Ines Chițac, clasa a XI-a D
Firul invizibil al poeziei
Matei Vișniec a debutat ca poet și putem sesiza prezența constantă a poeziei, nu doar ca formă estetică, ci ca mod de a structura și modela viziunea sa artistică asupra teatrului și a lumii, ceea ce îi oferă astfel operei sale o dimensiunea subtilă și, poate, neobișnuită.
O afirmație a scriitorului, prezentă în mai multe articole sau interviuri, de-a lungul timpului, este „Dacă într-o piesă de teatru nu este și poezie, nimic nu e.”. Astfel, pentru Matei Vișniec, poezia nu doar că definește teatrul, ci îl și înalță, strecurându-se în replici, atmosferă și subtext, fără a fi forțată, dar integrându-se organic în dramaturgia lui. În viziunea sa, poezia are capacitatea unică de a traduce ceva inefabil, de a exprima ceea ce nu poate fi spus prin alte limbaje. În acest sens, ea este un instrument indispensabil pentru crearea unei atmosfere de mister și subtilitate, evitând vulgarizarea și reducerea la banal a ceea ce este destinat să plutească deasupra realității.
Totodată, joacă un rol central în opera sa dramatică, integrându-se firesc în modul său de a aborda existența, absurdul și introspecția, așa cum afirmă într-un interviu luat de Paul Gorban, în 2017: „Poezia de fapt nu m-a abandonat niciodată, deși eu am abandonat-o ca gen. Poezia s-a infiltrat apoi în tot ceea ce am scris eu, în teatru, în romanele mele.”. De aceea, în piesele sale, poezia devine un fir invizibil ce leagă fragmentele realității, oferindu-le o dimensiune lirică ce depășește simpla narare a unui fapt, această imersiune în liric reprezentând chiar mai mult decât un simplu exercițiu stilistic.
Ambivalența poetică: ironia și meditația
Atmosfera de joc tragic prezentă în textele dramatice ale lui Vișniec reflectă o poezie gravă, melancolică, prin care se subminează ironia de suprafață prin profunzimi emoționale. Gravitatea aceasta este foarte vizibilă în volumul Orașul cu un singur locuitor, unde se creează o lume poetică bizară, tragică. „Orașul cu un singur locuitor” e un exemplu elocvent în acest sens, unde locul absurd și singuratic devine un simbol al omului contemporan, un locuitor al propriei solitudini într-o lume standardizată: „sînt singurul locuitor al orașului / trăiesc în urechea voastră / mă nasc, mă înmulțesc și mor în urechea voastră” (Masa de prânz. Misterul acestei lumi).
Poezia lui Vișniec ne poartă într-un univers în care metaforele nu doar că ilustrează idei abstracte, dar captează, de asemenea, esența unei lumi fragile, neliniștitoare și paradoxale: „Cîmpul de bătălie unde întrebările / încercaseră o ultimă formă de rezistență / deveni muzeu” ; „ochiul meu trăiește din liniște / eu însumi trăiesc din singurătatea castanilor/ și din trecerea ploii/ prin univers” (Rondul de zi. Numărarea caselor. Plimbările de seară); „orașul îngenunchează sub acoperișurile tocite / plouă în univers, se răstoarnă podurile” (Zvîcnete și ademeniri. Unele ferestre se sparg peste noapte).
Această ambivalență poetică oferă un spațiu de reflecție pentru cititor, în care ironia de suprafață se dezvăluie ca fiind doar un preludiu la o meditație mult mai profundă. În plus, tot ea face ca spectatorul să nu perceapă o distincție clară între poezie și teatru, ci să fie invitat să trăiască experiența teatrală într-o formă integrată, în care cuvântul și imaginea se împletesc. Și astfel, putem spune, așa cum spune și Alex. Ştefănescu că: „Teatrul lui Matei Vişniec este mai mult literatură decât teatru.”
O lume în destrămare
Prin inovațiile sale dramatice, scriitorul ne poartă într-o lume unde descompunerea devine însăși structura artei. Dacă teatrul clasic căuta armonie prin unitatea de timp, loc și acțiune, Omul din cerc (antologie de teatru scurt) și, în special, teatrul descompus al lui Vișniec sparg aceste limite și oferă un univers fracturat, plin de personaje care par a fi figuri abia conturate, umbre ale umanității în proces de disoluție.
Această dramaturgie modernă nu mai este doar o oglindire a realității, ci un puzzle întortocheat, în care regizorul și spectatorul sunt invitați să devină creatori, reîntregind fragmentele. Încărcătura emoțională este densă, exprimată în momente scurte, dar intense, (ca o explozie de sensuri ce se nasc din nimic și dispar la fel de brusc). Astfel, aceasta antologie de teatru scurt preia esențele teatrului absurdului, unde existența umană este redusă la un joc al nonsensului, și le duce mai departe, în spațiul infinit al ambiguității moderne.
În aceste piese, construcția psihologică și metafizică a personajelor, adesea lipsite de nume și identitate, capătă o nouă profunzime. Ele devin simboluri ale unei lumi dezmembrate, unde fiecare element este o parte a unui întreg ce nu poate fi pe deplin reconstruit. Această lume a alienării ne arată, paradoxal, cât de fragilă este umanitatea noastră, cum totul, până la urmă, se descompune.
Lașitatea subtilă a societății
Prima piesă la care mă voi referi este Buzunarul cu pâine, ce explorează dilemele umane (în acest caz, salvarea unui câine dintr-o fântână adâncă și confruntarea cu realitatea ce le aduce dificultăți și nesiguranță în acest act de ocrotire), prin intermediul a două personaje opuse, fiecare simbolizând tipologii distincte ale societății contemporane: Bărbatul cu pălărie ilustrează raționalitatea și indiferența față de suferința altora, concentrându-se pe justificările sociale ale cruzimii, având o viziune cinică asupra vieții, iar Bărbatul cu baston reprezintă empatia și dorința de a acționa, deoarece, în ciuda confruntării cu incertitudinea și cu dificultățile salvării câinelui, el își asumă responsabilitatea morală de a interveni.
Adaptat după acest text este spectacolul Improvizație cu un câine, reprezentat chiar la Teatrul Național Iași, în regia lui Ioan Ursulescu, în care, actorii Horia Veriveș și Luca Gumeni, dau viață acestor personaje, aducându-le un plus de autenticitate și profunzime prin exercițiul improvizației din micile pauze ce se îmbină cu textul original, creând astfel un efect de excentricitate și originalitate. Tragismul și umorul se împletesc în aceste replici scurte, evidențiind o realitate absurdă în care subiectele discutate nu duc neapărat la concluzii, ci mai degrabă ilustrează lașitatea subtilă a societății, exact în momentele în care ar trebui să acționeze.
Astfel, prin aceste interacțiuni, prin repetiţia neobosită de replici, de situaţii ce devin insuportabile și neliniștesc definitiv publicul, spectacolul reînvie o temă atemporală: căutarea umanității într-o lume adesea lipsită de sens, într-o lume absurdă, unde absența inițiativei, ipocrizia, frica, lipsa solidarității și indiferența se împletesc, amplificând sentimentul de alienare și de neputință. Personajele lui Vișniec, prin dialogurile lor incitante, devin reflexii ale unei societăți care ezită să își asume responsabilitatea și care, în loc să acționeze, se pierde în speculații sterile. Dramaturgul creează personaje hibride, care nu se pot delimita de spațiul în care trăiesc. Acestea sunt înghițite, în mod fizic sau metaforic, de mediul înconjurător.
În cercurile singurătății
În Omul cu mărul, personajul devine una cu materia, fiind înghițit, în acest caz, chiar fizic („Şi exact în momentul în care viermele străpunge pielea mărului deschizându-şi prima fereastră spre univers şi spre Dumnezeu, dinţii mei se înfig cu lăcomie în fruct.”), iar procesul de devorare a spațiului ajunge să fie o formă de regăsire și de pierdere simultană a propriei identități, iar ieșirea iluzorie: („Trezindu-se, viermele înţelege că el nu este decât un nenorocit de prizonier într-un ocean de hrană, şi că numai evadarea, adică libertatea, i-ar putea da un sens vieţii.”).
Omul din cerc, altă piesă ce reprezintă o manifestare extremă a teatrului absurdului, ilustrează izolarea și refugierea într-un spațiu fictiv, într-un cerc ce devine un simbol al utopiei personale, un sanctuar impermeabil, în care „nimeni nu poate şi nici nu are dreptul să-mi vorbească”, un loc unde timpul și realitatea încetează să mai conteze: „Când sunt în interiorul cercului nu mă mai interesează nimic din ceea ce se întâmplă în jurul meu”, un cerc în interiorul căruia individul scapă de frică, foame și durere, într-o suspendare perpetuă a vieții: „Te scufunzi pur şi simplu în abstracţie ca într-un vis protector.” În acest mod, gestul, aparent banal – trasarea unui cerc în jurul sinelui – se transformă într-un ritual complex de autoizolare, unde individul își găsește pacea absolută, dar și separarea totală de lume. Treptat, acest oraș nu mai recunoaște sufletele vii, ele fiind înlocuite de o multitudine de cercuri, fiecare ființă umană fiind închisă în propria ei bulă de solitudine. În această lume, Vișniec explorează astfel și ideea sinuciderii simbolice. Personajele lui nu aleg moartea ca pe un act simplu de renunțare, ci mai degrabă ca o inevitabilitate rezultată din neputința de a depăși propriile frici și obsesii, fiind condamnate la autodistrugere.
Limitele dintre om și bestie
Începutul din Dresorul: „Eu trăiesc de unul singur. Sunt puţin obez şi şchiopătez de piciorul stâng. Numele meu nu are nici o importanţă.” marchează deschiderea spre aceeași temă a degradării fizice și psihice, reflectând o stare de descompunere interioară care se extinde în întregul spațiu existențial al personajului. El nu se lasă înconjurat de oameni, astfel încât animalele cu care trăiește acasă devin o extensie a singurătății sale. Atunci când aceste ființe încep să „guste din sângele și din carnea” personajului, așa cum singurătatea se hrănește din psihicul său, este evident că această devorare simbolizează o formă de autodistrugere. Limitele dintre om și bestie se estompează și iubirea devine sinonimă cu devorarea:„ cum am fost devorat în marea noapte de iubire universală”.
Această metaforă a devorării singurătății o putem găsi și în Voci în întuneric I, unde personajul este mâncat de un animal cu patru guri. Relația dintre cei doi capătă o nuanță absurdă și mai ironică, dar păstrează aceeași temă. De data aceasta, descompunerea este rapidă și implacabilă, iar personajul nu luptă nici el împotriva morții iminente, ba chiar, își acceptă soarta cu o luciditate rece, aproape filosofică: „ După părerea dumneavoastră cât aş mai avea de trăit?", „În jur de cinci minute.“. Astfel, bestia cu patru guri, un simbol al foamei insațiabile, devine o proiecție a singurătății, singuratate mărturisită încă de la început de personaje: „…eu trăiesc de unul singur. Nu-i uşor cu singurătatea. Şi pe mine singurătatea mă termină.
Fluturi, melci și ploaie - semnele sfârșitului
Nebuna liniștită, Nebuna febrilă și Nebuna lucidă, trei piese consecutive, descriu lumea, realitatea, societatea și comunicarea, sub efectul apocaliptic realizat de prezența unor entități animaliere: fluturii - „Oraşul nostru a fost invadat de fluturi. [...] Au acoperit tot: străzile, casele, maşinile, arborii. Oamenii care se aflau pe stradă în momentul invaziei au fost devoraţi.”; mai apoi, melcii pestilenţiali, melci ce încetinesc orice formă de comunicare, fiecare frază devenind o greutate imposibil de purtat, fiecare silabă transformându-se într-un melc ce paralizează limbajul și gândirea „Ca să poţi trăi cu melcii trebuie să înveţi în primul rând să taci. Fiecare cuvânt pronunţat îţi lasă în locul său, în gură, un melc.” , iar, în final, animalul-ploaie ajunge să fie cel ce „goleşte, extrem de încet şi imperceptibil, tot ceea ce are o inimă, un suflet, un sens.“ și astfel, tot ce ceea ce odată pulsa de viață este redus acum la simple învelișuri. În contrast cu tăcerea melcilor („Unde-i vremea melcilor pestilenţiali, se întreabă lumea. Ei, cel puţin, erau atât de tăcuţi…”), ploaia-animal aduce cu ea o prezență sufocantă și sufletele golite devin doar „nişte carcase”,niste corpuri vidate, incapabile de a mai susține vreun sens existențial, limitându-le orice inițiativă: „Ea vorbeşte cu noi în acelaşi timp cu noi ca şi cum ar fi a doua noastră voce [...] „lăsaţi-o baltă, nici aşa n-o să iasă nimic”. Descompunerea devine totală, transformând existența într-un teatru al vidului.
Teatrul lui Matei Vișniec este un spațiu al fragmentării constante, în care lumea se construiește treptat, iar personajele sale sunt prinse în cicluri de autodistrugere și de metamorfoză grotescă. Scriitorul nu doar prezintă o lume în descompunere, ci oferă și o analiză subtilă a suferinței umane, a alienării și a pierderii identității, transpunând totul într-un univers teatral complex, plin de simboluri, reflexii și entități suprarealiste, unde poezia nu se limitează doar la forma literară a textului, ci devine o stare de spirit, care străbate întreaga reprezentare scenică.
Comments