În cel mai recent volum de poezii al său, Kaddish, despre care s-a discutat și astăzi în cadrul întâlnirii Alecart de la Casa Muzeelor Iași, Radu Vancu spune că lumina vine din cuvintele care pot naște frumusețe; precum un miracol, ele capătă o semnificație, un conținut spiritual și devin din ce în ce mai vii. În acest fel, și poetul Radnóti Miklós, evreu maghiar, ucis de naziști în 1944, aruncat într-o groapă comună și descoperit după un an de către soția sa Fanni, care a insistat să-l caute, renaște prin poemele sale, ieșite la iveală din carnetul cu scris în creion ce l-a însoțit în marșul forțat și apoi în pământ, revine la viață, dar totuși nu o face. Memoriile sale din acel timp întunecat au fost descoperite. Paginile au fost lăsate să se usuce la soare, o sursă de lumină de dincolo de noi, ce a dezvăluit amintirile sale. Acesta este destinul singular care se constituie ca rădăcină a volumului lui Radu Vancu, din care crește apoi o poezie despre poezie, hrănită de propriile căutări și întrebări chinuitoare ale poetului care continuă, la rândul său, să lupte cu moartea. Pentru bine, pentru frumusețe, pentru iubire.
Poeziile pline de emoții îl readuc la viață pe poet, renaște din groapa comună, iar precum un puzzle, piesele, adică poemele, se unesc și formează un întreg – inima lui Radnóti. Iubirea profundă pentru soția sa are un rol esențial în acest volum; îi alină suferința în momentele în care speranța nu se mai poate spera, răbdarea nu se mai poate răbda, dar renașterea se poate aștepta. Dragostea, în mare parte, este ceea ce îl face viu, dar cititorului, odată la câteva poezii, i se aduce aminte că ,,Doar pentru că scriu asta/nu înseamnă că sunt viu’’. Această contradicție ne provoacă să-l ținem în viață și să sperăm că, la final, o aură de lumină îl va înconjura, dar doar în sufletul și imaginația noastră. Cred că Radu Vancu a mizat pe faptul că noi vom reconstitui acel puzzle și că doar cei care citesc și simt vor putea să îl găsească pe poet.
Jealous interrogations; tell me; speak
Do you still love me? Will you on that peak
Of my past youth become my future wife?
- But now I fall awake to real life
And know that’s what you are; wife, friend of years,
- just far away. Beyond three wild frontiers.
And Fall comes. Will it also leave with me?
Kisses are sharper in the memory.
Letter to my wife, August-September 1944
Scrisul scoate la iveală ceea ce este esențial. Lumile scrise sunt lumi vii, care rămân în timp, înfruntă moartea și salvează esența experiențelor umane precum iubirea. Prin intermediul poemului ,,Letter to my wife’’, soția îl simte pe Radnóti vorbindu-i de dincolo de moarte. Ultimul vers m-a impresionat prin faptul că, odată cu trecerea torturantă a timpului, poetul o reînvie pe soția sa, pentru ca el să supraviețuiască, în acest fel aducând-o mai aproape, pentru a putea îndura înfiorătoarele momente din lagăr. Sărutul devine dureros, dar rămâne întipărit în amintire și suflet, cei doi fiind apropiați într-o altă lume.
Ei zic că cine iubește nu îmbătrânește Așa e Eu te iubesc
& sunt tânăr ca o groapă comună
peste care tocmai s-a întins varul
Sensibilitatea poetului crește cu fiecare vers și nu îți oferă răspunsuri, ci doar te provoacă să-ți pui întrebări. Iar acesta este și rolul literaturii. Scrisul devine un refugiu pentru poet, iar groapa comună îl protejează de tristețe. În niciun moment el nu se gândește la urâțenia lumii, ci doar la universul care i-a aparținut și îi aparține în continuare, înfrumusețat de dragostea pe care i-o poartă soției lui, într-un cadru funest, lipsit de lumină. Dar el luminează, de fapt, întregul poemelor și le dă un sens, iar prin intermediul lor, cititorul îi dă viață acestuia. Imaginea gropii comune proaspăt văruite oprește timpul în loc, iar tinerețea devine veșnică. Aceasta este dovada că datorită poeziilor, putem retrăi, odată cu Radnóti.
Un lucru interesant în discursul despre poezie al lui Radu Vancu este faptul că literatura și muzica se oglindesc reciproc, se situează față în față, iar între ele stă omul care își multiplică astfel infinit lumina dinăuntrul său. Într-una dintre scrisorile către tatăl său, Mozart îi mărturisește că ,,Nu sunt poet, nu pot potrivi frazele încât să producă umbră sau lumină’’. Tocmai acest aspect demonstrează faptul că în adâncul sufletului ascunde emoții puternice, care nasc muzica, iar așa cum poetul scrie versuri, compozitorul scrie versuri muzicale. Și Mozart a fost înmormântat într-o groapă comună și trăiește prin melodiile care nu vor muri niciodată. Arta ne formează în orice domeniu, ne modelează sufletul și ne provoacă să trăim și să simțim prin intermediul frumosului care face binele să crească în noi sub forma iubirii.
Inima trebuie silită să iubească mai mult
Inima este comoara fiecăruia dintre noi. Mulți spun că trebuie să gândim cu inima când de fapt trebuie să simțim cu ea. Inima devine în versuri mai mult decât un organ vital. E mai mult decât un întreg. E tot ce ține de ființa umană. Tot ce ține de poet. Radnóti nu compune cu ajutorul creierului, ci al sufletului care păstrează de fapt amintirile noastre și le transformă, purifică. El iubește mai mult decât își poate imagina. Profunzimea dragostei și suferința îi redau existența. Suferința ne obligă să fim sensibili și ne face să vedem lucrurile în adevărata lor lumină.
Un alt aspect ce mi s-a părut interesant este că Radnóti a avut un frate geamăn, care murise la naștere, mama lui, care atunci când a născut a murit, iar la vârsta de doisprezece ani, nici tatăl său nu i-a mai fost alături. Poetul a trăit înconjurat de moarte, s-a născut cu ea și a simțit-o din nou aproape în lagăr, când s-a contopit cu poezia și a rămas în viață. Poetul se regenerează într-o formă spirituală, precum un miracol, făcând ca lumina din el să apară, dincolo de suferința trăită. În această lume, el renaște, iar caietul său este recăpătat de soția lui, paginile se evaporă precum lacrimile ei și o vor învălui. ,,Omul uman’’ prezent în volum este crud, violent, dar versurile îl umanizează, iar inima i se cutremură. Aceasta este diferența dintre a fi om și a fi umanizat de literatură; putem să creăm frumusețe, dar să o și distrugem.
Finalul ne amintește că sunt foarte puține lucruri de scris în general și că totuși mintea este capabilă să construiască o întreagă poveste în jurul unui om, care și-a redat viața prin experiențele sale. Acea groapă comună, asociată morții, ceva ce pare a șterge individualitatea umanului, devine o comoară – poetul – ce ascunde poezii, un întreg care s-a format, un spirit ce devine viu. Datorită poemelor scrise de Radu Vancu, am descoperit un poet cu o putere de a transmite emoții atât de profunde și mi-am dat seama că Miklós a trăit cu adevărat, sau mai bine spus, trăiește. Țin să cred că așa vom rămâne și noi vii, prin diversele forme de artă și ne vom da seama că și noi am existat cu adevărat. Kaddish este o rugăciune evreiască spusă la înmormântare pentru a păstra vie memoria celui plecat, iar titlul volumului stă într-o relație paradoxală cu textul – paginile nu mor, așa cum nici literatura nu va putea muri vreodată, pentru că se hrănește din frumusețea și lumina sufletului omenesc, ce a trecut prin suferințe inimaginabile, infernale.
Teodora Giugula, clasa a IX-a E
Comments