Încă de la primele pagini ale cărții Oscar și Tanti Roz, de Eric Emmanuel Schmitt, m-am emoționat, deoarece ni se prezintă călătoria prin viață a unui băiat diagnosticat cu cancer. Această poveste se regăsește, din păcate, în experiențele multor copii din ziua de azi, constituind o realitate dureroasă, ce ne reamintește cât de norocoși suntem că avem timp să creștem, să râdem, să plângem, să ne fie frică, să ne înfuriem, să ne supărăm și să ne împăcăm.
Spaima dă sens vieții
Cancerul este un hoț, un hoț de suflete dragi, de bucurie, dar este și o șansă de a privi viața din altă perspectivă, de a o valoriza mai mult și de a realiza că la finalul acestui tunel ce pare lung, există o lumină, una intensă ce ne colorează fiecare zi și ne ajută să o prețuim. Orice experiență, lucru, fapt ce nu are sfârșit, nu are valoare, deoarece îți dai seama ce frumos a fost abia atunci când se termină. Acesta este mesajul evidențiat în carte, cel că, indiferent că ne este frică de sfârșit, această spaimă aduce sens vieții.
Oscar este un copil ca oricare altul, ca mine sau ca voi, un copil a cărui viață se derula, fără prea multe întrebări, trăind inocența vârstei fragede, o vârsta ce îți oferă posibilitatea să te formezi, să te regăsești în lumea încă neclară. Băiatul însă a avut altă soartă, una tristă, una ce te pune pe gânduri, pentru că, la doar zece ani, a fost diagnosticat cu această boală îngrozitoare și a învățat alături de Tanti Roz, o asistentă medicală ce s-a apropiat de el, prin felul ei rebel de a gândi și de a privi viața, să se bucure de fiecare clipă.
Dragă Doamne-Doamne...
Tanti Roz i-a sugerat să îi scrie, în fiecare zi, o scrisoare lui Dumnezeu, la finalul căreia să îi pună o întrebare sau să exprime o dorință, astfel uitând măcar puțin de temerile ce îl apăsau. Acesta a început să scrie, în prima scrisoare povestindu-și viața și prezentându-se, iar la final l-a întrebat dacă va muri curând sau dacă va supraviețui. Atunci m-am oprit din citit, gândindu-mă la această întrebare, întrebare pe care eu nu mi-am pus-o niciodată și mi-am imaginat cât de înfricoșător trebuie să fie acest gând pentru un copil ce abia a început viața și cât de trist este să fii nevoit să te confrunți cu această întrebare.
În ziua următoare, Oscar a aflat de la doctor că nu mai avea mult de trăit, veste care a trezit frică, nedumerire, furie, atât în sufletul lui, cât și în al meu. Am început să îl înțeleg din ce în ce mai bine pe Oscar, să îl descopăr și să mă aventurez din ce în ce mai mult în aceste ultime zile din viața lui. În acea clipă de nervi, de teamă, în care nu mai auzea nimic în jurul lui, ar fi vrut doar să cadă în brațele lui Tanti Roz, fără să zică nimic, fără să se gândească la nimic și să stea acolo tot restul vieții lui. În momentele acelea, mi-aș fi dorit să fiu acolo, alături de el, să stau și eu în acea tăcere, să simt alături de el neputința și suferința. Oscar se simțea legat, se simțea blocat în această soartă, striga și nimeni nu îl auzea, bătea cu pumnii în pereți și nimeni nu putea să îl elibereze.
O zi cât zece ani
Tanti Roz era cea mai în vârstă dintre asistente și legase o prietenie cu Oscar, având un suflet de copil, mai jucăuș, mai rebel, în care acesta se regăsea. Ea l-a ajutat să se împace cu această idee și, în loc să își urască ultimele zile, i-a arătat cum să le facă deosebite. I-a spus să privească fiecare zi ca pe un deceniu, astfel având posibilitatea să trăiască până la 100 de ani.
În ziua a doua, acesta avea deja în jur de 20 de ani, o perioadă a tinereții, încă visătoare, o perioadă a primelor iubiri naive, dar și un început al maturizării și al responsabilității. Oscar îi spune lui Tanti Roz că e îndrăgostit de Peggy Albăstrea, o fetiță care suferea de boala albastră. El o vedea ca pe „o zână ce se odihnește puțin în spital”, iar el o iubea așa cum era, albastră. Băiatul era timid și nu voia să îi spună că îi plăcea, însă Tanti Roz i-a reamintit că la 20 de ani nu mai era vreme să își ascundă dragostea și trebuia să riște, să își asume responsabilități.
Următoarele zile aduc peripețiile anilor 30, 40, 50, ani în care deja ajungi să nu mai riști, să nu mai încerci, începi să ai o viață monotonă, dar asta nu înseamnă că nu se pot ivi evenimente neașteptate, precum operația lui Peggy, „soția” lui Oscar. La această vârstă, ajungi să îți fie teamă de schimbare, însă schimbarea poate fi așa de frumoasă, te poate renaște sau chiar întineri. Lui Oscar îi era teamă de schimbarea lui Peggy, de operație, îi era frică de noua culoare a pielii ei, dar cred că cel mai frică îi era că Peggy, după ce se va însănătoși, va pleca, iar el va rămâne singur.
„Numai Doamne-Doamne are voie să mă trezească.”
Zilele trec și Oscar îmbătrânește. La 90 de ani acesta ajunge să fie lipsit de griji, mai deschis lumii, ca la 20 de ani parcă, dar nu cu aceeași energie. În dimineața aceea, în loc să o cheme pe Tanti Roz, a stat mai mult în pat, privind pe fereastră, se simțea singur în univers și parcă toată lumea în jurul lui se oprise.
Ultima scrisoare a lui Oscar m-a făcut să lăcrimez, acesta explicându-le părinților lui ce e viața. În aceste zile a realizat că viața e un cadou, un cadou supraestimat de oameni, la început, când suntem mici, credem că avem timp veșnic, iar, după aceea, o subestimăm, ni se pare prea scurtă și începem să o urâm. În sfârșit, ne dăm seama că nu am primit-o în dar, ci doar cu împrumut și realizăm asta, în timp ce îmbătrânim și, în final, tot ce facem este să uităm să o trăim. De aceea, ar trebui să profităm de acest împrumut mic, mare, cât e el și să ne bucurăm de ceea ce ni s-a oferit. Suntem atât de nemulțumiți și nerecunoscători pentru ce avem, încât lăsăm ce e mai frumos să ne alunece din mâini. Ne lăsăm purtați de ură și de supărare, fără a ne mai atinge scopul, cel de a crea amintiri, de a ajuta, de răspândi bunătate, de a iubi și de a fi iubiți.
Cartea se încheie cu scrisoarea lui Tanti Roz, în care îi spune lui Dumnezeu că Oscar a murit, la 110 ani. Oscar a murit singur, cred că așteptând momentul perfect, pentru a-i proteja pe cei dragi. Tanti Roz i-a mulțumit lui Dumnezeu, pentru că băiatul a fost și pentru ea ca o salvare, reamintindu-i să iubească și să prețuiască viața. Oscar a lăsat pe noptieră un bilet pe care scria: „Numai Doamne-Doamne are voie să mă trezească.”
Dacă la finalul fiecărei vieți, s-ar scrie o carte despre acea persoană, nu ar fi păcat să ne plictisim citind propria noastră carte?
Roberta Herb, clasa a VI-a D
Comments