Andreea Boldureanu - astronomie (prof. coord. Cristina Brînză)
Riana Chircă - limba latină (prof. coord. Ana Maria Belcescu)
Denisa Grădinaru - limba și literatura română (prof. coord. Emil Munteanu)
Daniel Hanganu - geografie (prof. coord. Cornelia Mihaela Fiscutean)
Gabriel Mardiros - lectură (prof. coord. Mihaela Cobzaru)
Ema Obadă - șah (GM Vlad C. Jianu, Mare maestru, antrenor)
Bogdan Raicu - dezbateri (prof. coord. Antoaneta Luchian)
Andreea Boldureanu, clasa a IX-a, olimpică internațională la astronomie
Experiența mea ca olimpic
„Astronomia obligă sufletul să privească în sus și ne conduce din această lume în alta.” – Platon
În clasele primare aveam o mare pasiune pentru lectură. Citeam în principal ficțiune și terminam un volum în câteva zile. Știind acest lucru, când aveam opt ani, părinții mei mi-au înmânat o carte, dar de data aceasta nu una de beletristică – așa cum eram obișnuită – ci o enciclopedie, dintr-un domeniu de care nu mai auzisem până atunci: „Astronomie”. Se numea „Prima mea carte despre cosmos” și încă o am și acum, având un loc special în biblioteca mea.
Îmi amintesc că la început nu i-am acordat prea multă atenție și a rămas un timp încă sigilată, dar într-o seară – din pură curiozitate – am decis să o răsfoiesc, iar acesta a fost începutul poveștii mele.
Imediat, am intrat într-o lume cu totul nouă, de care habar nu aveam că există. Planete, comete, asteroizi, planete pitice, stele... când mă uitam la imagini cu ele și aflam tot soiul de informații neobișnuite, cu greu îmi venea să cred că acestea există cu adevărat. Și chiar și acum consider că aceasta este una dintre frumusețile astronomiei – studiem evenimente care se întâmplă independent de noi și asupra cărora nu putem avea control, oricât de mult am încerca. Putem doar să primim semnale de la evenimente îndepărtate (explozia unei stele, spre exemplu) și să le studiem, dar nu putem să modificăm cu ceva rezultatul acestora... acest lucru mi se pare cu adevărat frumos și înfricoșător în același timp. Când aflu o noțiune nouă și citesc despre ea, simt niște emoții puternice, o bucurie în suflet, pentru că mi se pare de-a dreptul fascinantă. Astronomia îmbină armonios știința – noțiuni din fizică și matematică – cu arta, ce ține strict de observarea cerului.
În continuare, îmi amintesc că mă uitam des în timpul liber la videoclipuri de pe YouTube legate de astronomie. Știu că cel mai mult mă fascinau videoclipurile care comparau dimensiunea celor mai mari stele din Univers, deși nu puteam să procesez mărimea numerelor cu care aveam de-a face. Adevărul este că nici acum nu pot – în general, mintea umană nu este capabilă să înțeleagă scara numerelor care există în astronomie. Acest lucru îmi reamintește constant cât de mici suntem în comparație cu Universul.
Pentru câțiva ani am pierdut interesul pentru astronomie. Nu știu exact din ce motiv, dar simțeam un oarecare gol în suflet, care nu putea fi acoperit de matematică sau alte domenii pe care le încercasem. Și probabil nici nu m-aș fi reapucat dacă nu erau părinții mei, care m-au înscris – fără știința mea inițial – la întâlnirile Astroclubului din Iași și apoi la Centrul de Excelență în Astronomie, unde am avut pentru prima dată contact cu Astronomia pentru olimpiadă.
În clasele a V-a și a VI-a am participat la Tabăra de Astronomie și Astrofizică „Marin Dacian Bica”, iar în anii dinaintea pandemiei aceasta se ținea timp de o săptămână la Gura Humorului, Suceava. În cadrul acestei tabere participam la niște cursuri ținute de profesori și olimpici, iar la final avea loc un concurs din materia predată. Acolo am avut ocazia să cunosc pentru prima oară olimpici seniori, de la care am avut șansa să învăț multe lucruri.
O poveste amuzantă de care îmi amintesc este cea care mi-a întărit motivația de a participa la olimpiade. Îmi amintesc că văzusem acolo o fată cu un ghiozdan de la IAO (International Astronomy Olympiad) și în momentul acela mi-am dorit atunci nespus ca, în viitor, să am și eu un astfel de ghiozdan și, da, anul acesta l-am obținut!
După această experiență, a venit imediat pandemia. Pentru mine, carantina a reprezentat o perioadă foarte importantă din viața mea, pentru că am avut șansa să petrec mai mult timp cu mine și pasiunile mele și să descopăr lucruri despre mine pe care nu le știam deloc până atunci. A reprezentat o perioadă de reflecție și conectare cu mine însămi, pentru care sunt foarte recunoscătoare și acum.
Ca urmare a participării mele la mai multe competiții de-a lungul anilor, anul acesta, între 31 octombrie și 7 noiembrie, am fost selectată pentru prima mea olimpiada internațională, Olimpiada Internațională de Astronomie și Științele Spațiului pentru Juniori 2022, (OIASSJ 2022).
Am avut mari emoții la început, fiind prima ediție a acestei olimpiade, nu am știut la ce să mă aștept, mai ales din punctul de vedere al stilului subiectelor, dar atmosfera de acolo, creată atât de ghizi, cât și de restul colegilor, a făcut ca această olimpiadă să devină o experiență de neuitat pentru mine, unde am legat noi prietenii și am aflat lucruri noi despre culturi din toată lumea.
Această olimpiadă m-a surprins în primul rând prin cât de diferită este din punct de vedere organizatoric față de faza națională. M-am obișnuit cu termeni ca team leader, ghizi, punctaj median, specifici olimpiadelor internaționale, dar și cu redactarea în limba engleză.
Am avut patru probe: o probă teoretică de 4 ore, o probă observațională de noapte cu telescop de 30 minute, pe care am susținut-o pe Vârful Rarău la ora 23, o probă observațională de hartă mută (primim o hartă a cerului, prin care stelele sunt reprezentate de puncte, iar pe baza acestora trebuie să formăm constelații, să trasăm diferite drepte, să calculăm diferite tipuri de coordonate și să identificăm nebuloase, galaxii, roiuri deschise sau chiar planete. Este practic o simulare a cerului, însă ne permite mult mai multă flexibilitate, deoarece nu suntem dependenți de condițiile meteorologice sau poluarea luminoasă din jur și putem modifica locul, data sau ora, având posibilitatea să vedem cerul din locuri greu accesibile (din emisfera sudică, spre exemplu) și de la timpuri și ore viitoare/trecute) și o probă de planetariu la Observatorul Astronomic din Suceava.
Mi-a plăcut cel mai mult proba de planetariu, pentru că era structurată astfel încât să avem destul timp să ne acomodăm ochii cu întunericul și să rezolvăm subiectele. În prima parte a probei, am avut de calculat câteva elemente astronomice, iar în a doua parte ni s-au arătat niște obiecte deep sky sau stele pe care a trebuit să le recunoaștem și am apreciat faptul că erau arătate de mai multe ori, timp de două minute, și am putut să le observ cu atenție, fără să fiu stresată din cauza timpului. A fost o experiență cu totul nouă, am fost împărțiți în două grupe, iar la intrarea în planetariu am avut așezat pe scaun plicul sigilat cu subiectele. Subiectele le-am primit în două limbi: engleză și română. Am avut, de asemenea, o lanternă roșie, pe care aveam voie să o pornim doar în anumite momente, când trebuia să scriem răspunsurile.
Un alt motiv pentru care mi-a plăcut foarte mult participarea la această olimpiadă este că, pe lângă stresul specific oricărei competiții, am învățat să mă și bucur de experiență și de schimburile culturale de care am avut parte. Spre exemplu, am învățat dansuri grecești, nepaleze și, bineînțeles, românești și am avut discuții foarte interesante despre mâncăruri tradiționale columbiene, culturi cu care nu am avut șansa să interacționez până acum.
Pot afirma cu certitudine că o olimpiada internațională este o experiență unică, de care merită să te bucuri cu intensitate. Deși eram stresată, am încercat să mă las cucerită de subiectele și problemele propuse și să mă pun în ipostaza unui astrofizician adevărat atunci când le rezolvam. De asemenea, sunt recunoscătoare ca am avut prilejul să întâlnesc foarte mulți copii cu aceleași preocupări ca și mine, cu care am purtat discuții despre fizică, astronomie, astrofizică și nu numai.
Sincer, pe lângă astronomie și fizică, mai am și alte pasiuni, deși nu chiar atât de puternice. Cred că următoarea mea pasiune după astronomie, fizică sau astrofizică este istoria. Îmi place mai ales istoria medievală, care mă fascinează. Mi se par foarte interesante conflictele din trecut, tacticile militare ale conducătorilor din diferite perioade sau modul de gândire al oamenilor de atunci. Consider că istoria este chiar și mai frumoasă atunci când îi este asociat ceva tangibil și îmi place să vizitez locuri cu semnificație istorică în principal.
În timpul liber îmi place mult să vizionez videoclipuri din astronomie, fizică, astrofizică sau chiar și matematică sau istorie. Există mulți creatori pe YouTube care prezintă informația într-un mod foarte atractiv, prin care pot învăța multe și aceasta este ceva la care eu țin mult: în general, îmi place foarte mult să aflu lucruri noi. Acum câteva săptămâni m-am gândit să încerc ceva nou și am început să cânt la chitară și ukulele (am petrecut mai mult timp cu cea din urmă, deoarece, din câte am observat, este o variantă mult mai bună pentru cei ca mine, care nu au mai avut contact cu vreun astfel de instrument până acum).
Un alt lucru pe care îmi place să îl fac des este să îi ajut pe ceilalți, dar dorința mea s-a materializat abia luna aceasta, când am avut șansa să fondez, alături de alte două prietene, un club de voluntariat în Iași. Acesta se numește Leo Alpha Libra Iași, iar numele Libra este, bineînțeles, inspirat din astronomie. Înființarea oficială a acestuia a avut loc pe 20 noiembrie, zi în care Soarele s-a aflat în constelația Libra (Balanță).
În viitor, îmi doresc să urmez tot acest drum, astronomia și astrofizica, iar prin intermediul organizației de voluntariat Leo mi-aș dori foarte mult să dau naștere mai multor activități de popularizare a astronomiei, atât la nivel începător, cât și avansat. Consider că această știință, cea mai veche de altfel, ar trebui promovată mult mai mult, astfel încât mai mulți tineri să poată cunoaște cu adevărat frumusețile cerului.
„Cea mai puternică afecțiune și cel mai mare zel ar trebui, cred, să promoveze studiile care privesc cele mai frumoase obiecte. Aceasta este disciplina care se ocupă de revoluțiile divine ale universului, de mișcările, dimensiunile, distanțele, răsăriturile și decorurile stelelor... pentru că ce este mai frumos decât raiul?” – Nicolaus Copernicus
Performanțe ale Andreei Boldureanu, 2022, Olimpiada de Astronomie și Astrofizică:
- prima mențiune acordată de Ministerul Educației la Olimpiada Națională de Astronomie și Astrofizică, medalia de argint acordată de Societatea Română de Fizică, premiul „Cel mai bun la proba de analiză a datelor”
- calificarea pe primul loc în lotul național restrâns de juniori pentru Olimpiada Internațională de Astronomie, calificarea pe primul loc în lotul național restrâns pentru Olimpiada Internațională de Astronomie și Științele Spațiului pentru Juniori
- Medalie de Aur la Olimpiada Internațională de Astronomie și Științele Spațiului pentru Juniori
Profesor coordonator Cristina Brînză, CEX Iași, despre Andreea Boldureanu:
Participarea la Olimpiada de Astronomie și Astrofizică înseamnă foarte multă muncă și îmbinarea cunoștințelor și deprinderilor dobândite pe parcursul anilor la matematică și fizică cu un volum foarte mare de noțiuni noi dobândite pe de o parte la ședințele din cadrul CEX, dar și în multele ceasuri de muncă suplimentară după orele de curs, precum și prin studiu individual. Andreea este un copil tenace, pasionat de descifrarea tainelor Universului, un copil care nu a spus niciodată că este prea greu.
Andreea a început studiul Astronomiei în clasa a V-a. Îmi aduc aminte cum în acel an, în luna octombrie, la finalul primei ședințe a Cercului de Astronomie, când plecam, pe scările de la Universitate am auzit pe cineva alergând și strigând: “Doamna, eu sunt Andreea, aș vrea să particip și eu la cerc. Sunt în clasa a V-a, dar promit să mă străduiesc....” și s-a ținut de cuvânt.
Riana Chircă, clasa a XII-a, olimpică internațională la limba latină
Totul a pornit de la un păianjen... legendar
Interesul meu pentru latină a început în clasa a VIII-a, când, inițial, legenda troianului Eneas și eforturile îndepărtaților săi urmași, Romulus și Remus, de întemeiere a Romei au captivat un copil ce, poate, căuta o distragere, ceva diferit de soarta cruntă a pregătirii intense la română și matematică, pe care trebuia să o accepte. Mereu mă fascinaseră miturile și legendele antice, astfel că, atunci când am avut pentru prima dată contact cu ora de limba latină și ceea ce studiam coincidea cu interese ale copilăriei mele (încă îmi amintesc cu amuzament un joc de calculator pe care îl jucam când eram mică, unde un păianjen îți dezvăluia legende odată cu rezolvarea unor puzzle-uri, iar cel mai mult îmi plăcea chiar mitul lui Romulus și Remus), am avut o presimțire că mă voi împăca de minune cu aceasta materie (bine, nu reușisem să intuiesc nivelul la care se va întâmpla acest fapt).
Evident, legendele despre Roma Antică s-au terminat la un moment dat și am început studiul propriu-zis al limbii latine, care, cumva, doar a reușit să îmi solidifice aprecierea pentru această materie. Micii pași pe care îi făceam la început – verbul, conjugările și primele declinări – îmi păreau un puzzle, un joc care mi se părea atât de interesant și captivant! Cu fiecare verb conjugat sau substantiv declinat mă prindea mai tare febra acestui joc de potriviri și asocieri, al cărui sistem pur logic mă făcea să nu privesc regulile limbii latine drept o toceală agasantă, demnă de o așa-zisă „limbă-moartă”, ci drept ceva firesc, ușor de înțeles și fascinant prin numeroasele asocieri pe care reușeam să le fac cu celelalte limbi cunoscute.
Așadar, deși mai mult întâmplător, am ajuns să particip la pregătire pentru olimpiadă, iar satisfacția pe care o simțeam odată cu fiecare traducere corectă era enormă, fapt ce mă motiva și mai mult și transforma latina în plăcere. În acel an, munca și pasiunea mea au fost răsplătite prin calificarea la etapa națională a Olimpiadei de Limbi Clasice și chiar obținerea premiului I. Experiența a fost una atât de frumoasă, că m-am gândit că nu aș putea să o ratez în viitorii ani, iar deși motivele principale sunt altele, poate un mic rol în opțiunea mea pentru profilul filologie l-a jucat și latina.
Clasa a IX-a am început-o cu certitudinea că îmi voi continua performanța, fapt pe care îl consideram aproape îndeplinit în momentul în care m-am știut din nou calificată la etapa națională a Olimpiadei și atunci când ajunsesem să lucrez chiar subiecte pentru ani superiori, căci le epuizasem pe toate cele pentru nivelul clasei mele. Aspirația mea a fost însă întreruptă de contextul pandemic, un blocaj ce nu a afectat doar acel an, ci și pe următorul, răpindu-mi doi ani în care aș fi putut să fac performanță (și poate, dintr-o perspectivă din viitor, o tranziție mai lină între nivelurile de dificultate ale subiectelor și o constanță imperativă în ritmul meu de lucru). Deși reprezenta o plăcere, nu mă simțeam îndeajuns de motivată fără un mediu competitiv în care să îmi demonstrez abilitățile și în care să obțin recunoaștere pentru acestea, astfel că traducerile mele s-au rărit în timp, până au devenit inexistente, iar contactul meu cu limba latină rămânea o dorință îndepărtată pe care nu-mi asumam niciodată să o îndeplinesc.
La începutul clasei a XI-a, olimpiadele rămâneau în continuare o incertitudine (alături de încercările mele de a mai traduce ceva), dar am fost brusc nevoită să îmi reintru în ritm odată cu anunțul concursului de selecție pentru lotul național pentru Certamen Ciceronianum Arpinas (care vizează opera lui Marcus Tullius Cicero), iar cu doar trei zile de muncă (în teorie... în practică, ziua dinainte), am reușit să mă calific. Urmând procedura stabilită în timpul pandemiei, concursul a inclus o fază de preselecție desfășurată online, pe care, din păcate (și din lipsă de pregătire, căci doi ani de pauză îmi afectaseră mult ritmul), nu am reușit să o depășesc. Tot răul spre bine, mă gândesc totuși acum, căci ce a urmat a șters supărarea acestui eveniment din mintea mea și doar mi-a oferit o lecție despre importanța unei munci constante și timpurii (lecție pe care și în prezent mă chinui să o pun în practică).
A urmat calificarea la etapa națională a Olimpiadei, reușită ce mi-a provocat destul de multe emoții, căci, rămânându-mi autentică, m-am complăcut în inactivitate (definiția din dicționar de la „a lenevi”), și am învățat, deși mi-am promis că nu o mai fac, pe ultima sută de metri. Se pare însă că zeii (romani, probabil) au fost de partea mea și am reușit din nou să mă întâlnesc cu sentimentul incredibil pe care îl oferă o Olimpiadă Națională, acea emoție și competitivitate pe care nu le simțeam niciodată la nivel județean. Am reușit să obțin premiul III (detaliile legate de intensitatea studiului meu sunt irelevante, dar deductibile din experiențele relatate anterior), iar ușoara frustrare pe care am simțit-o știind că aș fi putut mai mult mi-a oferit ambiție pentru ce a urmat.
O mențiune pe care consider că este necesar să o fac este faptul că olimpiadele și concursurile nu se rezumă doar la premii și medalii, ci și la experiența în sine, la emoțiile simțite, la oamenii pe care îi cunoști și momentele scurte, dar frumoase, pe care le petreci alături de ei. Este un sentiment foarte plăcut să întâlnești oameni cu interese comune cu tine, dar interesul nostru pentru latină nu a fost decât contextul întâlnirii noastre, urmând apoi activități și conversații ce țin de diverse alte domenii și formându-se prietenii. Deci, pentru mine, olimpiada de limba latină nu a presupus doar studiu și răsfoit de dicționare, ci și distracție și momente pe care nu aș fi avut ocazia să le trăiesc într-un alt context.
Așa ajung la cea mai importantă realizare a anului acestuia. În mai, au avut loc Concursul Național Ovidianum și concursul de selecție pentru lotul național pentru Certamen Ovidianum Sulmonese, concursuri care vizează opera poetului Ovidius, urmărind realizarea unei traduceri literare a unui text al acestuia și un comentariu pe baza lui. Am reușit să obțin atât premiul I la cel dintâi concurs, cât și calificarea în lotul național, astfel că în 2023 voi merge în orașul natal al lui Ovidius, Sulmona, pentru a concura împotriva unor latiniști din toată lumea. Sunt entuziasmată pentru acest moment și nu pot decât să sper ca munca și ambiția mea se vor dovedi suficiente pentru a obține un premiu.
Performanțe ale Rianei Chircă:
- Premiul I la Olimpiada Națională de Limba Latină în clasa a VIII-a
- calificare la Olimpiada Națională de Limba Latină în 2020
- calificare în lotul național pentru Certamen Ciceronianum Arpinas 2022
- premiul III la Olimpiada Națională de Limba Latină în 2022
- Premiul I la Concursul Național Ovidianum 2022
- calificare în lotul național pentru Certamen Ovidianum Sulmonese 2023
Profesor coordonator Ana Maria Belcescu, despre Riana Chircă:
Este o adevarată bucurie să lucrezi cu adolescenți cum este Riana: foarte inteligenți, creativi și cu simțul umorului, tineri care văd dincolo de șabloane și care transformă atât pregătirile pentru concursuri, cât și concursurile în sine în întâlniri cu oameni care îndrăgesc același lucru și cu care comunicarea se face natural, fără efort.
Denisa Grădinaru, absolventă CNI promoția 2022, olimpică internațională la Limba și Literatura Română
Locuri, oameni, întâlniri și premii. Altfel de premii
Toate locurile din care am plecat au rămas ale mele. Relația mea cu spațiul se bazează pe reciprocitate. Există un schimb de lucruri, de idei și de dezamăgiri, de abandonări și de compromisuri, toate ajutându-mă atât să supraviețuiesc, cât și să reușesc să-mi păstrez și să-mi alimentez bucuria. Mult timp am crezut că pot șterge și uita timpul și contextele care mi-au înăbușit felul meu de a fi. Acum, când stau puțin mai departe și privesc în urmă, îmi dau seama că toate acestea au contribuit la creșterea mea.
Poate cele mai importante lucruri pe care le-am învățat în timpul liceului au fost cum să aleg mai departe, cum să acționez atunci când simt că realitatea nu se potrivește, să fiu mult mai atentă la ceea ce nu se spune atunci când se spune totuși ceva, să filtrez anumite impulsuri și propuneri, să anticipez ce se dorește a fi atins. Imposibilitatea mișcării sau a unor schimbări nu a fost doar tristețe sau dezamăgire, ci și o maturizare forțată care, deși lăsând urme, m-a ajutat enorm. În timpul liceului am trăit cu încăpățânarea de a rămâne egală cu mine însămi, dar și cu dorința de a schimba modul în care se trăiește. Mi-ar fi plăcut să elimin competiția, să aduc zâmbetul într-o clădire înaltă, rece și impunătoare, să pun la pământ notele, să dau jos panourile cu olimpici de pe pereți, deși și chipul meu se oglindea în ele. Nimic nu se schimba atunci când mă vedeam acolo în fiecare dimineață, în timp ce mă îndreptam spre sala de clasă. Din contră, această „recunoaștere" a devenit un soi de nerecunoaștere a sinelui, întrucât o diplomă nu a fost niciodată pentru mine dovada că sunt spectaculoasă, că am reușit să fac, cu adevărat, ceva. Mi-am dorit să putem înțelege că a nu te conforma poate fi un lucru bun, că doar libertatea și asumarea ar putea rescrie regulamentul, legea, că lumea funcționează și se poate remodela conform dorințelor și nevoilor noastre. Nu am reușit, iar vocea mea și a noastră, a colegilor mei, a devenit tăcere. Imaginea n-a putut fi dărâmată de adevărul și conținutul care se aflau în interiorul și în spatele acesteia. Fotografia nu e egală întotdeauna cu trăirea reală, sinceră, naturală. Cuvintele se ridicau și se pierdeau în fața înălțimilor. Cuvintele au devenit poezie, muzică. Cuvintele au fost recuperate pe sub bănci, pe picioarele puternice ale elevilor care țineau literatura ascunsă, care se hrăneau din ea atunci când în jur era doar insuficiență.
Cuvintele au devenit, prin lipsă, realitatea de care nu am avut parte, însă pe care au construit-o acolo unde ascultarea nu a fost pusă sub semnul presiunii, al notei, ci a fost formă a sincerității. ALECART a știut să aibă grijă de cuvinte și să le ghideze astfel încât să devină cea mai pură și de neatins traducere a gândurilor și a emoției. În clasa a IX-a am ales filologia din dorința de a citi și de a explora acest spațiu amplu, întrucât literatura este o artă conexă. Ea nu se poate despărți de muzică, de teatru, de film, de dans, așa cum aveam să aflu mai târziu, la opționalele de film, mergând la spectacole, încercând să extind pasiunea pentru muzică prin diferite exerciții de a ieși în public și de a-mi asuma că devin transparentă. Primul an de liceu m-a ținut pe loc, făcându-mă să mă întreb mereu dacă asta mi-am dorit, dacă entuziasmul meu nu a fost cumva generat de iluzii construite în jurul nevoii de literatură. Am făcut parte dintr-o clasă care nu a fost văzută prea bine tocmai din motivul diversității și al libertății de exprimare și afișare. Am fost mereu „ultima" clasă, cea de filo, litera E. Poate nu am primit mereu destulă încredere sau apreciere, însă au existat profesori-oameni care ne-au făcut să credem puternic că generațiile de filo merită mult mai mult, că se disting prin bucurie, emoție & viață, că au curajul să privească puțin mai mult, din mai multe perspective. În clasa noastră se cânta „Andri Popa", acolo s-au format hore și un cor, s-a citit și s-a discutat în pauze, s-au format grupuri mari care participau la MUN-uri, voluntariat, care mergeau împreună la concerte, teatru, petreceri, au existat și olimpici la latină, română, limbi străine și socio-umane. Nu eram chiar atât de pierduți și, deși n-am fost întotdeauna uniți, am dezvoltat un sentiment de apartenență solid. Niciunul dintre noi nu a atentat la modul celuilalt de a fi.
Am devenit cu adevărat spectaculoși atunci când am descoperit FILIT&ALECART, când domnul profesor Emil Munteanu a preluat orele de limbă și literatură (în clasa a X-a) și, un mai târziu, pe cele de film și de literatură universală. Am început să descoperim sensibilitățile, fricile, plăcerile, calitățile celuilalt, am învățat să admirăm ideea și emoția atât de comună, însă articulată atât de diferit în fiecare. Încă pot atinge prima întâlnire ALECART din cadrul FILIT la care am participat, cea cu Robert Șerban, când s-a produs exact ceea ce aveam nevoie: emoția a fost eliberată pentru totdeauna. Atunci am înțeles că nimic nu e în neregulă cu mine. Au urmat întâlniri cu scriitori, ateliere, am început să scriu recenzii, m-am apropiat de poezia contemporană, am prezentat cărți, iar vocea mea a prins curaj. Deși o cunosc acum, încă păstrează puțină nesiguranță, frică, se autosabotează prin amintirea acelei perioade de tăcere. ALECART a fost pentru mine ceea ce pentru alții a fost liceul în sine: cea mai frumoasă perioadă a vieții, unde distracția a fost posibilă și altfel, unde bârfele erau literare, iar singurele ființe judecate erau personajele, unde profesorii și scriitorii deveneau, deodată, oameni. Simpli, sinceri, cu frici, amuzanți, sensibili, obosiți.
Îmi amintesc că, la începutul dezamăgirii mele, când aproape terminam clasa a IX-a, iar oamenii din jurul meu erau interesați de etapa atât de nouă și de dificilă a vieții mele, repetam un lucru foarte clar care mi-a rămas în minte și acum ca un refren al perioadei liceului: „Nu știu dacă îmi place, eu caut oameni, caut căldură, apropiere". Până la sfârșitul celor patru ani am reușit să găsesc ceea ce și-a dorit copilul zâmbitor din ultima bancă. Salvarea e mereu sfioasă la început, e mică și trebuie să îi dai tu șansa să te ridice, însă ea există și devine atât de suficientă la un moment dat. Oamenii buni & luminoși & sinceri te ajută să găsești, așa cum strigă poezia lui Radu Vancu, frumusețea ascunsă într-o lume construită din durere. Sau lumea creată dintr-o frumusețe care doare. Sau oricum am putea pune în relație aceste două realități ale irealității. Sunt oameni care te ajută să vezi că există un raport de interdependență între ele, că trebuie să trăiești cu amândouă. Unul dintre oamenii despre care vorbesc este profu' de română sau domnul profesor Emil Munteanu care, alături de Nicoleta Munteanu, coordonează revista ALECART, ajutându-i pe tinerii liceeni (și pe bătrânii absolvenți) să ajungă la ei înșiși prin literatură.
Îmi amintesc prima oră de română, când încă mai aveam de citit o parte din Anna Karenina și am primit, sub forma unei glume, cel mai amuzant și trist spoiler, când cineva avea o curiozitate sinceră care, la început, ne-a speriat. Omul de la catedră ne-a întrebat care este cartea noastră preferată, cea care ne-a schimbat sau ne-a conturat modul de a privi viața, cea la care ne-am putea întoarce oricând. Au fost fascinante pentru noi șansa de a fi ascultați, îndepărtarea și apropierea într-un mod diferit de programa pentru bac, aprecierea unei idei noi, nu a uneia reformulate. Prima perioadă a fost mai grea, am învățat să facem lucruri bune și sincere, iar pentru a arăta astfel trebuia să renunțăm la plagiat, la formulările care scârțâiau, la obiceiul de a rămâne adepții unei singure idei, însă când am terminat aceste retușuri, orele de română au devenit întâlniri între prieteni. Niciodată profu' nu a pus accent pe lucrurile formale, precum poziția în bancă sau reușita unui discurs impecabil, ci atenția lui s-a îndreptat spre actul de a gândi, de a veni cu o idee nouă, de a fi natural și simplu, de a căuta actualul în marii clasici. Erau zile de școală când eram epuizați, însă și zile când oboseala s-a văzut și din spatele clasei. Eram oameni. Nu trebuia să fim elevii model, impecabili, așa cum nici profu' n-a trăit vreodată cu grija catalogului. Cărțile care erau obligatorii și care consumau nopțile, dublate de o panică adolescentină, s-au transformat în plăcerea de a pierde astfel nopțile. Încă tind să cred că întâlnirea noastră a avut loc prea târziu, am pierdut multe (și multe cărți de citit) în clasa a IX-a.
Cu toate acestea, am plecat din liceu cu noi înșine, cu bucuria de a citi și de a vorbi cu și despre lumea în care trăim, cu amintirea unui om care ne-a ajutat să gândim, însă care ne-a demonstrat că inteligența nu poate schimba nimic dacă nu adăugăm emoție și sinceritate. Am întâlnit atâția profesori străluciți în liceu, care performau în domeniul lor, însă n-au fost și strălucitori. N-au reușit să împărtășească, să transmită, să se apropie. Când mă gândesc la profu' de română, îmi amintesc ceea ce înseamnă răbdarea, așteptarea, onestitatea. Puține sunt lucrurile trăite de om care rămân puncte de susținere a existenței, iar ALECART și domnul Emil Munteanu mă ajută să îmi recapăt senzația echilibrului atunci când simt că m-am pierdut, când nu găsesc coordonate. Cred că am absolvit Colegiul Național pentru că acolo s-a dat lupta decisivă, însă simt nevoia să spun că încă nu sunt absolventă de ALECART. Mai am multe de învățat și de împărtășit și simt că brațele vor fi mereu deschise, iar profu', ca întotdeauna, e mereu acolo, în spatele unui apel sau al unui mesaj, cu o glumă bună, un gând cald, un articol de scris, recomandări de filme și cărți prin care îmi arată întotdeauna cât de bine mă cunoaște. Există mici lumi unde emoția se simte acasă.
După ce am terminat liceul, nu am fost hotărâtă unde mi-aș dori să plec. Nu am crezut niciodată că pot fi sigură într-o alegere, însă știam că trebuie să continui cu literatura. Acum sunt studentă la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, la Litere. Sunt departe, într-un oraș mic și liniștit, cu oameni plăcuți și prietenoși, unde bariera dintre student și profesor a fost sfărâmată, iar asta mă bucură. Am rămas cu aceleași obiceiuri din liceu, mă pierd în cărțile mele și uit de dead-line-uri. În primul an, materiile sunt destul de rigide, însă necesare și, în plus, am oameni în jur cu o gândire proaspătă, care traduc totul în gânduri îndreptate către actualitate, care îmi vorbesc despre poezie și despre infinitele moduri de a o scrie, ca, mai apoi, să îmi povestească despre Bolintineanu. Proful de română, Emil Munteanu, ne-a spus în clasa a XII-a, când fricile se adăposteau în noi, că alegerea facultății ține de ceea ce ne dorim să facem acum, și nu de ceea ce vom fi în viitor, nu de meseria noastră. Nu m-am gândit la ce voi face după ce-mi voi termina studiile, însă știu că literatura va fi mereu cu mine pentru a mă ajuta să pășesc prin viață.
În perioada liceului, am fost olimpică națională la logică (am fost îndrumată de doamna profesoară Lucia Afloroaei, care mi-a fost aproape și mai târziu, un om la fel de blând și de bun care a avut grijă să fiu mereu bine înainte să începem să lucrăm) și am participat la olimpiade de limbă și literatură română, în ultimul an obținând Marele Premiu de la Olimpiada Universitară de la Chișinău. Olimpiadele nu au fost un scop pentru mine. Am început să înțeleg logica după ce prima mea notă (din liceu) a fost 4, iar la română participam pentru puțină distracție literară, pentru curiozitatea subiectului. Olimpiadele ar trebui să fie prelungirile unor pasiuni, nu încercări de a reuși, de a fi recunoscut. Lucrurile care au rămas cu adevărat pentru și cu mine din perioada liceului sunt cărțile, poezia în special, filmele, muzica - adevăratele premii. Aș aminti numele unor scriitori atât monumentali, consacrați, precum Camus, Cervantes, Kafka, Tolstoi, Dostoievski, cât și pe cele ale unor scriitori contemporani, cum ar fi Radu Vancu, Claudiu Komartin, Simona Goșu, Moni Stănilă, Marin Mălaicu-Hondrari, însă și câteva filme la care revin: Paterson, Persona, Melancolia, Cetățeanul de onoare etc. Liceul a însemnat pentru mine revelația sinelui, căutarea lucrurilor care se potrivesc sau nu construcției mele, exploatarea sensibilității, iar către toate acestea m-a condus literatura - o altă formă de a înțelege realitatea.
Performanțe ale Denisei Grădinaru – 2022:
-Premiul I – OLAV (etapa județeană)
-Premiul II – OLLR (etapa județeană)
-Marele Premiul la Olimpiada Universitară de Limba și Literatura Română, Chișinău
Profesor coordonator Emil Munteanu, despre Denisa Grădinaru:
Când mă gândesc la Denisa, îmi amintesc mai întâi zâmbetul și lumina din privirea ei. Un zâmbet uneori larg, alteori puțin amar, încercând să pitească o tristețe, o dezamăgire. Vrând să le înlocuiască blând cu speranța că un pic mai târziu va fi un pic mai bine. La Denisa am văzut cum frumusețea dinăuntru s-a alăturat frumuseții pe care o căuta cu disperare, parcă, în cărțile pe care le citea. Fără a uita jocul, mirarea, bucuria. Denisa a fost mereu la un pas de, dar acest la un pas de a însemnat, de fapt, chiar înăuntru a ceva ce conta mai mult decât premiul I la o olimpiadă. Căci la toate olimpiadele de română (cea de literatură și OLAV), Denisa se situa pe poziția a doua. La un pas de. Iar zâmbetul ei devenea parcă mai adânc.
Și a fost nevoie de Olimpiada Universitară de la Chișinău, la care a participat în clasa a XII-a, unde în juriu au fost doar profesori universitari, pentru ca ea să nu mai fie la un pas de. Zâmbetul Denisei a fost atunci un pic mai mic. Pentru că ea știa de acum că bucuria e în altă parte, că aceasta se consumase în cele patru ore ale probei, nu odată cu anunțarea câștigătorilor. Premiul acesta nu a însemnat o fotografie (proaspătă) lângă cealaltă, făcută după participarea la olimpiada de la logică, dar i-a adus un loc la Facultatea de Litere din Sibiu. Denisa se alătură astfel unei lungi liste de „ne-olimpici” la limba română. De tineri care iubesc literatura și o fac cum, probabil, un concurs nu i-ar fi învățat să o facă. De tineri care o iubesc fără rest. Și asta e cea mai mare bucurie.
Daniel Hanganu, clasa a XI-a, olimpic internațional la geografie
Aventura mea în lumea geografiei
Pot spune că interesul pentru geografie l-am căpătat încă din clasa a V-a, când am văzut pentru prima oară cum funcționează diversele învelișuri ale planetei noastre și cum relaționează între ele. Chiar și înainte de aceste momente, am avut curiozitatea de a deschide atlasul lumii, descoperind continentele, mările, oceanele. Interesul meu a fost susținut de doamna profesor Fiscutean, care a reușit să ne atragă prin jocuri, lecții practice și hărți interactive. În clasa a cincea am participat la faza națională a Concursului Școlar de Geografie „Terra” (numit și „mica olimpiadă”) și la concursul „Ioniță Ichim”. Acesta din urmă a reprezentat un moment foarte important pentru mine, întrucât a fost prima dată când am plecat la un concurs școlar în afara orașului. Deși a fost doar o deplasare de o zi până la Suceava, am trăit ceva deosebit – sentimentul de mândrie de a-mi reprezenta orașul (și județul).
Pe parcursul gimnaziului, am privit geografia ca pe o pasiune, la care mă întorceam cu drag în timpul liber. Deși am continuat să merg la competiții școlare, în acea perioadă consideram că științele exacte sunt punctul meu forte, iar geografia era un hobby și nu o credeam pe doamna profesor, care îmi spunea că am potențial la această materie.
Pandemia a venit pe neașteptate în martie, în al doilea semestru al clasei a VIII-a, în timpul perioadei olimpiadelor județene. Faptul că nu s-au mai ținut aceste competiții a fost văzut de mine și de părinții mei ca o oportunitate, întrucât aveam mai mult timp să învăț pentru proba de limba și literatura română de la examenul de Evaluare Națională. În clasa a IX-a, în timpul orelor online, nu am mai fost interesat de performanță în domeniul geografiei, dar am mai avut tangențe cu această disciplină. De exemplu, jocurile de strategie mi-au arătat evoluția hărții politice în timp; pornind de aici, am descoperit strânsele legături dintre geografie și istorie.
În clasa a X-a am decis să particip la olimpiada de geografie, o decizie oarecum experimentală. După rezultate bune, dar deloc spectaculoase (în opinia mea) la fazele județeană și națională, am reușit să trec de proba de baraj primul, fiind calificat astfel la etapa internațională. Marile avantaje ale mele au fost faptul că am făcut subiecte de acest tip timp de o săptămână înainte de olimpiadă și cunoștințele mele de limba engleză, care mi-au permis să mă exprim cu o mai mare fluență și cursivitate față de ceilalți participanți.
După olimpiadă am avut o perioadă de respiro, pe care am trăit-o într-o stare de șoc. Toată lumea din jurul meu mă felicita, iar eu le mulțumeam nedumerit. Nu realizasem încă ceea ce tocmai se întâmplase și nu puteam să înțeleg cum am putut primi titlul de „olimpic internațional”. Credeam că acesta poate fi obținut doar prin muncă intensă, zi de zi, în timpul liceului, și consideram că efortul depus de mine, de vreo două-trei luni, era prea puțin pentru ceea ce urma. Urma să-mi reprezint țara la o olimpiadă internațională, la care materia era dictată de 12 puncte vagi, care adunate cuprindeau geografia ca știință și nu eram pregătit, chiar îmi era frică să nu mă fac de râs în fața coechipierilor.
Temerile mele au fost îndepărtate de perioada de pregătire, care s-a realizat pentru fiecare dintre cele patru probe. Aceasta a avut și momente plăcute, cum a fost aplicația practică de la Popricani, realizată cu domnul profesor Fiscutean. Am făcut cunoștință și cu Radu, Darius și Mihai, băieții alături de care am purtat tricolorul pe coridoarele școlii și în laboratorul de informatică, unde a avut loc probele. Am fost dezamăgit că olimpiada s-a desfășurat în regim online, deoarece doream să fi mers la Paris. Cu toate acestea, iGeo a fost o experiență plăcută, dar obositoare. Îmi este greu să descriu exact ce simțeam în timpul probelor, probabil că înainte de începerea lor eram extrem de emoționat, dar odată ce primeam subiectul, deveneam concentrat pe foile A4, hărțile de pe masă și ecranul calculatorului, încât nu mă mai stresam.
Cred că cea mai importantă lecție pe care am învățat-o din această călătorie a fost diferența dintre geografia de la aceste competiții și percepția colegilor și profesorilor despre geografie. Consider că actualul sistem de educație forțează elevii să privească geografia ca disciplina despre munți, râuri, țări și cifre exacte, în detrimentul importanței acestei științe în contextul actual, în care studierea fenomenului încălzirii globale, sustenabilității și dezvoltării durabile, geopoliticii și problemelor lumii contemporane este necesară în educația tânărului. Bineînțeles, și geografia fizică este importantă, însă sunt conștient că majoritatea elevilor văd această disciplină ca pe o materie de interes secundar, prin urmare programa școlară ar trebui să fie mai echilibrată, actuală și atractivă.
Performanțe ale lui Daniel Hanganu:
- Premiul I la Concursul Terra, etapa județeană, 2017
- Premiul al II-lea la Concursul Terra, etapa națională, 2017
- Premiul al II-lea la Concursul interjudețean de geografie "Ioniță Ichim", 2017
- Premiul I la Concursul Terra, etapa județeană, 2019
- Mențiune la Concursul Terra, etapa națională, 2019
- Premiul I la Olimpiada Județeană de Geografie, 2022
- Mențiune la Olimpiada Națională de Geografie, 2022
- Medalie de aur la Olimpiada Internațională de Geografie, 2022
Profesor coordonator Cornelia Mihaela Fiscutean, despre Daniel Hanganu:
Îl cunosc pe Daniel de când era mic. Chiar așa, avea jumătate din înălțimea lui actuală. Dar avea o curiozitate și o perspicacitate care nu puteau trece neobservate. Mi-am dat seama că e un elev special din întrebările pe care mi le adresa, la început mai timid, ulterior cu mai mult curaj. A participat încă din clasa a cincea la Mica Olimpiadă de Geografie – Concursul Terra alături de alți colegi din școală la fel de buni și bine pregătiți și, poate și datorită competiției dintre ei, a reușit în fiecare an să urce pe cele mai înalte podiumuri la nivel național. De-a lungul timpului, cu diverse ocazii, am remarcat că Daniel are un caracter frumos, valori, principii. Intuiesc un rol deosebit al familiei în educația lui, preocuparea acesteia pentru evoluția lui, pentru cultura sa generală vastă.
Pe 14 iulie, de Ziua Bastiliei/Franței – eveniment pe care l-am sărbătorit împreună toți cei 209 participanți gătind omletă după celebra rețetă franțuzească – a fost și ziua lui Daniel. Am „complotat” cu liderii echipelor din câteva țări, pe care îi cunosc de peste zece ani de când participăm la olimpiadele internaționale și i-am cântat „Happy Birthday”, iar o domnișoară din Cehia, la finalul prezentării posterului realizat de echipa României, i-a făcut o dedicație lui Daniel: melodia Dragostea din tei, pe care au fredonat-o și au dansat-o cu toții. A fost un moment atât de emoționant…
Gabriel Mardiros, clasa a XI-a, olimpic internațional la lectură
Lectura ca experiență de viață
Când am fost invitat să scriu acest articol, despre relația mea cu lectura, cărțile și cititul, simțeam că nu sunt omul potrivit pentru această sarcină: consideram că cititul devenise cu adevărat o pasiune pentru mine abia după Olimpiada de Lectură, și nu o iubire de-a mea dintotdeauna. Totuși, analizând mai profund parcursul meu în lumea cărților, mi-am dat seama că lectura a fost o pasiune redescoperită, și-aș dori să-ți prezint acest parcurs și ție, cititorule.
Cum am descoperit eu lectura? Încă din copilărie, părinții mei m-au încurajat să citesc cât mai mult, pentru a cunoaște cât mai mult despre lumea care mă înconjura și în care trebuia, încetul cu încetul, să mă aventurez. Ca mulți alți băieți, am început cu romanele lui Jules Verne; povestirile lui despre aventuri fantastice mă făceau să le citesc pe nerăsuflate. Cărțile acestuia m-au făcut să conștientizez puterea pe care o avea imaginația mea. Mă simțeam liber, atât de liber, lăsându-mi gândurile să zboare în timp ce citeam; parafrazându-l pe cunoscutul Andrei Pleşu, "Cărțile sunt felul oamenilor de a avea aripi ca îngerii". Eram pe Lună, la 20.000 de mii de leghe sub mări, pe Amazon sau în Africa de Sud, și totuși, în același timp, eram în fotoliu la mine în sufragerie.
Treptat, m-am maturizat și lectura a trecut pe un plan secundar în viața mea, cu fiecare an care trecea parcă citeam din ce în ce mai puțin. Cărțile din programă erau singurele pe care le mai lecturam, DACĂ le lecturam pe toate, și rareori o făceam din plăcere, ci cel mai adesea din necesitate. "Nu mai am timp de citit", mă mințeam în timp ce stăteam ore întregi în fața ecranelor. Apoi a venit propunerea doamnei mele profesoare de română: să particip la Olimpiada de Lectură ca Abilitate de Viață. Nu mai participasem la concursuri școlare de câțiva ani, așa că am zis să încerc: ce rău putea fi în asta? Am mers la faza județeană fără vreo speranță la calificare, ci doar gândindu-mă că aceasta va fi o experiență pregătitoare pentru alte viitoare concursuri. Spre mirarea mea, atunci când rezultatele s-au afișat a doua zi, eram primul în clasamentul județean. Obținusem calificarea la olimpiada națională.
Sub îndrumarea doamnei profesoare Mihaela Cobzaru, am început pregătirea pentru olimpiadă. Citeam asiduu, de dimineața până seara, aproape încontinuu, și asta m-a adus la o realizare. Deși era, practic, o muncă de pregătire, eu nu o simțeam ca pe o corvoadă; ba dimpotrivă, atunci când mă culcam, abia așteptam să vină a doua zi, pentru a continua una dintre cărțile pe care le aveam de citit. Mă cufundam în mintea mea, în universul cărții, și am conștientizat ceva: asta îmi oferea o satisfacție maximă. În sfârșit, redescoperisem pasiunea pentru lectură și nu pentru romanele de duzină, ci pentru texte dintre cele mai complexe. Ba chiar, spre surprinderea mea (m-am considerat mereu o persoană orientată spre științe, nu filologie) am căpătat un interes și pentru textele filozofice.
În cele din urmă, a venit momentul verificării și am plecat la București, plin de emoții pentru concurs. Când rezultatele de la prima probă a olimpiadei naționale au venit, nu eram dezamăgit niciun pic. Eram pe la jumătatea clasamentului și probabil nu urma să capăt niciun premiu, dar ce conta! Îmi plăcea din nou să citesc și cu fiecare carte parcursă simțeam cum mă îmbogățesc spiritual. Aș fi putut fi ultimul și tot aș fi fost fericit. "Nepăsarea" aceasta mi-a permis să particip la proba orală fără stresul și presiunea de a obține vreun rezultat. În concluzie, am obținut punctajul maxim la aceasta, am urcat în clasament și astfel am revenit acasă cu o mențiune și o calificare la etapa internațională.
Deci ce reprezintă pentru mine lectura? Lectura a fost dintotdeauna un mod de a-mi lărgi orizonturile și de a-mi îmbogăți cunoașterea asupra lumii, dar mai ales asupra experienței umane. Nu voi putea fi niciodată un țăran ardelean la începutul secolului al XX-lea, un jandarm peruan în Anzii anilor '70, un prinț rus tocmai revenit în țara natală sau un general brazilian care caută glorie. Dar prin intermediul cărților, cu îndrumarea autorilor, mă pot transpune în locul aceste personaje: pot să văd, să aud, dar mai ales să simt ceea ce simt și ei în fața încercărilor la care sunt supuși. Cărțile îmi oferă exemple şi anti-exemple, povești de mărire și decădere, de dragoste și suferință, de fericire și tristețe, iar mintea mea devine un șevalet, pe care autorul pictează cu întreaga paletă a experiențelor umane.
Așa mi-am redescoperit eu pasiunea pentru citit. Acum, lectura a devenit un obicei pentru mine, parte integrală a vieții mele și parte din rutina mea zilnică. Nu există vreo zi în care să nu deschid un roman și mă simt din ce în ce mai atras de literatură, fie ea mondială sau română. Sunt atât de multe cărți, încât n-o să ne ajungă o mie și una de vieți să citim tot ce s-a scris vreodată. Dar putem încerca.
Profesor coordonator Mihaela Cobzaru, despre Gabriel Mardiros:
Captivi în timp, revenim, fără să vrem, la punctele de referință pentru noi. O stare mozaicată de sentimente… Câtă aventură, cât elan, câtă ieșire din contingent, și, mai ales, cât efort! Un palimpsest al memoriei afective ca un edificiu al spiritului și al cunoașterii, un fel de a spune cine suntem și spre ce ne îndreptăm. Fiecare întâlnire cu un elev olimpic își are particularitatea ei, povestea ei , farmecul ei.
Decizia de a participa la Olimpiada de lectură a lui Gabriel Mardiros, în clasa a X-a, după ore de predare intermediate de un ecran, cred că a fost mai mult o provocare a revenirii la orele concrete, unde își putea face, cu adevărat, simțită intervenția cu un punct de vedere, totdeauna vehement susținut de apelul la experiența lecturii. Ceea ce a fost și s-a dovedit o constantă a preocupărilor lui este lectura din diverse domenii, dar, mai ales, capacitatea intelectivă de a conexa ideile după ce au trecut de complexele procese deductive, analitice, reflexive, redirecționate, apoi, în atitudini reflective. Mereu expansiv și preocupat de a vedea și de a spune altcumva sau cu totul altceva, în formulări deductive textuale, contextuale și subtextuale, nu a avut nevoie de altceva decât de a-și dovedi sieși nivelul la care se află și cred că a fost surprins de ușurința cu care s-a calificat atât la etapa națională, cât și la cea internațională, care, din rațiuni neînțelese, n-a mai avut loc, deși rămăsese înscrisă în calendarul olimpiadelor școlare.
A vorbi despre excelența la care a ajuns este ca și cum, frumuseții lucrurilor concrete, îi ceri să se exprime prin tine, meritul tău fiind, însă, de-a o fi remarcat și asumat, uneori, până la asimilare totală. Ceea ce contează este frumusețea proiectată în oglinda spiritului a două conștiințe, reunite într-o singură lumină a cunoașterii, care nu mai receptează unitățile de măsură evaluative, ci doar pe cele autoimpuse ca rigoare a propriilor noțiuni de valoare. De fapt, sunt două părți coincidente care consimt să parcurgă travaliul artizanal al deschiderii și închiderii cuvântului în sine, fără așteptări de finalitate…
Arta de a-și dezvolta aptitudinile native în virtute a însemnat pentru Gabriel Mardiros un drum presărat cu renunțări, sacrificii și multă, multă muncă. Dar, dacă, de fiecare dată când recunoști talentul, te lași sedus s-o iei de la capăt, chiar fără nicio așteptare, oare nu e mai importantă întâlnirea, pe aceeași dimensiune temporală, decât drumul însuși?
Ema Obadă, clasa a XI-a, olimpică internațională la șah
Turnee internaționale: șah, emoții și călătorii
După doi ani de pandemie și șah on-line, odată cu vacanța de vară, a venit și o nominalizare din partea Federației Române de șah, aceea de a face parte din echipa de fete sub 18 ani, ce urma să reprezinte țara la Campionatul European pe Echipe din iulie, în Salonic, Grecia. După Campionatul Mondial din 2018, desfășurat în Halkidiki, Grecia, urma să revin pe pământ elen, dar, de data aceasta, la un concurs pe echipe, alături de ieșeanca Miruna Lehaci și de Alessia Ciolacu (București).
Era o provocare pentru mine, deoarece jocul în echipă presupune mai multă responsabilitate, emoții intense (nu doar pentru mine și partida mea, ci și pentru fiecare dintre colegele mele), strategii diferite față de cele din jocul individual. Ar părea că este un dezavantaj acest joc în echipă, dar, în realitate, văzând poziția unui coechipier și putând anticipa un rezultat al acestuia, știi cât de mult poți forța jocul spre un câștig sau dacă te mulțumești cu o remiză. La jocul în echipă, partida nu este neapărat pierdută prin eșecul propriu, victoria coechipierului însemnând remiza echipei.
Spiritul de echipă, discuțiile dintre noi, învățatul împreună, plimbările și puținul timp rămas pentru relaxare au făcut să crească pofta de joc și dorința de a obține cel mai bun rezultat. Încet, încet, punctele s-au adunat și am ajuns la final pe cea mai înaltă treaptă a podiumului. Intonarea imnului românesc și steagul, ce ne acoperea asemenea unui șal pe toate trei, au marcat finalul fericit al unui altfel de turneu. Emoțiile neașteptat de mari din timpul partidelor au fost răsplătite de minunatele atracții turistice din Salonic. Ne încărcam bateriile în fiecare seară plimbându-ne pe imensa faleză de pe care parcă ne saluta Turnul Alb.
Ajunsă în țară, am continuat să învăț și să joc în turnee de șah la Brașov și Miercurea-Ciuc, pregătindu-mă pentru Campionatul Mondial de la Mamaia. Festivitatea de deschidere a Campionatului a fost sursa unei mari surprize pentru mine și echipa mea din Grecia, fiind aplaudate și recompensate cu câte o frumoasă plachetă-simbol pentru locul I. Astfel, pe 5 septembrie, s-a dat startul unei importante competiții la care s-au reunit 620 de participanți din 72 de țări. Se anunța un concurs dificil și lung, cu 11 partide. Din nefericire pentru mine, am ajuns la Mamaia ”însoțită” de un virus care m-a necăjit câteva zile, ratând prima partidă și obținând remiză în cea de-a doua. Eram supărată și descurajată, dar am găsit forța de a continua, susținută de energia și sfaturile antrenorului meu, marele maestru Vlad Jianu. Mă străduiam să învăț din ce în ce mai mult, dorind să ajung cât mai sus, adunam puncte jucând cu adversare bine pregătite și motivate din Polonia, India, Mongolia, Spania, SUA, Armenia, Ucraina, Bulgaria. Victoria din ultima rundă m-a clasat pe locul 7 mondial, pe lista de start eu pornind de pe locul 16. Festivitatea organizată la finalul competiției a inclus și premierea celor mai buni români pe fiecare categorie de vârstă, fiind o surpriză plăcută din partea Federației Române de Șah.
În urma rezultatelor obținute de-a lungul anilor pe tabla de șah, am fost invitată să particip la un turneu internațional feminin la începutul lunii decembrie în Emiratele Arabe Unite, anume în Sharjah. Astfel, pe 9 decembrie a început ”Sharjah International Cup for Women”, ce urma să fie pentru mine ultimul turneu din anul 2022.
Am avut un start foarte bun, în ciuda oboselii acumulate în urma drumului lung cu avionul și a numeroaselor concursuri jucate aproape continuu din iulie, reușind să câștig partidă după partidă. Cu prietena mea Miruna (cu care am jucat multe competiții împreună, precum concursul menționat la început) și încă două prietene din Polonia am pornit într-o dimineață să ”vizităm” Dubaiul. Mult spus vizitat, căci puținul timp nu ne ajuta să cuprindem frumusețea locului și să o descoperim așa cum ne-am fi dorit, dar impactul zgârie-norilor, al culturii și al imensității orașului a fost atât de puternic, încât ne simțeam într-o cu totul altă lume. După 9 runde puternice, intense, pornind de pe poziția 22, m-am clasat pe locul III și am adunat totodată 104 puncte coeficient Elo, astfel am depășit bariera de 2100 Elo. Acest concurs a fost o experiență inedită pentru mine, cu un rezultat deosebit într-o țară cu totul aparte, cu o cultură și infrastructură de neînchipuit.
Turneele internaționale de șah îți consumă mai multă energie, generează emoții intense și diverse, legate, fie de adversari și partide, fie de noutatea locului unde vei juca, obiceiurile și cultura localnicilor, pe lângă toate acestea adăugându-se, câteodată, și fusul orar care nu este tocmai un prieten și îți poate da bătăi de cap suplimentare. În aceste concursuri, ai ocazia de a te revedea și compara cu jucătoare din toate colțurile lumii, să descoperi noi stiluri de joc, să legi noi prietenii, să cunoști particularități ale modului lor de viață. Ar prinde bine o dilatare a timpului pentru a putea explora mai mult frumusețea și ineditul locurilor. A merge în turneele internaționale reprezintă pentru mine o bucurie și o onoare de a-mi reprezenta țara, să-mi fac cunoscut numele în șahul mondial, dar și un privilegiu de a cunoaște oameni noi, de a vedea lumea și învăța din culturi diferite.
Se pare că anul 2022 este anul turneelor internaționale și îmi doresc să le finalizez cu rezultate cât mai bune, susținută fiind de antrenorul meu, de familie și, nu în ultimul rând, de profesorii mei.
Performanțe ale Emei Obadă, 2020-2022:
1. Locul II cu echipa la Superliga Feminină 17.09.2020 - Snagov
2. Locul I la Campionatul Balcanic (Online) 01.11.2020
3. Locul I la Campionatul European de Rapid de Juniori (Online) 09.12.2020
4. Locul I Concurs Național Online F16 30.01.2021
5. Campionatele Naționale Individuale pentru Juniori aprilie 2021 - Mamaia
- Șah clasic: Locul II
- Dezlegări Probleme: Locul II
- Șah Rapid: Locul I
- Șah Blitz: Locul I
6. Locul IV Campionatul Național de Senioare mai 2021 – Iași
7. Locul I la Campionatele Naționale Șah Rapid de juniori pe echipe 18.07.2021 – Iași
Locul I la Campionatele Naționale Șah Blitz de juniori pe echipe 20.07.2021 – Iași
8. Campionatele Naționale Individuale pentru Juniori aprilie 2022 – Eforie Nord
- Șah clasic: Locul II
- Dezlegări Problee: Locul II
9. Locul I Olimpiada Națională a Sportului Școlar 22 mai 2022 – Iași
10. Locul II Feminin la Festivalul Internațional de Șah al Brașovului iulie 2022 - Brașov
11. Locul I la Campionatele Europene pe Echipe de juniori iulie 2022 – Thessaloniki, Grecia
12. Locul III Feminin la Grand Prix Miercurea Ciuc august 2022
13. Locul VII la Campionatele Mondiale Individuale de Sah de juniori septembrie 2022 – Mamaia
14. Locul III cu echipa la Superliga Feminină septembrie 2022 – Oradea (și Locul III pe masa 4)
GM Vlad C. Jianu, Mare maestru, antrenor, despre Ema Obadă:
Consider școala foarte importantă în dezvoltarea tinerilor. Recomand tuturor sportivilor mei să se țină de școală, să reușească să îmbine viața de sportiv cu cea de elev. Nu pun presiune pe ei în a-și face timp pentru șah în dauna școlii.
Există două momente de cotitură în viața tânărului șahist român când părinții sau chiar acesta trebuie să-și aleagă drumul: admiterea la liceu și bacalaureatul. Scopul meu, ca antrenor de șah, este să le dau o opțiune în plus pe lângă cea oferită de școală: aceea de a ajunge sportiv de performanță.
Avem multe exemple pozitive de șahiști care, pe baza performanțelor, sunt ofertați de universități din străinătate. Reușesc, astfel, să-și continue studiile folosindu-se de munca depusă atât la șah, cât și la scoală. Cei cu adevărat talentați vor reuși cu siguranță într-o direcție aleasă. Pentru că vorbim despre un om care a călătorit mult, a învățat, a cunoscut culturi și persoane diferite, a avut foarte multe decizii de luat în sutele sau miile de partide jucate, putem avea încredere că va reuși în viață. Puțini continuă cu șahul de înaltă performanță, dar avem un român care vizează top 10 mondial.
Ema mai are timp să-și stabilească prioritățile. Este muncitoare și ambițioasă, sper să facă treabă bună. După Campionatele Europene, mergem în Emirate, o nouă provocare. În Iași, este susținută în principal de familia ei, de cei de la clubul CSM Iași și mă bucur că are și la școală persoane care apreciază munca și rezultatele obținute la un asemenea nivel de performanță!
Bogdan Raicu, clasa a XII-a, olimpic internațional la dezbateri
Obiectiv fixat, obiectiv atins
Există o prejudecată în rândul elevilor asupra a ceea ce înseamnă o olimpiadă. Adesea ideea unei astfel de competiții este asociată unor elevi care își dedică timpul 100% școlii, care nu știu cum să fie tineri sau care, mai presus de toate, nu au altceva de oferit. Experiența mea de anul acesta nu numai că reprezintă o mărturie diametral opusă acestei idei preconcepute, dar constituie și dovadă că olimpiadele sunt făcute pentru toți, iar oricine își propune un astfel de țel, poate să ajungă acolo.
Sunt o mie de moduri în care aș putea descrie experiența mea la Olimpiada Națională de Dezbateri, însă niciunul dintre acestea nu i-ar face deplină dreptate. Mai multe emoții ca niciodată, distracție cu oameni din toate colțurile țării și mai presus de toate satisfacția de a face schimb de idei, sunt doar câteva dintre aspectele pe care le asociez olimpiadei.
Drumul către Piatra Neamț, gazdă a Olimpiadei de anul acesta, a început pentru mine cu o întrebare simplă din partea unei colege de clasă, acel moment fiind primul în care am luat contact cu dezbaterile de acest tip. Ele necesită o echipă de trei oameni, iar eu am fost aproape obligat să suplinesc cel de-al treilea loc al unei echipe deja formate. Stau adesea și mă gândesc la ce ar fi fost și cum ar fi stat lucrurile acum dacă nu mă duceam la această olimpiadă, dacă răspunsul meu ar fi fost „nu”. Sună ca un clișeu, dar pentru mine, seria de evenimente ce a urmat etapei județene mi-a schimbat, și nu într-o măsură neglijabilă, viața.
Cea mai stresantă parte mergând spre Olimpiada Națională trebuie să fi fost lucratul în echipă. Unde până atunci lucrasem cu prieteni, cu oameni pe care îi cunoșteam îndeaproape, pentru etapa următoare trebuia să împart echipa cu ceilalți membri ai podiumului de la Iași. Însă lucrul de care îmi era cel mai mult frică s-a dovedit a fi de fapt elementul meu de sprijin. Echipa formată a fost, fără exagerări, perfectă și privind acum în urmă, nu mi-aș fi putut dori o echipă mai bună alături de care să încerc să câștig tot.
Nu pot să spun totuși că perioada de dinainte de olimpiadă a fost ușoară. În special în săptămâna ce a precedat plecarea, multe sacrificii au fost făcute. Am amânat planuri, am refuzat ieșiri și am ales să ne petrecem zilele de dimineață până după amiază la școală, certându-ne, dezbătând și analizând tot ce se poate analiza. Și când nu eram la școală, eram acasă încercând să descoperim orice fisură, oricât de mică, în modul în care ne-am pregătit, în cazurile pe care le-am construit și în argumentele pe care urma să le susținem.
Odată ajuns la Piatra Neamț, am avut un obiectiv foarte clar setat, mai mult un vis irealizabil decât orice altceva, medalie de aur la echipe și medalie de aur la clasamentul individual. Trebuie să fiu sincer când spun că reacția celor din jur când au auzit obiectivul meu a fost să mă numească arogant sau visător, dar un singur citat mi-a ghidat ambițiile: „Există doi oameni, unul care crede că poate, și unul care crede că nu. Amândoi au dreptate”. Privind acum în urmă, nici nu mă așteptam la ce dificultăți aveam să întâlnim în calea noastră și deși în finala competiției am ajuns cu un record de 7 victorii și 0 înfrângeri, mai multe meciuri decât am vrea să recunoaștem au fost terifiante, cu un rezultat incert și cu greșeli pentru care m-am judecat enorm. Însă am ajuns acolo, am ajuns în finală și aveam șansa să câștigăm, să îndeplinim primul lucru pe care mi l-am propus.
Dacă celelalte runde au fost jucate în sălile de clasă ale unui liceu din Piatra Neamț, finala urma a fi jucată în Sala de festivități a Inspectoratului județean, cu oaspeți de la minister, prefectură și primărie în public. Nu am fost niciodată o persoană emotivă, dar nu pot să afirm că suspansul meciului și presiunea de pe umerii noștri nu și-au lăsat amprenta asupra mea. Însă cumva, prin ceilalți membri ai echipei, prin prietenii din sală, am reușit să mă adun și să țin cel mai bun discurs al parcursului meu de debater și, în opinia arbitrilor, cel mai bun discurs din toată competiția. Am câștigat finala cu 9 voturi unanime în favoarea noastră, însă pentru mine, emoțiile nu s-au terminat acolo, iar aurul la echipe a fost doar o gură de aer proaspăt în cursa spre cealaltă medalie. Din fericire pentru mine, și sper că și pentru colegii mei de la Iași, am reușit să câștig și a doua medalie de aur, cu unul dintre coechipierii mei nu mult în spate, pe locul patru.
Și deși pare că totul se sfârșește aici, din păcate nu am avut mult timp de sărbătorit. Dimineața am jucat finala, la prânz am primit premiile și după-amiază a trebuit să schimbăm formatul, să schimbăm limba și să ne pregătim de barajul pentru etapa internațională. Totul a mers cu o viteză uriașă și, dacă e să fiu sincer, multe dintre cele ce s-au întâmplat ne-au lovit de abia la Iași. Ca să pot concluziona, la baraj am avut un parcurs de trei victorii și o înfrângere, pierzând ultimul și singurul meu meci din toată șederea la Piatra Neamț.
Acum mă pregătesc pentru etapa internațională, cu poate puțin mai multă încredere decât înainte, dar cu siguranță cu așteptări mult mai mari de la ce urmează să vină.
Ceea ce am încercat să surprind în acest articol este faptul că olimpiada a fost o experiență intensă pe mai multe nivele decât credeam, că oamenii ce mi s-au alăturat au fost extraordinari și nu aș vrea să îi schimb pentru nimic. Și, mai presus de toate, că olimpiada nu este un loc în care doar unii pot ajunge, este o călătorie pe care și cei nepregătiți inițial și stresați ca mine o pot parcurge.
Performanțe ale lui Bogdan Raicu, 2021 - 2022
- BacauMUN - Cel mai bun delegat
- SimbioMUN - Cel mai bun delegat
- IorgaMUN - Cel mai bun delegat
- SavaMUN - Cel mai bun vorbitor
- CopouMUN - Cel mai bun vorbitor
- TCMUN - Cel mai bun vorbitor
- Olimpiada Județeană de Dezbateri - Premiul III Echipe
- Olimpiada Județeană de Dezbateri - Premiul I Individual
- Olimpiada Națională de Dezbateri - Premiul I Echipe
- Olimpiada Națională de dezbateri - Premiul I Individual
- Calificare în lotul pentru Campionatul Mondial de Dezbateri WSDC
Profesor coordonator Antoaneta Luchian, despre Bogdan Raicu:
Portretul adolescentului debater
Adolescentul debater este pasionat de domenii precum economie, politică, mediu și artă; știe să găsească informațiile cele mai relevante pentru a construi cele mai convingătoare argumente ale părții lui de caz; este atent și persuasiv și știe să colaboreze cu membrii echipei sale. Dacă la aceste trăsături adăugăm perseverență, ambiție și consecvență obținem portretul lui Bogdan Raicu.
Cum e să lucrezi cu Bogdan? Cuvântul cel mai potrivit e provocator. Pe de-o parte, este încăpățânat, argumentat și convingător, pe de altă parte, extrem de sensibil și, uneori, chiar emotiv. Dar toate aceste antiteze se îmbină într-un mod fericit în tânărul Bogdan Raicu și este o adevărată bucurie să îl vezi dezbătând, căci în dezbateri, Bogdan e fascinant, atent și, așa cum a demonstrat la faza națională a Olimpiadei de Argumentare, Dezbatere și Gândire critică „Tinerii dezbat”, întotdeauna învingător și întotdeauna pe primul loc.
Surse imagini:
Fotografii: arhivele personale ale elevilor