O altă carte despre un motan care este mereu în centrul atenției? Totuși, romanul Memoriile unui motan călător este o poveste în ramă despre regăsire, despre acceptarea trecutului prin intermediul unei călătorii, căci numai printr-un drum al destinului sufletul uman poate redobândi echilibrul.
Bestseller în Japonia și în alte 30 de țări, ecranizată în 2018 și recomandată de mii de cititori din toată lumea, cartea Memoriile unui motan călător scrisă de Hiro Arikawa este o interpretare desăvârșită a legăturii dintre feline și oameni. Este povestea tragică a unui bărbat, Satoru, care, alături de motanul său Nana, face o ultimă călătorie de-a lungul Japoniei, de la sud la nord și de la vest la est.
Dintre toate vocile care apar în roman, cea mai sinceră este cea a motanului. El vede lumea neșlefuită, în forma ei brută, înțelegând realitatea copleșitoare, dar necesară în cadrul temporal. Nana este vocea prezentului. El se raportează doar la ce cunoaște, viața lui începând cu adevărat doar când a fost salvat de la moarte de Satoru. Acesta este rolul lui Nana – acela de a-l purta pe Satoru în clipa prezentă, deoarece în lipsa vocii interioare a motanului, tânărul se pierde. Modul de gândire al pisicii este transpus în universul ficțional într-un mod unic, fiind în același timp amuzant, filozofic, dar și insinuant, caracteristic felinelor: Ah! Alt țăcănit leșinat după pisici, mi-am spus. Oamenii nu știu să se bucure de libertate și își fac o mie de griji din te miri ce, ca, de pildă, ce-o să li se întâmple după moarte. Încă de la prima frază a cărții, motanul preia puterea cuvântului, controlul: Eu sunt Măria-Sa motanul. Deocamdată n-am nume.
Satoru este vocea trecutului, pe drumul lui rememorând toate clipele tinereții. Inițial, pentru Satoru, Nana este un ecou din trecut, el fiind privit ca o reîntruchipare fizică a lui Hachi, motanul din copilăria sa: Motanul din poză chiar îmi semăna. Era alb, iar pe mutriță avea două zbenghiuri colorate. Coada neagră îi era îndoită ca un cârlig, invers de cum era a mea, însă cele două pete de pe față semănau leit cu ale mele. Acesta este motivul firului indestructibil care îi leagă. Dar, cum Satoru s-a schimbat odată cu anii, această completare a lui ia o formă diferită. Precum ying și yang, negru și alb, omul și motanul sunt doi opuși care se atrag, formând un întreg, aspect sugerat și de blana pisicii (albă cu pete negre, precum blana lui Hachi).
Povestea este mai presus de cuvinte, căci nu limbajul îi unește pe Satoru și Nana, ci o legătură profundă, subtilă, mai puternică decât orice barieră și care se preschimbă în cea mai sinceră formă de prietenie. Motanul renunță la libertate, la tot ce îi este cunoscut, întrucât atașamentul față de Satoru, singurul care îl ajuta, îl face să privească lumea cu alți ochi: sunt un motan vagabond pursânge și nu mi-a trecut niciodată prin cap că m-aș putea transforma într-un cotoi de apartament.
Cartea ne poartă într-o poveste, în care naratorul este Nana, cu o perspectivă subiectivă la timpul trecut, iar pe alocuri, un narator obiectiv. Așa că, de la primul cuvânt, Nana se impune, iar noi aflăm pe parcurs despre acțiunea prezentă doar detaliile care îl interesează pe motan, intenționat tinzând spre mister. De ce ar vrea Satoru să găsească un stăpân nou pentru Nana, cât timp universul relației lor este aparent idilic? Ce speră Satoru să realizeze prin revederile cu vechii prieteni? Un alt stăpân, înțelegere, pacea cu trecutul sau poate ceva mai mult... Ca într-un desen japonez, fraza are finețe, tact și un ton lejer, care, paradoxal, dezvăluie cele mai întunecate drame: abandon, singurătate, secrete dureroase ce dezbină familii și fatalitatea vieții umane. Acest caracter misterios este păstrat până la finalul cărții, care se încheie cu vocea interioară motanului. Ca și cititorul, motanul nu știe motivul călătoriei, deci tema cărții devine în sine această experiență de descoperire prin care trecem alături de Nana.
Călătoria lor este una simbolică, de regăsire. Din acest punct de vedere, ea încorporează elemente sugestive, referitoare la protecție și spiritualitate. Inclusiv pisica și numărul șapte sunt semnificative pentru noroc în Japonia. Nana este un aducător al norocului doar prin prezență, este puterea născătoare de noi drumuri, din acest motiv Satoru nu poate pleca în călătorie fără a fi lângă Nana. Aparent întâmplător, Satoru are prieteni în locuri de maximă importanță pentru fiecare japonez (Muntele Fuji, Malul Mării sau o câmpie cu flori mov și galbene). Reconectându-se cu vechii săi prieteni, trezește partea din el care îl face de o sinceritate și blândețe profund tulburătoare, lăsând în fiecare parte a Japoniei un fragment din sufletul său.
Pe cât de mult cartea se referă la Nana precum un prieten ideal, pe atât de mult se vorbește despre relațiile trecute ale lui Satoru. Oamenii pe care îi vizitează în carte – Kosuke, Yoshimine, Sugi și Chikako – au fost familia lui în timpul copilăriei și adolescenței și l-au ajutat în cele mai întunecate momente, atunci când totul părea pierdut în viața tânărului.
Pe parcursul lecturii, călătorim printr-o multitudine de imagini spectaculoase: Muntele Fuji, spre exemplu, îi captează neașteptat atenția până și lui Nana, cel mai aprig critic al realității: la televizor sau în poze Fuji părea un triunghi cu vârful învăluit în zăpadă, dar în realitate este o priveliște copleșitoare, care te face să te simți îngrozitor de mic; muntele chiar reușise să mă impresioneze. Acest simbol sacru japonez întruchipează perfecțiunea, este o temelie a credinței. Satoru își vizita ultimii prieteni, în momentul când a trecut pe lângă Muntele Fuji. Prin prisma lui este conturată ideea că muntele reprezintă deopotrivă un final pentru pretextul căutării unui nou stăpân, dar și un început în care Nana și Satoru nu se vor despărți niciodată.
Marea apare în mai multe ipostaze. Mai întâi, se accentuează frica și șocul motanului când o vede prima dată: Zău, oamenii ăștia suferă de un optimism exagerat. Cum să li se pară interesantă o baltă imensă, care se mișcă întruna și duduie de energie?! Dacă o pisică nimerește în mijlocul valurilor s-a zis cu ea. Aici, marea este o graniță, dar și ceea ce produce o schimbare în sufletul egocentric al felinei: Acum știam sigur că unei pisici nu i-ar ajunge nici o mie de vieți să vadă toate frumusețile de pe pământ. În capitolul Ultima călătorie, Nana ajunge să traverseze marea pentru Satoru, reprimându-și și cea mai întunecată frică. La fel ca Muntele Fuji, marea devine o etapă în drumul de regăsire, ceva ce personajele trebuie să depășească împreună.
Totuși, cea mai emoționantă și poetică imagine pentru mine a fost cea a câmpului de flori galbene și violet de o parte și de alta a autostrăzii: Marginile șoselei erau brăzdate de flori sălbatice, mov și galbene; Florile îi atrăseseră atenția lui Satoru. Galbenul și movul vegetal formau o combinație surprinzător de proaspătă, iar violetul se despletea în diverse nuanțe, formând un degrade discret, de la mov intens la lila; − Cred că-s crizanteme sălbatice, a zis el apropiindu-se de florile violet. Aveam impresia că-s mai delicate. Crizantemele creșteau ca niște mături întoarse invers, cu tulpinile gemând de flori – o imagine a forței și vitalității. În folclorul japonez, galbenul este o culoare a curajului, a unui spirit liber să își decidă soarta, iar violetul este puterea, puterea de a accepta destinul, capacitatea de a-ți dezvălui iubirea pentru un motan, care în timp s-a dovedit a fi mult mai mult de atât. Peisajul devine un loc tainic, la vederea tuturor, dar cu însemnătate doar pentru cel care a găsit frumusețe în ființa de alături.
Alexandra Enăchescu, clasa a X-a C
Sursele imaginilor:
Imagine copertă: www.libris.ro
Fotografii: arhiva personală prof. Ioana Teodorescu