Dacă aș putea descrie într-un cuvânt această carte – Fata care nu se putea opri din mers, de Samar Yazbek – cuvântul ar fi traumatizantă, fiindcă ne poartă prin întâmplări zguduitoare, din viața unei copile de 14-15 ani. Rima trece prin momente foarte dificile, se află în situații-limită și descoperă înăuntrul ei o putere supraomenească: ea cântă versuri din Coran, dar totuși nu poate vorbi, nu are această capacitate sau voință de a pune gândurile în cuvinte; chiar dacă simte că poate, ceva în sufletul ei nu o lasă, poate pentru a înțelege mai profund ororile la care este martoră.
Acțiunea se petrece în timpul Războiului din Siria, fapt ce face ca această carte să devină o lecție de viață, mai ales pentru cititorii tineri. Rima locuiește împreună cu mama ei, care nu are o inimă atât de sensibilă, încât ajunge uneori să o bată până leșină, ceea ce m-a uimit, fiindcă familia ar trebui să ne susțină necondiționat, să fie stâlpul nostru de sprijin, refugiul nostru. Mama o leagă pe fata ei cu o sfoară de încheietură, fiindcă, așa cum spune și titlul, nu se poate opri din mers și mereu simte nevoia de a se mișca.
Titlul ar putea fi o sugestie a imposibilității de a opri timpul, fiindcă pe măsură ce persoana se dezvoltă, face pași în viață, dintr-un copil devine imediat adult, într-un context terifiant precum războiul și dezrădăcinarea unei familii. Se poate face referire și la ursitoarele din mitologia greacă: una dintre ele țesea firul, alta îl depăna, iar cea din urmă îl tăia, marcând sfârșitul vieții.
Rima are un frate, care nu îi este atât de apropiat, dar totuși dă dovadă de iubire, ducând-o într-un loc unde războiul nu ajunsese încă. Mama lor moare în urma unei călătorii cu autobuzul, când mergeau la bibliotecă, pentru a-i face o vizită învățătoarei fetei, Sitt Suad, care a ajutat-o să citească și mereu o susținea, în unele momente chiar mai mult decât propria familie. Sunt descrise imagini cutremurătoare pe care le observă fetița pe geamul autobuzului, bariera care o oprea să simtă cu adevărat tensiunea, dar în același timp protejând-o: un bărbat era bătut de polițiști, iar un grup de femei îi rugau să se oprească, nu le-au ascultat și i-au aruncat trupul în portbagajul unei dube. Aceste întâmplări înfățișează cruzimea sufletelor oamenilor, care sunt descrise amănunțit, dezvăluind un tablou pictat în întregime în nuanțe închise. Rima nu mai suportă să stea în vehicul și își smulge sfoara de la mână, astfel părăsindu-și mama. Ea iese și ajunge afară, unde în jurul ei este foc, iar oamenii o strigă disperați. Ea continuă să meargă, nu se uită în niciun moment înapoi, chiar dacă mama ei îi cade la picioare, îi spune că o iubește și o roagă să se oprească. În cele din urmă, se aude o împușcătură ce marchează sfârșitul vieții mamei ce țipă de durere și își cheamă fiica, Rima continuând să meargă și nici de această dată nu se întoarce, chiar dacă este conștientă de ceea ce s-a întâmplat.
,, Nu știu cum am ajuns aici, întinsă și legată. Îți scriu dintr-un subsol, noua mea planetă secretă.’’
Ea se trezește într-un spital, iar în salonul unde stă, se află mai multe fete, înghesuite în paturi și legate la mâini. La început este speriată, se simte slăbită și nimeni nu este alături de ea. Asistenta a informat-o că fratele ei va veni să o ia, dar până atunci urma să rămână acolo. După mai multe săptămâni, o fată fără păr este adusă în patul Rimei. Cele două se împrietenesc repede, dar nu au ocazia să vorbească atât de mult, fiindcă gardianul le lovea până când erau inconștiente, pentru a face liniște în spital. Uneori li se injectau și somnifere dacă țipau și nu se calmau doar cu loviturile. Fata fără păr sângerează, Rima nu știe de unde îi curge sângele, dar ignoră acea pată roșie de pe pat. Într-o zi, asistenta o ia pe prietena Rimei și o duce într-un loc neștiut. Abia atunci fata vede cât de slabă este și se simte îngrozită de apariția ei aproape asemănătoare cu a unui cadavru viu. Nici prietena sa nu se mai întoarce, iar Rima este din nou lăsată singură, fără nimeni drag aproape.
,,Patul care-mi era și casă de altfel, iar planeta secretă umplea spațiul gol dintre cutia pe care mama o ascunsese acolo și intervalul până la peretele de vizavi. Mă strecuram acolo și îmi aduceam desenele, cărțile și caietele mele. Era o planetă care îmi ajungea cât să mă întind pe burtă și să desenez.’’
Un loc despre care tânăra povestește în jurnalul ei este lumea pe care a creat-o dedesubtul patului. Astupa toate găurile cu perne și se întindea pe burtă și colora dintr-o carte dăruită tot de Sitt Suad ce o încuraja să deseneze, aceasta fiind pasiunea fetei. La un moment dat, fratele ei o aduce într-o casă unde se află mai multe femei cu fiii și fiicele lor, unde se adăpostesc de bombardamente. Rima îi învață pe copii să deseneze ilustrații din povești, să conceapă lumi noi care doar lor le aparțin, acesta fiind singurul ei mod profund și sincer de exprimare. Rima, o visătoare care vede lumea în culori asociate cu intensitatea emoțională a experiențelor vieții, o menționează de mai multe ori pe Alice din Alice în Țara Minunilor de Lewis Carroll, și pe Micul Prinț din cartea lui Antoine de Saint Exupéry, personaje care îi păstrează frumusețea sufletului de copil, undeva în adâncul ei. Totodată, picturile lui Marc Chagall o inspiră să deseneze, iar toate tablourile create de ea erau puse pe pereți în rame de diferite culori în sufrageria lui Sitt Suad.
Un alt personaj ce a avut un impact pozitiv asupra fetei este Hassan, un prieten apropiat al familiei, ce o aduce pe tânără într-un cămin. Ei îi este foarte rău și are nevoie să fie salvată în urma atacului chimic cu gaz toxic, dar trebuie să i se dea jos hainele pentru a-i scădea temperatura. Oamenii din încăpere strigă la Hassan și îi spun să se oprească, fiindcă este un păcat să dezbrace o femeie, dar ceea ce a urmat m-a marcat: Hassan a spus despre Rima că este sora lui și că trebuie să o țină în viață, găsind puterea de a-i arăta iubire și grijă, lucruri de care fata nu a avut parte de-a lungul vieții.
,,La urma urmelor, nu suntem decât niște păpuși din lut, care se sparg și se împrăștie cât ai clipi. E de ajuns o mică fisură și trupurile ni se dezintegrează.’’
Gândirea fetei este una foarte matură, ceea ce mi se pare foarte dureros, fiindcă nu prețuiește copilăria în adevăratul sens al cuvântului, fiind constrânsă de lupta pentru supraviețuire, în care un rol esențial îl ocupă scrisul, nevoia de a-și spune povestea, pe care ne-o încredințează explicit și astfel ne face părtași și responsabili de a duce mai departe un adevăr sfâșietor. Chiar dacă în inimă va rămâne mereu copil, nu se mai poate bucura inocent de momentele pe care le trăiește. Toate aceste întâmplări au făcut-o, chiar au provocat-o, aș putea spune, să se maturizeze mult mai rapid în comparație cu un copil obișnuit. Cred că în acest fel fata strigă indirect după ajutor și își dorește ca familia să îi fie aproape sau să fie cineva care să îi dea putere. Toate experiențele prin care a trecut au adus-o în punctul în care este absolut epuizată și există acest moment de ruptură, care poate induce în eroare cititorul: fata pare că renunță, că are o clipă de abatere, dar totuși nu se lasă strivită nici de boală, nici de bombe, nici de foame sau sete și continuă, astfel descoperind în ea însăși o putere titanică, pe care niciun adult nu o va putea avea vreodată.
,,Degetele îmi tremură iar. Pixul nu mi s-a terminat, dar albastrul lui a devenit străveziu. Unele litere dispar și le scriu din nou. E posibil să mă opresc în orice clipă.’’
În final, Rima rămâne singură, abandonată în cămin. Jurnalul-carte este singurul care îi ascultă gândurile și nu uită de ea, așa cum au făcut ceilalți. De aceea, nici cititorul nu are voie să uite, el este cel care o va ține mereu în viață pe Rima. Mina pixului începe să se termine, anticipând poate finalul vieții fetei care se apropie. Ea nu își dorește să moară, însă mi se pare copleșitor faptul că este conștientă că va muri, că nu mai are timp. Timpul, cel care ne leagă de lume, nu poate fi dat înapoi într-o situație-limită precum războiul, iar amintirile nu mai pot fi trăite cu aceeași intensitate, peste ele a venit oroarea morții.
Această carte tulbură, pentru că prezintă, cu o forță de sugestie a imaginilor adesea accentuate cromatic, o realitate cruntă pe care o trăiesc unii oameni, dar care a fost provocată totuși de ei. Fata nu s-a plâns niciodată de chinurile prin care a trecut, a găsit curaj în călătoriile imaginare ale Micului Prinț, în versetele mângâietoare cântate din Coran, în zborul albastru din tablourile lui Chagall, iar convingerea ei că povestea adevărată pe care o trăiește nu trebuie să moară și sufletul ei curat au ajutat-o să continue drumul, să meargă mai departe și să nu renunțe niciodată. Mina pixului nu s-a terminat, iar Rima, de fapt, trăiește – aceasta este convingerea mea, fiindcă o simt în nevoia de a spune mai departe adevărul ei.
Teodora Giugula, clasa a VIII-a E
Surse imagini:
coperta: www.libris.ro
Comments