O experiență inedită în deschiderea
Festivalului Internațional de Teatru pentru Publicul Tânăr
la Teatrul „Luceafărul”
Iași – 2021
O premieră în lumea teatrului românesc, conceptul de silent disco (fiecare participant primește o pereche de căști pentru a recepta spectacolul și este invitat să urce pe scenă alături de actori ca într-un club la o petrecere) în regia lui Bobi Pricop conferă piesei Pisica verde, de Elise Wilk o nouă dimensiune a realităţii. Clubul ,,Periferia” te transpune într-o atmosferă electrizantă şi totodată familiară, asemenea unei petreceri cu prietenii. Spaţiul restrâns în care se desfăşoară acţiunea stimulează o empatie profundă cu poveştile personajelor şi te face părtaş la seara plină de întâmplări a acestora.
Personajele reprezintă tipare adolescentine de actualitate. Dani suferă de o uşoară formă de autism ce îl împiedică să formeze conexiuni sociale şi, de asemenea, să comunice cu tatăl său alcoolic denaturat, ,,pisica verde” fiind salvarea sa în momentele de tristeţe şi nedreptate. Bianca, având o situaţie familială dificilă, poartă un tricou unic cu o pisică verde pe el, ce îl va captiva instantaneu pe Dani, fiind mereu pregătită de aventuri și experienţe noi. Roxana, ai cărei părinţi sunt plecaţi la muncă în străinătate şi care reuşeşte cu uşurinţă să o păcălească pe bunica ei, este prietena cea mai bună a Biancăi, pe care o însoţeşte în toate provocările şi ,,tâmpeniile’’ şi alături de care îl creează pe Victor, îngerul lor salvator, care le păzeşte de pedepsele şi responsabilitatea lumii adulte. Flori este un personaj ancorat între două realităţi: realitatea materială şi cea imaginară, pe care aceasta o creează ca spaţiu de evadare din tristeţea şi durerea celei dintâi.
Robert este un băiat ai cărui părinţi îi oferă toate condiţiile, fiind la cel mai bun liceu din oraş şi mergând la foarte multe activităţi extraşcolare. Aceştia, în schimb, nu îi oferă singurul lucru de care el avea nevoie şi anume afecţiunea părintească, drept urmare Robert se revoltă lipsind de la meditaţii şi făcând tot felul de acţiuni teribiliste, încercând să îşi ascundă frustrarea şi sensibilitatea sub masca adolescentului rebel. Boogie este adeptul senzaţiilor puternice şi evadării din realitate cu ajutorul substanţelor interzise. Personajul trăieşte prin intermediul închipuirii unui ideal alături de persoana iubită, atunci când descoperă că aceasta nu are aceleaşi sentimente faţă de el.
Actorii reuşesc să dea esenţă şi umanitate personajelor şi să te facă să te ataşezi de fiecare în parte, apoi să te dezici de unii dintre ei sau să empatizezi cu ceilalţi. Ioana Natalia Corban reuşeşte, cu o voce extrem de caldă, să te facă să te apropii de Bianca ușor, ca de o prietenă din copilărie de mult uitată şi regăsită aici, în ,,Periferia”. Carmen Mihalache îi dă personajului Roxana o alură de adolescentă maturizată timpuriu, care încearcă să ignore responsabilitatea venită odată cu dezvoltarea. Alex Iuraşcu îi conferă lui Boogie statutul de frate mai mare, care încearcă să protejeze şi să ofere afecţiune celor din jur, cu toate că el este degradat lăuntric.
Dragoş Maftei reuşeşte să contureze profilul unui adolescent marginalizat, Dani, pe care ai tendinţa să îl eviţi încă de la prima replică. Carmen Dilbea construieşte, prin intermediul lui Flori, o persoană distrusă de realitatea umană, care evadează prin orice metodă, un personaj care invită la compătimire şi, totodată, trezește dorinţa de a ajuta în orice mod posibil. George Cocoş conturează prin Robert tipul băiatului popular şi plin de sine din orice liceu, care ascunde sub masca ironiei şi a egoismului o sensibilitate acută cauzată de lipsuri.
Contactul meu cu lumea Pisicii verzi a avut loc pe neaşteptate şi m-a lăsat cu sufletul răvășit şi mintea plină de întrebări fără răspuns. De cum am ajuns în teatru, am observat că publicul de toate vârstele era la fel de confuz şi totodată nerăbdător în raport cu ceea ce va urma. Toţi împărtăşeam pentru moment o curiozitate neliniştitoare care ne făcea inimile să bată la unison. Am intrat într-o atmosferă energică de club, care m-a făcut să mă gândesc că totul va fi o joacă sau că am ajuns nepregătită la petrecerea unor adolescenţi. În schimb, am plecat cu o lovitură puternică în piept primită de la realitate. Am învăţat că viaţa este adesea dură şi rece, fără niciun pic de culoare în adevărata ei formă.
Totuși, fiecare din noi are o pisică verde, un înger Victor sau chiar şi ,,puricii de la televizor de pe canalul acela fără semnal”, care ne ajută să pictăm zilnic speranţă pe pânza existenţei noastre monotone. Această piesă a reuşit să îşi facă loc într-un colţ din sufletul meu şi să rămână acolo. Să îmi deschidă rănile puţin câte puţin, să mă facă să respir greu, să am un nod în gât, să zâmbesc, să îmi încui în mine lacrimile, să îmi las emoţiile să curgă rând pe rând prin mine.
O secvenţă demnă de menţionat, care mi-a rămas în minte mult după terminarea spectacolului, este momentul în care sora Biancăi se plimbă panicată căutând ceva, fiind conştientă că acel ceva este imposibil de găsit, iar spaima din vocea Roxanei intensifică neliniştea şi frica. Acesta m-a făcut să mă transpun atât de profund în acţiune, încât tensiunea şi anxietatea erau incontrolabile, la fel ca revolta care se declanșase înăuntrul meu, la gândul că lumea este atât de nedreaptă.
În tot acest haos a apărut o clipă de linişte, monologul final al Biancăi, când lumina se stinge şi rămâne un singur reflector aprins către persoana care reprezenta legătura dintre toate personajele, momentul în care lupta mea interioară s-a transformat în lacrimi pe care le-am închis cu greu undeva în interior şi am simţit că sufletul îmi este călcat în picioare. După ce s-au stins luminile şi am ieşit din sală, mă simţeam pustiită, fără sentimente sau reacţii, dar totodată cu o experiență asemenea unei palme puternice primite de la viaţă.
Comments