Poate că un titlu de carte nu va reuși vreodată să motiveze absolut fiecare om pe care îl întâlnește, dar există excepția ce întărește regula.
De ce iubim femeile trimite, inițial, cu gândul la un eseu al vreunui renumit doctor, poate în psihologie sau chiar sociologie. Dar nu, cel ce și-a dedicat și împărtășit din iubire pentru a ne explica tocmai de ce iubim nu e altcineva decât un căutător îndrăgostit de inimile puse pe hârtie. Mircea Cărtărescu reușește să sensibilizeze cu fiecare capitol al romanelor sale. Cu toate acestea, presupusul eseul despre dragoste nu face numai atât, ci atinge sufletele cu măiestrie, ca apoi să provoace la discuții intrinseci interminabile pe teme filosofice.
De ce iubim femeile este, în esență, un nucleu de povestiri la fel de plăcute și dulci precum era coloratul pe vremea când contururile nu contau. Apoi, precum a devenit cititul de benzi desenate, ulterior de cărți cu poze mici, alb-negru, de cărți și povestiri scurte; de ieșiri dureros de dulci cu oameni pe care nu știi dacă-i vei mai putea revedea vreodată, urmând să te surprindă viața în cel mai neașteptat mod, regăsindu-vă în locul în care v-ați cunoscut.
Fiecare dintre momentele descrise de Cărtărescu ajunge să-l provoace pe cel ce le savurează la un joc pierdut de dinainte de a-l începe; doar încearcă să nu te îndrăgostești. Nu de cea descrisă, nici de cea la care te gândești, nici de atmosferă, de nimic. Sau, de fapt, îndrăgostește-te de toate, de tot, de orice. Oricând și oriunde.
Chiar și în fața morții, ceea ce îmi amintește:
„Invincibil: Un creier îndrăgostit prin care tocmai trece glonțul” (Kaddish, de Radu Vancu)
Într-o astfel de ființă te poate transforma dragostea: într-o entitate cu un scut impenetrabil, ce remodelează poveștile vechi și tandre în amintiri ce se întorc să învie tot ce a fost cândva, însă ce n-ai fi crezut că ai putea rememora vreodată. Toate acestea în ciuda inimilor strivite care au dus la descoperirea miraculoasă a acelei unice iubiri, căci fiecare dintre poveștile feerice care urmează după o despărțire pare a fi ceea ce rămâne. Mereu dragostea, cu zâmbetele și privirile sale lungi, inexplicabile, pare a reuși să panseze orice sentiment aparent mincinos de dinainte, orice plânset sau formă de disperare. Tocmai fiindcă este, de fapt, cel de-al cincilea element al lumii, dansând între foc și pământ, așteptând tacit următoarea furtună.
Totul se rezumă la iubire sau la absența ei, sfâșietoare și iremediabilă. Însă, pentru îndrăgostiți, existența plutește pe ritmul său, făcând, pentru moment, abstracție de orice și oricine, îmbătați fiind de euforia amorului. Mereu mărturia unei jumătăți de pereche va rămâne „nu ne mai păsa dacă suntem mințiți, atâta vreme cât minciuna era frumoasă” (De ce iubim femeile). Poate că tocmai acesta este și adevăratul scop al vieții, într-un final: să simți iubirea. Să știi cert că îți curge prin vene, că îți sclipește în ochi și îți înmoaie glasul, să-ți facă privirea să sară pe fiecare pasăre ce cântă-n cuibul ei, ferită de ceva ce nu știe că are să vină. Și asta tocmai fiindcă
„Nu poți fi fericit ani întregi sau zile-ntregi. Nici măcar câteva ore-n șir”, așadar „idealul uman ar putea să fie, în consecință, o viață împlinită și decentă material străbătută din când în când de fulgurațiile nebunești ale marii și adevăratei fericiri.” (De ce iubim femeile)
Inevitabil, îmi amintesc de imaginea ideală:
”Înaltu-mi vis se rupse-aici deodată; / ci-mi și porni și-al meu și dor și vele, / asemeni roții ce-i egal mișcată, / iubirea care mișcă sori și stele.” (Divina Comedie/Paradisul/Cântul XXXIII, Dante Alighieri)
După o seară plină de distracție și intimitate frivolă, totul revine la presupusul normal. Dar acesta nu se poate rezuma decât la monotonia falsă a anilor tinereții, marcată de superficialitatea indescifrabilă a oricărei alte povești de dinaintea celei ce își dă singură frâu liber, aici și acum. Aflat la granița dintre extaz și inconștiență, în Irish Cream prezența fantasmagorică și curajoasă a unei contese marchează vizita protagonistului pe teritoriul irlandez.
Dar, „Cine-l iubea în încăperea crudă, / Necoaptă pentru marea întâlnire?” (Înger, Emil Brumaru) Adevărata fascinație apare tocmai în momentul incertitudinii din spatele enigmei tinerei. Este, oare, ce a trăit, visul transformat în adevăr sau adevărul transformat în vis?
„Doar sufletul îmi lunecă prin casă / Pe marile covoare și așteaptă. // Intrarea lui în vis e-ngăduită / De mult. S-a pregătit cu sârguință.” (Astenie, Emil Brumaru)
Tot ce contează în realitate este incertitudinea, care reușește să creeze o confuzie atât de puternică, încât întreaga noapte pare să fie un moment scurt, de intensitate fără limite. Toate acestea întăresc crezul adolescentin: nimic nu contează, nimic nu se întâmplă, nimic nu are efect, decât dacă este asupra sinelui. Poate tocmai din aceeași cauză dragostea este singurul mister în fața căruia rămânem neputincioși, căci este singura ce pune la cale povești euforice urmate de lacrimi și chin. Ne înalță cât mai sus, ne urcă deasupra lunii, privind cu milă stelele rănite din cer, uneori fără alinare, la limită:
„O inimă privindu-și cu milă sângele putrezit” (Kaddish, Radu Vancu)
Lăsându-ne apoi singuri și neputincioși, cu o parașută la fel de perforată și inutilă precum orice are să vină după ea. Totul pentru a ne demonstra că „e suficient să ai o singură aripă / ca să zbori” (Vântul cel bun, Robert Șerban)
Întreaga colecție de povestiri lasă impresia unei căutări imposibile a iubirii. Însă nu poate fi găsită decât dacă eșuezi și îți pierzi speranța, surprins fiind apoi de apariția sa. Plimbarea prin memorie scoate la suprafață ipostaze diferite, imposibil de asociat; de la inocența de discipol fără curaj, dar dornic de înțelegere, până la perspectivele dureros de distante ale tânărului ce nu este capabil de înțelegere. Acest aspect culminează înspre depășirea pragului ridiculizării complete a imaginii iubitei. O aparentă indescifrabilă apariție este tânăra din Cu urechile pe spate. Părul său de donna angelicata, ochii neobișnuiți, replica preluată în titlu, nimic nu o salvează de la soarta marcată de o monotonie letală. Rămâne doar o iubire de suprafață, o atracție temporară, ce nu poate fi dezvăluită sau nu se vrea a fi, căci poate scopul iubirii juvenile e „Să nu aflați nimic din trista-mi viață / De fost Poet ce-a devenit Paiață... (Pregătiri, Emil Brumaru)
Toate acestea le reamintesc îndrăgostiților că fiecare dintre poveștile lor continuă să existe, să bântuie cele mai chinuitoare seri, totul ca dragostea să le mărturisească tandru că
„Nici pe fundul gropii / comune nu se poate scăpa de lumina voastră / dulce / Să vă fie rușine // În locul vostru aș intra în pământ (Kaddish, Radu Vancu)
Iar ei să reproșeze răspicat:
„Și-n sângele nostru nu cad stele spre a-și recăpăta sclipirea?” (Amurgul gândurilor, Emil Cioran).
Diana Cordun, absolventă filologie - promoția 2023, studentă în anul I la Facultatea de Litere - Universitatea București
Comments