Poarta 鳥居
(gânduri fără titlu)
Pentru fumătorul de lavandă.
I
ți-am despicat călcâiul în două.
În loc să curgă sânge,
au curs muguri conici de castan,
albi, ca pielea ta.
A durut să te descompun doar
ca să te regăsești? Nu ai țipat,
scoarța din cerul gurii avea
încă gust de cenușă.
II
azi m-am uitat pe fereastra gri
și am rămas surprins de verde.
Peste tot erau doar frunze,
frunze mii. Dacă eram
destul de mic, aș fi trăit
între ele fără să știu altă culoare.
III
îmi pocnește fiecare vertebră.
Se rearanjează micro-universul
fantomatic, și totuși sangvin.
IV
coapsele presate în pielea ta devin
cuțite cu lamă de zimți în creierul meu.
Nici nu mă pedepsești, îți creezi un
instrument ușor, inuman și fremătător,
de înveninat. Să arunci, să mutilezi.
Spui că ești mutilat, dar mai ai forța
de a atinge rana deschisă. Nu vezi că
nu mai am mâini, nu mai am picioare,
nu mai am ochi? Sunt un trunchi desfăcut,
din care singurul lucru, ce se mișcă dureros,
este mușchiul obosit de inimă.
V
...nu-ți încape inima de creierul exacerbat.
VI
zboară unde îți arată buburuza!
Nu ai nicio traiectorie,
decât o viață de pistil distrus
între degete divine,
nici El nu se bucură de
polenul de sub unghii,
tu de ce ai face-o?
VII
i-am gustat deja carnea fragedă,
ca o gură de aer parfumat cu iasomie.
Sper să putrezesc în iad,
pentru tot „binele” făcut.
creierul mi se scurge prin
trompa lui Eustachio, cald
și de un roz grețos,
singura sinapsă pe care o creez
este imaginea amândurora,
sub palma mea, ca și cum
aș crea din carnea mâncată
o nouă lume.
VIII
m-ai scos din lumea viilor.
Sunt o umbră creată din
scârba ta pentru Ființa ce nu există,
mugur cristalizat de alcool, spasme și lacrimi
care nu respiră, doar se târăște leneș
într-un cearșaf murdar de satin.
IX
ești ca o crizantemă vara,
nepotrivit în tufa ta obosită,
ce abia mai mișcă sub vânt.
Am uitat să întorc frunzele
pe dos și ai prins o culoare
nesigură de măsliniu.
N-am știut că ești așa galben
ca toamna, bulbul căutând soare
și ploaie, fără să se decidă.
N-am crezut de fapt nimic, eram
buruiană apărută fără anotimp.
X
dezgust.
dezgust.
dezgust pentru lume,
pentru foile albe,
pentru desenele murdare,
pentru rândurile prea multe,
pentru morțile prea lungi,
pentru banii pierduți,
pentru plăcerile prea scurte,
pentru ușurința tuturor,
pentru căldura înăbușitoare,
pentru eșecul feminin,
pentru mândria prostească,
pentru mila orice, dar nu spirituală,
dar mai ales pentru boala neidentificată
a minții, de a ticăi ca un ceas în ceafă
la ora 4 dimineața, să-mi deruleze, în prostie,
momente bune în 2, pe care am ajuns să cred
că le-am inventat. Realitatea acum e
infinit zecimal mai diferită, pentru mintea bolnavă
care a obosit să mai încerce și nu înțelege că
s-ar putea, în teorie, să găsească pe cineva mai bun,
e doar oboseală și oboseala vine atunci când materia
cenușie e prea dezgustată să mai lege sinapse, să mai adauge
un ochi la tricotajul de gânduri, și-mi rămâne derulat momentul
ca o bandă stricată, când am regretat că nu pot zice
„asta e pielea pe care n-ai atins-o niciodată” pentru că, în fapt,
nu m-ai atins niciodată și nici nu s-ar fi întâmplat și nu pot da vina
pe mintea dezgustată pentru că și trupul mi s-a întors împotrivă și
și cred că sunt ratat, nu te-am putut ține lângă mine
deși erai încă frunză cristalizată, da, exista o piramidă întoarsă
și tu stăteai așa în josul ei cu el sau cu ei
pentru că nu te-ai oprit doar la cineva
ai continuat mai mult,
când eu am vorbit mai mult.
Și sunt obosit
și dezgustat
și așa funcționează mintea mea acum
și aș putea să nu mă mai pot opri
decât în fața porții Torii.
Mira Zaharia, clasa a XII-a E
Surse imagini: