"Paradis" de Radu Vancu: 102 - Timpul speranței. Vă vedem din Paradis!

Andrei Obreja, 9E

Firul istoriei este atât de fragil, încât se poate rupe printr-un simplu enunț. În romanul Paradis de Radu Vancu, acel enunț durează 102 secunde și redefinește tot ceea ce oamenii obișnuiau să creadă despre lume, despre viitor, despre speranță. Din acel moment, nimic nu mai curge firesc, iar întrebarea care rămâne e greu de ocolit:

Ce-ar rămâne din noi dacă am pierde contactul cu lumea, cu ceilalți  și, mai ales, cu speranța?

Aceasta este una dintre întrebările pe care le ridică Paradis, o carte care imaginează un viitor în care speranța și nostalgia sunt considerate periculoase, iar supraviețuirea presupune, paradoxal, renunțarea forțată la ele.

Romanul construiește un viitor distopic, care începe într-un trecut familiar: anul 2020. După ce virusul se dovedește imposibil de controlat, lumea intră într-o criză fără precedent: 30% din populația planetei moare în mai puțin de doi ani, statele se prăbușesc, Organizația Mondială a Sănătății se autodizolvă, iar orice proiect de vaccin este abandonat. Elon Musk lansează un sistem de supraviețuire bazat pe izolare totală, supraveghere digitală și înlocuirea treptată a corpului uman cu tehnologii bio-tech. Speranța devine periculoasă, este considerată virusul suprem și este interzisă printr-un mesaj de 102 secunde, care devine punctul zero al noii cronologii.

În noul sistem cei care supraviețuiesc sunt supravegheați și ajutați de roboți bio-tech, iar lumea nouă este numită Paradis.

Aici iubirea e considerată o formă de contagiune, nostalgia o eroare de sistem, iar speranța, virusul suprem.

Această lume amintește de cercurile Infernului dantesc: izolate, reci, repetitive, guvernate de o logică internă implacabilă, în care pedeapsa este însăși forma de existență. Spre deosebire de Divina Comedie, unde speranța apare în Purgatoriu și se împlinește în Paradis, romanul lui Vancu începe chiar în Paradis, un loc în care supraviețuirea a fost câștigată cu prețul memoriei vii, al iubirii și al suferinței.

Într-o lume în care conexiunea dintre oameni a fost înlocuită cu No Hope Network, o rețea digitală opresivă, naratorul devine scribul oficial al noii ordini. I se cere să scrie mitologia unei lumi fără speranță, fără nostalgie.

Dar poate cineva să scrie despre uitare fără să-și amintească? În timp ce redactează dogma antisperanței, el simte iubirea pentru Camille, nostalgia frumuseții, rezistența unei umanități care nu se lasă ștearsă. Discursul în slujba noii dogme devine o fisură: în limbajul controlat al Noii Lumi, el conține fragmente ale unei umanități interzise.

Romanul introduce aici o interdicție care rezonează direct cu Divina Comedie: speranța nu este doar periculoasă, ci și condamnată. Dacă la Dante, inscripția de pe poarta Infernului era: Lăsați orice speranță, voi cei ce intrați, în romanul lui Radu Vancu aceste cuvinte devin literă de lege în Paradis. Nu e doar o metaforă, ci o interdicție scrisă chiar pe cerul planetei, cu ajutorul sateliților Starlink: Lasciate ogne speranza. În Paradis, interzicerea speranței nu anunță Infernul, este chiar definiția lui.

Controlul asupra speranței implică și controlul asupra limbajului și al memoriei, exact ca în romanul 1984 al lui George Orwell, unde rescrierea trecutului și redefinirea cuvintelor devin instrumente de dominație absolută. În Paradis, limbajul este cenzurat: sunt eliminate cuvintele speranță, nostalgie și moarte, trei elemente definitorii ale umanității. Și poate că, într-o lume care se digitalizează tot mai mult, este firesc să ne întrebăm ce se pierde atunci când termeni precum speranță sau nostalgie devin periculoși.

Naratorul din Paradis nu trăiește într-un timp liniar, ci într-o buclă închisă, o repetiție eternă în care toate momentele revin fără să se schimbe. Trecutul este interzis, iar viitorul lipsit de orice perspectivă a libertății. Timpul se reduce la o reluare continuă a aceleiași zile, identică până în cele mai mici detalii. Așa cum anunță Elon Musk în mesajul celor 102 secunde, va trebui să putem trăi aceeași zi, identică, de mii de ori.

În mesajul de 102 secunde, Elon Musk face o trimitere directă la eterna reîntoarcere pe care Nietzsche o considera cea mai mare greutate strecurată în singurătatea umană. Dar aici, eterna reîntoarcere nu mai provoacă omul să își afirme viața în întregime, ci îl constrânge să o repete mecanic. În Paradis ea e impusă din exterior, fără libertate.

Modelul temporal pe care se bazează această lume amintește de teoria propusă de Kurt Gödel în 1949, care arată că e posibil ca universul să permită întoarcerea în propriul trecut, la fel cum putem înconjura Pământul înainte de a ajunge în același punct spațial. Timpul nu mai curge, ci se închide. Într-un astfel de sistem, viitorul și trecutul se confundă: tot ce a fost și tot ce va fi este deja prezent.

Ideea are ecou și în versurile lui Mihai Eminescu din poemul Patria vieții e numai prezentul, care exprimă simultaneitatea timpului:

„Patria vieții e numai prezentul.

Clipa de față – numa-n ea suntem.

…

Tot ce au fost și tot ce-a fi vreodată

Au fost, va fi numai pentru că e.”

În prezentul lui Eminescu ființa trăiește deplin. Dacă la Eminescu prezentul este un timp în care omul simte, gândește și trăiește cu adevărat, în Paradis este redus la o existență controlată, fără libertate.

Momentul 102, mesajul lui Musk care condamnă speranța, devine noul început al istoriei: nu mai există înainte de Hristos sau era noastră, ci înainte de 102 și după 102. Este un act de renumerotare radicală a timpului, care implică o desacralizare a oricărei ordini simbolice anterioare.

Timpul nu mai e legat de o naștere, ci de o interdicție. Nu mai curge de la o promisiune de mântuire, ci de la anularea speranței. Astfel, noua cronologie transformă Paradisul într-un spațiu golit de transcendență, un paradis fără sacru. Actul de a fixa 102 ca punct zero este echivalent cu un act de condamnare a speranței și de renunțare la divin.

Într-o lume rămasă fără sacru, Elon Musk devine figura tehnocrată a supraviețuirii, un demon al antisperanței, venit pentru a impune o existență fără memorie și fără ieșire.

În această lume fără ieșire, o idee devine centrală: Paradisul și Infernul nu mai sunt locuri separate. Ele coexistă. În Paradis, Radu Vancu propune o viziune în care cele două dimensiuni: suferința și frumusețea, controlul și iubirea nu sunt opuse, ci sunt trăite împreună, în același loc și în același timp. Paradisul nu e lipsit de durere, după cum Infernul nu exclude mângâierea. Umanul le cuprinde pe amândouă. Exact această simultaneitate devine miza romanului: lumea în care trăim, oricât de distorsionată ar fi, poate fi și loc al salvării, dar numai dacă frumusețea, speranța și memoria nu sunt complet anulate.

Mitograful din Paradis trăiește tocmai acest paradox: nu poate merge înainte, dar nici nu poate uita. Trupul său e nou, dar creierul e același: acolo se află tot ce nu se poate pierde.

Ce rămâne dintr-un om, dacă îi schimbăm totul, dar îi lăsăm amintirile? Poate că exact acolo, în ceea ce refuză să uite, stă ultima formă de libertate.

Acesta este de fapt un conflict dintre un viitor controlat, digital, lipsit de sentimente, și un trecut viu marcat de iubirea pentru Camille. În limbaj godelian, naratorul trăiește într-un univers închis, dar tocmai această închidere devine fereastră, pentru că el refuză să uite.

Papa Francisc scria, în autobiografia Speră: Pentru noi, creștinii, viitorul are un nume – iar acest nume este speranță. În romanul Paradis, acest nume este interzis. Dar ultimul cuvânt nu îl are interdicția, ci rezistența.

Într-un peisaj în care totul pare pierdut, bannerul de la finalul romanului apare ca o formă de recunoaștere reciprocă între cei rămași. Mesajul Vă vedem din Paradis capătă un nou sens: dintr-un protest anticorupție, bannerul devine acum un semn de solidaritate umană într-o lume dezumanizată.

Afișat pe terasa din Cisnădioara, sub cerul străbătut de sateliții care scriu Lasciate ogne speranza, bannerul este o acuzație adresată sistemului care a izolat oamenii unii de alții și a transformat speranța în dușman. Acolo unde nimeni nu mai îndrăznește să spere, privirea lui Ducu spune exact ceea ce trebuie spus: vă vedem și știm ce faceți.

Același mesaj apare și la începutul romanului, în forma Vă vedem din Sibiu, preluat din realitatea protestelor anticorupție la care Ducu a fost prezent. Acolo, privirea avea forța comunității, cuvântul spus în piață putea schimba ceva. Acum, în Paradis, contextul e diferit, dar sensul este același: Ducu știe, pentru că a mai umblat pe drumul acesta, că atunci când o privire se ridică din tăcere, ceva poate începe să se miște, fiindcă mai sunt și alții care văd.

Dacă 102 a interzis speranța, Vă vedem din Paradis este răspunsul adresat sistemului: vă vedem și nu renunțăm.