Miruna Nechifor, absolventă CNI, promoția 2024
O viaţă fără poezie şi o poezie fără viaţă... sau o pulbere de valuri care se varsă într-un ocean de sensibilitate? Dacă omul s-ar logodi cu adâncul unei mări tulburi? Pe obraji se vor prelinge dezamăgiri, iar lacrimile nu vor mai reuși să creadă în flori. Totuși, indiferent de substrat, există o anumită dependență, într-adevăr aproape perfectă, între corespondențele lăsate în mâna muritoare: parfum, culoare şi sunet.
Parfum
Dacă privim pielea drept o extensie a sufletului, obținem o notă olfactivă ideală a crinului – alb, pur. Sărutul este parfum, dragostea este parfum, dar suferința va rămâne aroma preferată a oricărei forme de viață: realitatea devine palpabilă doar când puterea se află în mâinile oasis-ului metamorfozat într-un cuvânt care definește totul: “Pulvis” (dar în viziune bacoviană). Trăirea sinceră este singura esență de bază a notelor de viață, nu jucăușele flori şi nici aromele fie orientale, lemnoase ori citrice pe care le preferă orice făptură banală. Amintirea miroase a melancolie, dar şi a libertate: fiecare suflet are privilegiul de a-şi alege din ce grupă a vremurilor ofilite să inspire. Adevăratele abisuri ale oricărei ființe se ascund în trecut, în experiențele înstrăinate ale avatarurilor ce ne-au putut purta odată numele, după cum înțelegem din nemuritoarele “Exuvii” ale Simonei Popescu. Deci, simultan cu parfumul, profanul se desprinde din neliniștea lumii şi învăluie întru totul fragilitatea trupului uman.
Culoare
Există două lumi transcendente: lumina şi întunericul – Soarele şi Luna – un ideal a doi îndrăgostiţi pierduţi printre unităţi astronomice, niciodată pe acelaşi cer, dar într-o reuniune nesfârșită. Rămânem astfel doar cu ochii efemerului, care pot opri fuga continuă după perfecțiune: dacă apusul de soare este doar un răsărit văzut din spate? Am avea şansa să descoperim unul dintre adevărurile lumii în nuanţe de roşu aprins? Am putea privi două răsărituri în aceeaşi zi? Sau am fi doar hipnotizaţi de frumuseţea absolutului aflat la orizont? Oricum ar fi, ochii sunt singurii care se vor auzi în tăcerea momentului de respiro dintre dispariţia Marelui Luminător – Soarele – şi apariţia Micului Luminător – graţioasa Lună: portalul eternului se va deschide, iar pupila va absorbi paleta de nuanţe proprii, după cum va înţelege artistul emoţia.
Sunet
Pline de miracol, Nocturnele lui Chopin pot oglindi conceptul desăvârşitului. Cântecul inimii totuşi, acordă şi el o şansă infinitului, în momentul când are curajul să se deschidă în faţa unui străin – un nimic care va deveni totul în decursul a câteva clipe decisive. Un gând este suficient pentru a defini legea dragostei: două defecte se decid să piardă controlul în balade reciproce ale iubirii. Sensibilitatea tabloului va fi inevitabil acompaniată de sunetele armonioase ale naturii, care doar impulsionează îndrăgostiții spre ritualul sacru al nunţii. Erosul pluteşte în note de “mi”, “sol” şi uneori câte un “si” îndrăzneţ, care doar completează portativul sentimental: un hoinar demult pierdut în frumusețea androginului – dar de această dată cele două jumătăți îşi vor găsi perfecțiunea în cicatricile lor. Amnezia cauzată de descântecul vântului (care ziua scutură copacii de povara timpului) şi al zbuciumului nelipsit al păsărilor, se contrazice cu liniştea serii, unde luna devine o amantă a sufletului uman chinuit de duritatea efemerităţii.
Replica perfecţiunii: o viaţă fără iubire... şi o iubire cât o viaţă. Dar lumina este singura cale spre iubire. Astfel, niciun cosmos nu poate fi înţeles, dacă dragostea şi creaţia nu ocupă un loc central în vagul sufletului muritor. Totuşi, prin ochii protagoniştilor filmului “Pride & Prejudice” (2005), regizat de Joe Wright, ecranizare a romanului (1813) cu același titlu scris de Jane Austen, Elizabeth Bennet (Keira Knightley), respectiv Fitzwilliam Darcy (Matthew Macfadyen), înţelegem că veşnicia sentimentelor nu poate fi echivalentă conceptului de timp. Între cei doi se construiește o frumoasă poveste de iubire, care pare că începe exact acolo unde se termină.
Filmul, reinterpretând romanul lui Jane Austen, reuşeşte să definească foarte fin momente de o mare sensibilitate, extrase din intimitatea experienţelor sufleteşti ale actanţilor. Avem ocazia să descoperim, dincolo de orice mască socială, care doar tensionează întâlnirile dintre personaje, sentimente şi trăiri sincere, care se regăsesc, precum într-un dialog al profunzimilor sufleteşti, în textele poetei americane Emily Dickinson, o femeie care a refuzat societatea şi a ales să trăiască precum un mit viu, după cum o numeau locuitorii orașului. O poezie poate să dureze mai mult decât un imperiu, astfel volumul “Solitude and poetry” îi defineşte izvorul destinului: a trăit în lumea apăsătoare a solitudinii, dar a fost deschisă spre frumuseţe.
În cele ce urmează, propunem o lectură a momentelor cu încărcătură poetică din film prin oglindire cu texte semnate de Emily Dickinson, pentru a surprinde inefabilul dragostei dincolo de orice contextualizare a tiparelor sociale, lăsând deoparte dimensiunea realistă a poveștii, pentru a descoperi și unifica fragmentele diafane ale unui timp lăuntric ce transcende ființa efemeră, devenind poezie și topindu-se în veșnicie.
Trezire
Will There Really Be a “Morning?
Will there really be a “Morning”
Is there such a thing as “Day”?
Could I see it from the mountains
If I were as tall as they?
Has it feet like Water lilies?
Has it feathers like a Bird?
Is it brought from famous countries
Of which I have never heard?
Oh some Scholar! Oh some Sailor!
Oh some Wise Man from the skies!
Please do tell a little Pilgrim
Where the place called “Morning” lies!
O dimineaţă liniştită, ceţoasă, a reuşit să schimbe destine. Elizabeth citeşte, paradoxal, cartea “Pride & Prejudice”, dar a ajuns la ultima pagină a acesteia. Parcurgem astfel o altă viziune asupra “sfârşitului”, influenţat de data aceasta de controversa ascensiunii. “Little Pilgrim” (Călătoarea), se pierde printre cearșafurile albe, întinse în grădină. Acestea devin o poartă între două lumi diferite, în care Lizzy pare să trăiască, la fel ca faimoasa Virginia Woolf a filmului “The Hours”: un cosmos în care mândria reprezintă o prelungire a principiilor sale morale – nu pare a fi dispusă la concepte incerte precum iubirea, un ideal departe de adevărul lumesc – iar cea de-a doua este dominată de prejudecată – tânăra găseşte parcă o plăcere în a trage concluzii pripite bazate pe raţiune, dar niciodată pe sensibilitate. Imediat ce o pierdem din realitate, fata găseşte oportunitatea de a evada în propriile gânduri şi idealuri: povestea ei – creionată de un utopic “cum ar fi dacă?...” – se află la limita dintre fantastic şi real, dintre perfect şi imperfect.
Totul tinde spre dezmorţirea de după reverie: până şi muzica acompaniază cu exactitate trezirea – pe fundal se poate auzi lucrarea intitulată “Dawn” din albumul compozitorului Jean-Yves Thibaudet. Universul cărţilor pare să devină un loc sacru al nuferilor, o căutare a zorilor: un lucru anume care inspiră un parfum, o culoare sau un sunet.
Înălţimea înseamnă înţelegere, iar Elizabeth îşi conservă cunoştinţele, parcă intenţionat, pentru un suflet deosebit, care să îi poată scoate voaluri de pe misterele lumii. Necunoscutul prinde conturul unui vis, iar explorarea se transformă într-o nevoie a sufletului.
Întrepătrundere
“Am văzut o privire”
Am văzut o privire în agonie
Cum s-a pornit prin odaie s-alunece
În căutarea unui lucru se pare,
Apoi-a început să se-ntunece,
Apoi-s-a-nfăşurat ca-ntr-o ceaţă,
Apoi-s-a lăsat, pecetluită, să cadă:
Fără a dezvălui ce anume
Ar fi fost fericită să vadă.
Dragostea la prima vedere – o esență a tuturor poveştilor rupte din stele şi trimise spre Lună pentru a se transforma în vis.
Ochii sunt cicatricile de pe faţa vieţii, care dezvăluie autenticitatea sentimentelor, dar niciodată toată intensitatea lor. Goliciunea de ansamblu şi adâncimea iubirii, cele două extreme ale parabolei vieţii, vor rămâne etern misterele fiinţei umane. Totuşi, cea din urmă oferă o şansă la acces în momentul întregirii androginului, de mult uitat şi sfâşiat de cruzimea destinului.
După apariţia bruscă, dar imposibil de ratat, a celor trei: domnul Bingley, sora lui Caroline şi domnul Darcy, acesta din urmă pare să caute pe cineva (în mod special) cu privirea, în încăperea largă în care are loc balul. Astfel, din toată camera plină de suflete, Darcy se opreşte, pentru o secundă, la cel al lui Elizabeth, iar în seriozitatea de pe chipul său apare o urmă de uimire, fiind parcă fermecat de tânără. Ea, observând, schiţează un zâmbet care ascunde o bănuială inocentă asupra ceea ce tocmai i s-a întâmplat.
Doar subtilitatea rămâne piedica fericirii domnului Darcy: este fermecat de la prima privirie de Elizabeth, dar nu îşi trădează stricteţea. Familia Bennet are onoarea de a fi prezentată celor doi domni; domnul Bingley este vrăjit de Jane, sora cea mare, iar ochii domnului Darcy se mulţumeau cu tăcerea şi schimbul silenţios de priviri cu muza sa, Elizabeth. Astfel se conturează un prim moment de intimitate dintre cei doi protagonişti, extrem de vag, dar asemănător unui vis: s-a îndrăgostit de ea şi a rămas îndrăgostit.
Poezie
“Between my Country — and the Others”
Between My Country — and the Others —
There is a Sea —
But Flowers — negotiate between us —
As Ministry.
“Credeam că poezia este hrana iubirii”. Poezia doare, de aceea te poţi sinucide în poezie. Poţi arunca lumea în aer, poţi să îţi creşti aripi, să desenezi o galaxie, să o ştergi şi să schiţezi alta imposibil de imaginat. Uiţi cuvântul, aşa că te naşti şi renaşti din el; înfloreşti, dar simţi cum creşte moartea în tine. Se spune că, ulterior, floarea va deveni hrană: din trup uman, fragil, iluzionat de furtunile sufletului, într-o nevoie indispensabilă (de parcă ar fi atât de uşor să ucizi o pasăre cântătoare). Dar cine îl va asculta pe îngerul care se visează poet?
Poezia este însăşi viaţa care nu poate să moară, astfel hotarele nu pot fi niciodată cucerite printr-un simplu război, ci este nevoie de biruirea celei de-a doua inimi pe care doar visătorii o au. Generalizarea suferinţei este un act al trădării: ecourile erosului nu se pot întâlni doar prin umbre, mulţumindu-se cu nişte crăpături în asfaltul tinereţii... Ne rămâne doar credinţa că vor mai exista suflete nemestecate bine de uitare, iar iubirea va fi cea biruitoare, ca întotdeauna.
“The power of poetry in driving away love”. Negocierea nu este niciodată corectă, indiferent de rezultat, cineva pierde. După model, "Marea" lui Darcy cedează cuvântul pentru o potenţială dragoste, iar Lizzy, floarea lui, alege să îşi închidă corola pentru a-şi demonstra mândria. Universul a început cu un vers, poezia cu o "ea", iar buzele au trădat mult prea uşor eternitatea: s-au agăţat de o speranţă – o răzbunare a frumuseţii pentru moarte: sufletul. Dar sufletul trece greu...
Aşa că, te poti sinucide în poezie, scăpând de orice responsabilitate a realităţii, dar de câte ori?
Emoţie
“Surgeons must be very careful”
Surgeons must be very careful
When they take the knife!
Underneath their fine incisions
Stirs the Culprit - Life!
“Consideraţi mândria un defect sau o virtute?”. Domnul Darcy pare să alerge printre muze în forme pure, pentru a-şi găsi imaginea feminină ideală: el caută un întreg, dar Lizzy nu intenţionează nimic. Virtutea este cel mai mare defect al său, mândria fiind o scăpare a caracterului perfecţionist, care nu lasă loc de sentimente abstracte.
Doar ecoul lui Darcy este întreg. Parcă strigă limpede, spulberând orice urmă de formalitate, taina iubirii dintre cei doi, care îmi aduce aminte de un vers blagian al poeziei “Vei plânge mult sau vei zâmbi?”: “Nu ştii că numa-n lacuri cu noroi în fund cresc nuferi?”. Deşi iubirea este o necesitate a sufletului, niciunul nu cade în plasa de poveşti a lumii fluturilor, care gândeşte în basme şi vorbeşte în poezii. Însă, în chinul nesfârşit al apei dăinuie scânteia dintre Lizzy şi Darcy, creionând prologul unei frumoase poveşti de dragoste.
O primă atingere: cea care ascunde pierderea revoltătoare a controlului în faţa arsurii din piept, care îi macină sufletul lui Darcy. Strângerea mâinii este o dovadă tangibilă a momentului în care începe transformarea şi descifrarea lui de către Elizabeth. Astfel îşi face loc o fisură în armura sa rigidă, iar inima îi va deveni un simplu sigiliu floral. Sub incizia o dată începută cu foarte mare grijă, găsim cel mai mare vinovat: Cuvântul – ca o marmură a lui Michelangelo – care dezvelește un mod artistic de “a iubi”, de care dă dovadă Darcy.
Curaj
“Our journey had advanced”
Our journey had advanced;
Our feet were almost come
To that odd fork in Being's road,
Eternity by term.
Our pace took sudden awe,
Our feet reluctant led.
Before were cities, but between,
The forest of the dead.
Retreat was out of hope, —
Behind, a sealed route,
Eternity's white flag before,
And God at every gate.
Călătoria înaintează şi se simte atingerea primei priviri. Darcy o invită (ferm, ca întotdeauna) pe Lizzy la dans: praf de stele a fost presărat peste mândria celor doi, lăsând libere emoţiile tensionate, care dăinuie încă de la prima întâlnire. Deşi găseşte un refugiu în melancolie, tânărul îşi ridică gratiile sufletului şi sparge ferestrele inimii prin Cuvânt.
Domnul Darcy pare să fi ajuns la “răscrucea drumului Fiinţei”: îşi face griji în privinţa atracţiei pe care o simte faţă de Elizabeth. Astfel, iniţial, asemenea unui torent de lumină, care doar prelungeşte frumuseţea fetei, Darcy apare în spatele ei, parcă hotărât să facă invitaţia, dar ezită şi se pierde subtil în mulţime (Lizzy neştiind de această întâmplare). Misterele se strecoară pe unde pot spre eternitate, dar unele se lasă învinse de labirintul nuferilor şi fug speriate de puterea florii de cais.
Cei doi se află într-un contrast etern: ea pare să îi fi căzut la picioare, iar el merge pe vârfuri pentru a nu speria iubirea, deoarece un pas de om poate perturba oricând orizontul unui zbor de fluture. Eroina, inteligentă, sensibilă, incapabilă de gelozie, ascunde o sublimă tentă feminină în ceea ce priveşte expunerea sinceră către spectatori, iar domnul Darcy, un artist în pura sa esenţă, poartă o mască, uşor lirică, adresată publicului de pretutindeni.
Intimitate
“The first Day’s Night has come”
The first Day's Night had come—
And grateful that a thing
So terrible—had been endured—
I told my Soul to sing—
She said her Strings were snapt—
Her Bow—to Atoms blown—
And so to mend her—gave me work
Until another Morn—
And then—a Day as huge
As Yesterdays in pairs,
Unrolled its horror in my face—
Until it blocked my eyes—
My Brain—begun to laugh—
I mumbled—like a fool—
And tho' 'tis Years ago—that Day—
My Brain keeps giggling—still.
And Something's odd—within—
That person that I was—
And this One—do not feel the same—
Could it be Madness—this?
Dansul este singura extensie plutitoare a artei, datorită atracţiei şi coordonării dintre două trupuri, două suflete şi ulterior, două inimi. Nevoia de comunicare verbală dispare, astfel orice cuvânt pare a fi interzis în acest vals vienez prin care ne poartă destinul.
Predicţia lui Lizzy pare că s-a adeverit: “Dacă i-ar plăcea să danseze, ar fi la un pas de a se îndrăgosti”. Deşi în poezii literatura anulează distanţele dintre oameni, aici paşii de dans s-au sincronizat şi au clădit, într-un mod allegro, pânza dragostei dintre cei doi. “Nebunia” este aroma sufletului, iar în tot haosul mişcărilor, cerul pare a fi scos din rădăcini şi scuturat de stele peste perechea rămasă singură în încăpere.
Asemenea celor două muze ale lui Dali – “Two Dancers” – Lizzy şi domnul Darcy se omogenizează pe ringul de dans printre restul perechilor, ţinând ascuns sub un ocean de emoţii, orice secret care ar putea interveni în desluşirea mai rapidă a misterului.
Trupurile devin o cale lactee cuprinsă de taina inimii: îşi ies din fiinţă şi se răscolesc reciproc. În antiteză, sufletele sunt topite într-un vis, mândria şi prejudecata rămânând două componente neînsemnate ale haosului devenit armonie a iubirii. Taina legământului este dezvăluită: el dansează cu luna, iar din pieptul ei zboară un soare alb. Astfel, ne este permis să cunoaştem licoarea divină a timpului care poate reface ființa într-un întreg.
Încercarea
“A Word”
A word is dead
When it is said
Some say.
I say it just
Begins to live
That day.
Confuzia: singura săgeată menită să spargă violent inima într-un potop de insomnii (precum lumina se izbeşte de cer). În ciuda aşteptărilor, dorul are memorie – întoarce fluturii din drumul către vis şi îi transformă într-o speranţă, care va rămâne sigilată într-un ecou. Sufletul cântă descătușat, doar să audă şi cel mai fragil cuvânt: o confirmare în care se ascunde taina sentimentelor. Aşadar, ceasul inimii va bate neîncetat până la destăinuirea iubirii, când timpul va sta pe loc, confuz de ce ar trebui să făurească în lipsa destinului.
Cuvântul moare când este rostit. Şi noi reuşim să murim odată cu el. Sau poate să ne naştem? Cumpănă: culoarea irisului este ultimul semn al veşniciei de care ne putem agăţa. Ce vom face? Cum ne vom da seama de ultimele (sau primele) clipe ale vieţii, când noi, de fapt, ne aflăm într-o confruntare crâncenă între tăcere şi uitare? Ne aruncăm înşelător în braţele haosului, sperând să ne cuprindă călduros, dar suntem doar distraşi de un curcubeu, o stea, o cometă... zărite din când în când după un abis topit de oboseala existenţială.
Voia să o ceară în căsătorie. A avut curaj; până a văzut chipul de care se îndrăgostise şi a pierdut orice reflexie a poeziei de dragoste. Au rămas singuri în tăcere, între mit şi infinit, respingând viaţa şi moartea. Dar a răsărit iubirea. Darcy îşi uită mândria, devenind orb la simptomele sufletului, iar în Lizzy se aprinde o scânteie care nu mai poate fi înfrântă de nicio prejudecată.
Mărturisire
“It Dropped So Low — In My Regard”
It dropped so low — in my Regard —
I heard it hit the Ground —
And go to pieces on the Stones
At bottom of my Mind —
Yet blamed the Fate that flung it — less
Than I denounced Myself,
For entertaining Plated Wares
Upon My Silver Shelf —
Clepsidra inimii este construită sub forma unui zbor invers. Mişcarea nu mai este ascendentă, timpul nu mai trece; el s-a comprimat, luna s-a stins, iar cerul de deasupra celor doi îndrăgostiţi s-a destrămat. A rămas căderea. Orice îşi poate închipui imaginarul uman drept revigorare (bucurie), pierde esenţa în momentul unei negaţii: un cuvânt duce la altul, totul tinde spre mulţimi infinite de gânduri, contraziceri, prejudecăţi... iar sufletul? El cui îi va rămâne?
O confesiune a iubirii poate dezlănţui furtuni între stele. Deşi suntem puşi în faţa unui adevăr, agonia tinde spre infinitul sentimental. Nu ştim care moarte o vom simţi mai cuprinzătoare: despărţirea sau golul lăsat în urma timpului? Însă pe raftul de argint vom găsi mereu sufletul cuprins între frumos – sentimente, amintiri şi durere – care anticipează limpezimea amalgamului de temporalitate.
Final de poezie: marea ne va recunoaşte urmele paşilor după tristeţe.
Perspectiva ei:
“Epigram”
THIS is my letter to the world,
That never wrote to me,—
The simple news that Nature told,
With tender majesty.
Her message is committed
To hands I cannot see;
For love of her, sweet countrymen,
Judge tenderly of me!
Oare aceasta-i dragostea? Atât de rapid ți se pot scutura florile inimii? Dacă nuferii ies învingători, nici măcar lumina nu va mai avea sens în pluralitatea flăcărilor stelare. Poate ultima noastră scrisoare către lume va dezlega taina metamorfozată a meșterului Manole: aici iubirea este demolată fără a fi măcar zidită. Prin urmare, nu putem acorda nicio şansă vulnerabilității, până la urmă pictura abstractă este un dezastru complet.
Aşteptarea: ne trece dintr-un timp viu, într-unul mut şi ne dorim o recompensă palpabilă. Ce am putea să primim? Un orizont? O a doua naştere? O pereche de ochi negri? Poate vom reuşi să vedem albul eternităţii. Nici Cuvântul nu pare să mai deţină putere în faţa tăcerii - dar tăcerea este şi ea un răspuns şi încă unul necruţător. Ne rămâne să amintim cum nefiinţa ne-a privit măcar o dată, dezvăluindu-ne că pustiul va deveni mai mare când începem să ne plimbăm prin el.
Final de poveste: asfinţitul este o clipă mai întreagă decât geneza.
*Didascalie: miezul nopţii clachează, lăsând loc memoriei să îşi reverse sângele. Poezia urmăreşte firul narativ al poveştii, pe un fundal de note muzicale ale ploii; îmbinarea celor două este inevitabilă. Pentru câteva momente îndrăgostiţii poartă diadema sărutului, iar iubirea este atât de densă, încât realizăm că alt final pentru ei nu există şi nu va putea exista vreodată.
Poezia îşi găseşte sfârşitul, dar povestea rămâne eternă.*
Extensio
“Heart, we will forget him!”
You must forget the warmth he gave
I will forget the light
Then I, my thoughts, will dim
Cred că povestea de iubire este de mult gravată în piedestalul lui Beethoven: o sonată a lunii, iniţial “Sonata quasi una fantasia” (“Sonata aproape fantezie”). Poate... prea aproape. Împrejurul evoluează; fereastra devine mai mult decât un drum spre cer, oglinda mai mult decât un ocean de fum – iar timpul... nici el nu mai poate despărţi apele, aşa că o stare de atemporal pluteşte în jurul camerei.
Lizzy îşi priveşte critic reflexia. Parcă sparge oglinda şi strânge cioburile în palmă până simte cum chipul îi sângerează. Oglinda o arde. Suferinţa se proiectează drept o virtute după miezul nopţii: dragostea se achită indispensabil cu insomnii. Stagnarea sufletului este perturbată de venirea neaşteptată a lui Darcy, care lasă o scrisoare. Dar Lizzy nu reuşeşte să se desprindă din transă.
Luna devine o amantă a fatalităţii. Dar până la urmă ce sunt amanţii? Nişte nimicuri care sparg orice scut menit să apere trupul de fluturi. Regretul îi rămâne neclintit, faţă în faţă cu ea: inima nu îşi opreşte bătăile, însă respiraţia îşi va pierde orice sens. Grabă; deci conştientizăm târziu ce s-a întâmplat: o teamă permanentă de amintire decide să ţină iubirea tăcută în vis. Trec vremuri, stele, miresme şi nimic nu le poate împiedica plecarea, deoarece lanţurile nu pot lega păsările sufletului atât de strâns.
În aceste ape adânci, totul în jur îi şopteşte fetei “inimă, noi îl vom uita”; transa dispare, sufletele moi sunt separate. Dacă totul a fost un vis, o iluzie, o... umbră?
Dimittis
The Soul selects her own Society
The Soul selects her own Society —
Then — shuts the Door —
To her divine Majority —
Present no more —
Unmoved — she notes the Chariots — pausing —
At her low Gate —
Unmoved — an Emperor be kneeling
Upon her Mat —
I've known her — from an ample nation —
Choose One —
Then — close the Valves of her attention —
Like Stone —
Zborul ne dă dreptul la prăbuşire. Devenim pescari de nori, scufundaţi în vis, până simţim urma pe care o lasă pe cer o privire de înger; acelaşi înger care se credea poet, iar noi aceeaşi fiinţă care s-a privit în oglindă şi a înţeles iluzia ce-l face să creadă că există. Nici poezia nu mai contează în prezenţa timpului limitat. Iubirea nu se mai întâmplă; nu putem explica, dar putem vindeca neantul din noi.
“Neclintită”, are nevoie de o pauză; “Ea” este linia de final a poveştii de la care nimeni nu a îndrăznit să ceară nimic. Nuferii i-au stins toate stelele lăsându-i doar galaxia nostalgiei. Şi singurătăţii îi trebuie un moment de respiro de la haosul gândirii, moment de care omul profită şi fură ultimul punct cardinal al mierii lunii. Cel mai interesant pustiu este cel al lui Marin Sorescu: nici el nu a ştiut care dintre abisuri este mai adânc, al celui care îl simte sau al celui care îl înţelege? Uneori, începe să fie târziu în noi prea timpuriu, extenuându-ne de orice extaz floral care poate fi admirat în ceruri.
Libertatea ne face să ne escaladăm vârful inimii. Lizzy nu ezită niciun moment în fața acestei oportunităţi: se află la marginea unei căderi bruşte, abrupte, căutând un sens al dorului. Doar scările spre nicăieri ne ghidează către un adevăr: vom răzbi noi cumva la lumină.
Amor Vincit Omnia
“XXXVII”
Love—is anterior to Life
Posterior—to Death
Initial of Creation, and
The Exponent of Breath.
Partitura unei iubiri inconştiente, dar persistente: să priveşti fiinţa iubită drept muza fericirii tale; să nu îi poţi găsi un defect, deoarece fluturele – un fel de aur sfâşiat de zei – încă zboară în ochii tăi căutând polenul perfecţiunii. E acelaşi fluture căruia îi era teamă să se desprindă de crisalida inimii. Acum zâmbeşte către sfiala norilor şi se bucură de versul zorilor. Iar, între timp, tu te închipui Prometeu, dar ştii că focul a fost întotdeauna în tine, aşa că furi cicatricile de pe inimă, în speranţa că vindecarea va fi mai rapidă.
În tot procesul vieţii, care în mod absurd ne dă moartea în dar, s-a furişat iubirea. Ne-a condamnat la suflete metamorfozate în oglinzi care se sparg în fulgere, la constelaţii ale dorului şi întrebări precare. Ce face dragostea din om? Îi pune la îndoială autenticitatea sentimentelor, iar el îşi arată inima şi o învârte pe toate părţile doar să demonstreze că este plină de seva sensibilităţii. Despre creaţie nu se poate spune nimic: ea este misterul odiseei firului de iarbă, ce are drept mamă pământul şi îndrumător soarele, dar totuşi se apleacă în faţa unei picături de ploaie. Imagine în oglindă: primordialul poartă în spate răni care strălucesc a vis şi se joacă de-a cerul, până la apariţia lunii care, asemenea unei regine goale, transformă îndrăgostitul într-o stea derizorie. Dar dacă viaţa este vis, iar apărătorul unei răsuflări este liniştea de după?
Pătrunzând în casa (sufletul) domnului Darcy, Lizzy rămâne fermecată de bogăţia afectivă a acestuia, ţinută în secret de lume. Ecourile, care înainte doreau uitarea, s-au dezbrăcat de nuferi şi au început să poarte în ele un asfinţit al rubinelor. Ne este arătat chipul de înger care a tot perturbat ordinea cosmosului. Dar nu doar nouă, ci şi lui Elizabeth, care a rămas dezarmată în faţa frumuseţii. Poetul lunii îşi lasă în urmă reflexia în imaginea sculpturii albe. Facerea Lumii pare acum neînsemnată...
Kenoză
Perspectiva ei:
“It’s all I have to bring today”
It's all I have to bring today—
This, and my heart beside—
This, and my heart, and all the fields—
And all the meadows wide—
Be sure you count—should I forget
Some one the sum could tell—
This, and my heart, and all the Bees
Which in the Clover dwell.
Prima scrisoare a sufletului îţi aparţine ţie de data aceasta. Ai reuşit să câştigi bătălia poeziei cu dragostea, transformându-te într-o poveste vie, nemuritoare, în care vă veţi întâlni într-un sărut. După sufocarea singurătăţii, când era atât de greu să respiri, atâta gălăgie şi haos în jurul tău, acum este linişte. O linişte care te face să te întrebi dacă într-adevăr exişti, dacă dragostea este reală şi nu cumva totul s-a încheiat la ultima pagină a cărţii ce îţi poartă destinul, pe care scria îngroşat “THE END”. Iarăşi ne lovim de răsărit; am pierdut noţiunea timpului, parcă a fost totul cuprins într-o dimineaţă cât o viaţă de fluture – prea scurtă pentru a cunoaşte miresmele tuturor florilor.
Ţi-ai dăruit inima şi te-ai îndrăgostit de perfecțiunea din toate defectele lui. Aţi fost martorii unui joc de-a mândria şi prejudecata, până aţi învăţat unul de la celălalt despre curcubeul tăiat în două. Nu aţi putut dormi, aşa că v-aţi lăsat purtaţi de cântecele păsărilor vestitoare de lumină. Aţi hoinărit pe câmpii şi pajişti, iar legământul s-a înfăptuit deasupra unei ape – nu degeaba poezia este cea care desparte apele. În final, sărutul este vindecat de rouă, iar vântul îşi poartă paşii într-o stea de lut.
Acum v-a rămas doar să vă hrăniţi cu raze de soare până la finalul ultimului veac al romanului îndrăgostiţilor.
Perspectiva lui :
“To wait an Hour —is long”
To wait an Hour — is long —
If love be just beyond
To wait Eternity — is short —
If love reward the end —
Deşi prea multă aşteptare poate duce la declin, poezia nu se poate opune jocului dragostei (de-a anotimpurile) şi al întâmplării. Ea este fixată într-un tablou al unei nopţi înstelate, care despică soarele până la momentul confesiunii. Numai palpabilitatea eternităţii îl poate salva – iubirea este singurul vis de care se ţine.
Către Elizabeth: “You have bewitched me, body and soul, and i love... i love... i love you”. Îi tot repeta un cuvânt pe jumătate fiinţă; dacă până şi cuvintele au prins contur, ce ne-a mai rămas şi nouă?
Totul pleacă de la o trezire a sentimentelor, o conştientizare a puterii omului de a simţi. Avem nevoie şi de fărâma de artă care să îmbine versurile iubirii, aşa că intervine poezia în călătoria noastră. Emoţia are ca urmare înţelegerea poeziei şi transformarea acesteia într-un început de poveste. De aceea, ne trebuie curaj: să manifestăm zbuciumul interior care duce la exteriorizarea conştiinţei. Un al doilea pas al curajului este mărturisirea dragostei (în versuri): cuvântul este, prin urmare, o extensie a sufletului. Finalul ne întoarce iarăşi la esenţă: golirea de trecut trebuie înfăptuită.
O speranţă se desprinde dintr-o poveste a două suflete în căutarea adevărului: frumusețea iubirii va salva lumea.
Comments