Ușile magazinului lui Frank s-au trântit brusc.
- Am cunoscut pe cineva, Ring, continuă cu o voce în care nu deslușeam nimic pentru că n-o mai auzisem la el. O cheamă Y…
- Să aveți o seară bună, domnilor! ne repezi Frank. Știți că pompierul acela tânăr care bântuia prin Penny Lane a murit azi-noapte? L-au găsit oamenii străzii înghețat, aproape de Catedrala Anglicană.
Glasul lui ne izbi și vorbele lui J îmi readuseră în minte imaginea captivantei Y care nu va înceta niciodată să mă uimească. Crăciunul se încheie. Ieșisem șifonat dintr-un fenomen care nu avea nici o legătură cu viața mea. Celebritatea îmi ajuta la ce? Un dezorientat fixist ca mine nu avea cum să vadă dincolo de aparențe și aveam puțin timp să mă dezmeticesc.
Era înainte de Anul Nou. E-atât de bine când unul dintre cei mai buni amici îți dă o lecție, dar e greu când te obișnuiseși să vezi conflictul cu proprii ochi. Nu eram bine. Am ajuns la repetiții abia spre seară. Pe-atunci, compuneam două cântece. Unul fusese ideea lui Tammy. Îl începuse, suna bine și nu voiam să-l lăsăm de izbeliște. Dar Tammy se blocase. Conflictul era mai contagios decât părea. Al doilea pornise de la J. Un cântec despre Y, care părea că nu o să surprindă pe nimeni.
Nu făcea mai nimic, dar era prezentă în toate. Răceala ei sardonică mă trimitea cu gândul la aberații pentru că nu înțelegeam nimic de la ea. Era ceva de nepătruns în firea ei și mă întreb și azi cât de accesibil a fost pentru J s-o cunoască.
Era una din zilele când nu aveam chef să mi se întâmple nimic. Mă gândeam la prietenie și la ce-aș fi fost eu fără trupă. M-am uitat la părul negru al lui Y și la discul de aur din 63’. Zâmbetul ei pe jumătate tăiat îmi aducea aminte. Trebuia să vorbesc.
- De ce atâta liniște?
- Cântecul ăsta nu vrea să-l terminăm.
- Poate e un semn. O fi vreo catastrofă.
- Inspirația ne e pe ducă.
- Bine că e Y cu noi. Avem un martor. Altfel, nu ne-ar crede nimeni.
Păreau toți preocupați de ceva. Rămăsesem pe dinafară. Trupa mă învățase că singurătatea e un fel de axiomă. A vedea nu e sinonim cu a ști, cu atât mai puțin cu a crede și erorile conduc către conflicte interioare. Teama e, logic, o muchie a aceluiași conflict.
Ceva ciudat părea să se întâmple între J și Tammy. Jammy dădea semne de oboseală. De obicei, era aerian, detașat mai tot timpul, și câmpul de luptă era întotdeauna bine ascuns.
Ne-am așezat în cerc. Când ne simțeam tensionați, urma o discuție amestecată cu muzică. Luam fiecare un instrument și încercam să ne sincronizăm. Aritmia ne făcea atenți la stările celorlalți.
- Hai să lăsăm instrumentele, n-ajută la nimic.
Y nu își lua ochii de la noi și nici eu de la ea. Îmi venea să o privesc continuu. Își bea cafeaua sobră și ne privea de parcă știa ce urma să se întâmple. Dacă mi-ar fi venit rândul să vorbesc, nu știu cum aș fi început.
- Mă-ntreb dacă noi chiar am fost prieteni, începu Tammy.
N-aș fi pus niciodată întrebarea așa cum o făcuse el. Dacă nu mai credeam în munca noastră, nu însemna că nu am fost niciodată prieteni. Dar nu la asta se gândise.
- Da, suntem prieteni.
Era limpede că niciunul dintre noi n-avea chef să dezbatem viitorul trupei în doi peri, într-o seară plicticoasă. J se așeză la pian. Y îl cuprinse cu privirea, îi căuta apropierea. Decisesem în mintea mea că era și ea tot o față a conflictului.
- Nu știu de ce trebuie mereu să-ți duc la capăt munca, Tam. Până la urmă, n-ai făcut nimic în afară de Ieri.
L-am privit pe Tammy. S-a încruntat abținut și și-a acoperit obrajii cu palmele. S-a ridicat și a ieșit. Am privit-o pe Y. Nu părea surprinsă. Când John se certa cu Tammy, se certa cu el însuși. Era mai orgolios decât o arătase, dar Tam era singurul pentru care avea vizibil o slăbiciune. Pe-atunci doar intuiam că avea aceeași slăbiciune și pentru Y.
- Acasă e un loc pe care-l știi/ Cu munți și ape/ Cu bâlciul din fiecare marți/ Și fetele sărace din Glowchester culegând maci/ Molly avea o grădină/ Desmond o fermă/ Și toată lumea trăia să vadă lumina/ Sub care nu te puteai simți străin.
Izbi claviatura cu pumnul și se smunci către Y, cu spatele la mine. Se ridică și ieși. Îl mai văzusem așa. Nu credeam că se va întoarce. Cel puțin nu atunci. Plecase de parcă avea pur și simplu chef să renunțe. Dacă atunci conflictul câștigase, acela părea să fie sfârșitul.
Tammy se întoarse însă la câteva minute, pregătit de confruntare. Nu știam ce să fac. N-aveam chef nici să mă lupt, nici să iau partea cuiva. Nu-mi părea rău să mă ascund. Pe J nu prea îl îmbunai, de obicei îi trecea de la sine pentru că iubea prea mult tot ce făcea, iar Tammy era la adăpost pentru că se calma repede.
Singurul lucru pe care puteam să-l fac era să o fixez cu privirea pe Y. Aveam sentimentul că încerca să se disculpe. N-o bănuisem niciodată că ar fi avut vreo legătură cu rătăcirile lui. Până la urmă, J era incontrolabil. Orice încercare de a-l calma te prindea pe un teren fatalist.
- Mi-a spus că trebuie să ia o decizie și ceva îl ține în loc. Cred că, în mintea lui, e una dintre cele mai grele decizii din viață.
Pe Y am crezut-o atunci, poate pentru prima oară. Ciudat, pe J și pe Tam nu-i mai credeam, nici pe Jammy. Se-mprejmuise de ziduri și gândeam că în spatele lor își va găsi drumul ușor, dar n-a fost așa. Azi o știu și îmi pare rău că îl crezusem fericit. Dacă nu aș fi fost orb, cred că l-aș fi putut ajuta.
M-am așezat lângă chitara electrică. Y mă privea. Nu voiam să-i mai întorc privirea. Vedeam în ochii ei o lumină roșie ca a reclamelor din Times Square și glasul lui Frank care ne anunțase destinul tragic al pompierului din Penny Lane. Ce îmi era și mai clar, Y nu era singură și conflictul căpătase un nume care nu-l împiedica să se înalțe oricum deasupra tuturor.
Când J a intrat în sfârșit trântind ușa, am zâmbit toți.
- E lumină la parter, zise. Știu cum să terminăm. Facem intro-ul la pian. Rapid și vesel.
S-a așezat cu palmele pe genunchi, privind claviatura.
- Acasă e un loc pe care-l știi/ Cu munți și ape/ Cu bâlciul din fiecare marți/ Și fetele sărace din Glowchester culegând maci/ Molly avea o grădină/ Desmond o fermă/ Și toată lumea trăia/ să vadă lumina/ Sub care nu te puteai simți străin./ Oamenii singuri se duc acolo unde/ Străinii întâlnesc și oameni/ Mai străini decât ei/ Acasă nu e un monument de pace/ Și oamenii își caută străinii lor./ Cel mai rău e/ Să găsești oamenii/ Mai străini de ei și mai puțin singuri.
M-am simțit ușurat când am plecat. Conflictul a avut o izbucnire. Îl vedeam luând-o la galop și pierzându-se. Nu știu de ce, dar am simțit atunci că aș putea muta munții de unul singur. O carieră solo părea drumul de care aveam nevoie pentru a mă recupera. Îmi recăpătasem demnitatea în fața conflictului, dar nu de unul singur.
***
La trei luni după, în 71’, totul s-a destrămat. Ne-am despărțit oficial la începutul lui aprilie și părea că totul se sfârșise cu adevărat. Mă simțeam lichefiat și zilele treceau fără direcție. Știam că nu ne vom mai vedea la repetiții. Mă gândeam cum îmi voi petrece timpul. Cum voi regăsi bucuria rutinieră care te ține pe loc și îți dă stabilitatea după care tânjești. Dacă am sperat un timp la o împăcare, a fost tot opera conflictului.
Moartea lui J în 80’ a lăsat în urmă numai zgomot. Ca un trăsnet, după nouă ani. Eu nu prea mai făceam muzică. Curios, tot ce compusesem avea totuși succes. Aveam două piese în top solo hits. Când am aflat de J, toate amintirile au prins viață. A doua viață. Mă temeam să recunosc ce dor îmi era. Pentru că, recunoscând-o, acceptam că îmi era dor și de singurătatea pe care o mai simțeam uneori lângă cei mai buni trei prieteni pe care i-am avut în viață.
Whatever gets you thru. Mă întorc cu gândul la ulmul din apropierea liceului și tot ce a rămas în urmă își recapătă firescul. Am mers la New York să o văd pe Y. Mi-a spus că a pierdut nici mai mult, nici mai puțin decât pacea. Dormea prost și picta rar, nimic nu-i mai plăcea. M-am întâlnit și cu Tammy, Jammy era plecat. Lui Y nu îi mai regăseam în priviri conflictul.
Nu m-am simțit niciodată mai singur decât când m-am întors de la New York. Trebuia să rezist tentației de a găsi sau inventa răspunsuri. Ce erau direcțiile. De la J știam că întrebările fără răspuns nu trebuie musai să aibă unul. Contează oricum, pentru că spun totul despre noi. Ciudat, nu voiam să mă întorc acasă. Liverpool mi se părea răscolitor.
Poate cea mai grea față a conflictului a fost să văd cum imaginea prietenului lângă care mi-am petrecut fiecare zi compunând și repetând a fost în cele din urmă mutilată de oamenii care îl idolatrizaseră și care nu l-au cunoscut. Prețul celebrității. Preferam să fiu singur decât celebru. Mult din cât s-a scris despre J era, totuși, puțin sau deloc adevărat. Mă întrebam dacă nu avusesem și noi o contribuție la imaginea pe care ceilalți și-o construiseră.
Am avut o întâlnire cu fostul nostru impresar. Era curios de veștile din State. Părea în apele lui, deloc nostalgic, nici îngândurat.
- Ce potențial aveați. Și chiar ați demonstrat. Ați fost trupa în care am crezut cel mai mult. Speram să ajungeți aici.
Îmi aminteam adeseori de Norma.
Prea multă sofisticare. Aveam nevoie să mă liniștesc. J era capabil să se relaxeze când trebuia. Mă întreb dacă muzica n-ar fi existat, ce l-ar fi ținut viu. Sigur s-ar fi detașat de tot și ar fi inventat el muzica. Era un geniu în a găsi ingrediente pentru o fericire durabilă. Pe care, într-un scenariu idealist, să o poată și împărtăși. Fericirea îi venea din a-i face pe oameni să se îndrăgostească.
Am urcat scările și acasă mă aștepta vechiul eu. Fluturând un steag despre vreun protest obscur din Londra. Mi-am pus să mănânc și am deschis televizorul. Proastă idee. Erau știri despre noi. M-am umplut de amărăciune. L-am sunat pe Jammy și i-am spus că fac orice ca să-l văd. M-aș fi dus direct la el dacă puteam. Era încă în State. O așteptare de o săptămână nu m-ar fi omorât. În tot timpul acela, aveam măcar un obiectiv.
Mi-era totuna. Aveam să mă văd cu Jammy și totul avea să se schimbe. În locul meu, J ar fi știut ce era de făcut. M-am închis în mansardă, printre cutiile de carton, la adăpost de lătratul ascuțit al ogarului vecinilor. Am deschis fereastra și mi-am lăsat toate ideile să alunece pe bolta aceluiași Liverpool care mă învățase toate sunetele lumii. Nu mai aveam nevoie de ele. Am abandonat toate gândurile și am răsfoit ziare vechi până am adormit. A doua zi am luat-o de la capăt.
Sursă imagine:
Gustav Klimt, Music https://gallerix.org/album/Klimt/pic/glrx-968645334
Comments